discurs ținut de Dl. prof. Petre Constantinescu la vernisajul expoziției „Tablou de Centenar”

 

Cer îngăduința să încep cu o mărturisire: mă număr printre cei care au avut prilejul să-l cunoască nemijlocit pe Maestrul Constantin Dipșe, a cărui personalitate și a cărui operă le omagiem în acest an, să fiu printre cei cărora Cineva acolo Sus le-a oferit șansa să se împărtășească cu (de) altitudinea euharistică a darurilor sale pluridimensionale, să-și adape setea de frumos din izvorul paradisiac al înzestrărilor sale artistice. Ba mai mult decât atât, eu, biet Icar Neînaripat am primit de la Maestrul Constantin Dipșe, în urmă cu aproape 35 de ani – cu o splendidă dedicație – un minialbum de artă conținând o selecție din opera sa, un album apărut în 1983 la Editura Sport-Turism. Mai este – oare – nevoie să spun că tulburarea pe care mi-a produs-o, chiar de la început, opera Maestrului Constantin Dipșe avea să-și pună amprenta, în chip decisiv, asupra întregii mele existențe, conferindu-mi acea aură spirituală fără de care, firește, viața noastră, a tuturor ar fi un nonsens … Sau – altfel spus – ar fi doar expresia celor patru forme de Nimic despre care, atât de sugestiv, a vorbit Immanuel Kant (în „Critica rațiunii pure”) …

*           *           *

Fără a fi unul dintre cei mai avizați comentatori din domeniul artelor plastice, înclin – totuși – să cred că una din trăsăturile inconfundabile ale creației lui Constantin Dipșe rezidă în capacitatea excepțională a artistului de a se situa la confluența inefabilă dintre cele două mari tendințe care au marcat istoria artei românești și universale odată cu zorii epocii moderne, adică începând cu Manierismul și Barocul (și) anume: acribia desenului, pe de o parte și debordanța cromatică, pe de altă parte.

Iar în această ordine de idei, cele mai reprezentative sunt – în primul rând – cred – peisajele Maestrului Constantin Dipșe, din care îmi permit, acum, să amintesc câteva (tablouri): IARNĂ ÎN BIHOR, DUPĂ SECERIȘ, PRIMĂVARA, VIILE ALBASTRE, ÎN IULIE, SPRE SOARE, PRIMĂVARĂ TRANSILVANĂ, SPRE SEARĂ ș.m.a

*            *            *

Apoi, cred că ar trebui evocată – în creația Maestrului Constantin Dipșe – Vocația Interiorității – și ea o trăsătură definitorie a plasticii naționale și europene instituită de artiștii aparținând Manierismului și Barocului, trăsătură concretizată în dezvoltarea fără precedent a două tipuri de creații: întâi, autoportretul propriu-zis, atât de bine reprezentat și în opera Maestrului Constantin Dipșe, din care cer îngăduința să amintesc cel puțin o creație de-a dreptul excepțională, atât de sugestiv intitulată STUDIU, iar apoi, metamorfozarea clasicelor „portrete” în tot atâtea prilejuri de introspecție, de introversie, de analiză psihologică; iar când spun aceasta, mă gândesc, în primul rând, la tablouri precum: FAMILIE, MĂRIUCA, SĂRBĂTOARE OȘENEASCĂ, CORUL FETELOR ș.m.a.

*            *             *

Și încă o particularitate a portretisticii lui Constantin Dipșe: personajele imortalizate de marele artist „privesc”, parcă, dincolo de cadrul oarecum limitat al tabloului, înspre noi, privitorii, ceea ce conduce , pe de o parte, la ștergerea granițelor dintre prim-plan și fundal iar pe de altă parte, dintre Creator și Receptorul de Artă. Asupra acestei tehnici plastice a atras atenția – în mod deosebit – după cum bine se știe – Umberto Eco (în „Opera deschisă”).

*               *             *

S-a spus – mai mereu – și pe bună dreptate – că opera lui Constantin Dipșe se resimte – puternic – de „parfumul” acelui veritabil „colț de rai” care este Maramureșul său natal; și nu puține sunt  lucrările ce ilustrează acest „segment” reprezentativ al vocației sale creatoare; nu insist (însă),  întrucât pe multe dintre ele deja le-am amintit. O singură precizare – cred – însă – că ar trebui făcută în această ordine de idei: deși atât de bine reprezentat în opera lui Constantin Dipșe, filonul folcloric, național etc., nu funcționează – în nici un caz ! – în sens restrictiv, limitativ; mai exact spus, el nu are – nicidecum – darul să confere acestei admirabile opere un „aer” oarecum provincial … Dimpotrivă, absolut toate pânzele Maestrului Constantin Dipșe emană – cu generozitatea specifică doar creatorilor autentici – dimensiuni universale … Iar pentru a fi (și) mai explicit – în ceea ce vreau să spun – din acest punct de vedere – cred  că cel mai nimerit ar fi să corelăm această Vocație a Universalității cu Vocația Interiorității, despre care am vorbit puțin mai înainte. Iar din această dublă perspectivă, sunt ferm convins că nu doar operei, ci și personalității Maestrului Constantin Dipșe li se pot aplica cele trei „permanențe” (universale) despre care vorbește Constantin Noica (în „Modelul cultural european”): (adică) filonul mitologic, reflexivitatea și creativitatea.

*           *            *

Din toate aceste considerente, sunt tentat să cred că personalitatea deosebită a Maestrului Constantin Dipșe satisface – întru totul – cele două „condiții” are creatorului (modern) de artă la care se referă acad. Eugen Simion (în „Dimineața poeților”): Conștiința Întemeierii și Conștiința Artistică.

*            *           *

N-aș vrea să uit – însă – nici încântătoarele „flori” ale Maestrului Constantin Dipșe; în primul rând,  pentru că ele ne ajută să înțelegem  – în alt mod, mai complex – raportul dintre „uman” și „natural”: FERIGĂ, CLOPOȚEI, TULIPAN, OGIVĂ, TUFĂNELE etc. Și mai exact spus: aceste creații artistice excepționale ne confirmă – în cea mai mare măsură – adevărul acelei atât de pertinente observații a lui John Ruskin (din „Pictori moderni”): „Cel ce nu simte nevoia să împrăștie ceața de pe lucrurile care-l înconjoară, nu va cunoaște niciodată puterea artei”.

*            *             *

            Surprinzător mi se pare faptul că nimeni – până acum – nu a evidențiat – atât cât ar fi trebuit – în ceea ce privește „peisajele” și „florile” lui Constantin Dipșe ceea ce s-ar putea numi moștenirea culturală a Barbizonului; cu atât mai mult cu cât ea s-a manifestat – plenar – în arta plastică românească din chiar  momentul cristalizării ei, începând cu Nicolae Grigorescu („Intrare în pădure”, „Peisaj cu stânci”, „Luminiș la Posada”) și Ion Andreescu („Peisaj din crângul Buzăului”, „Peisaj de iarnă”, „Iarna în crâng”, „Crâng desfrunzit”, „Stejarul”, „Stâncile”, „Începutul primăverii”, „Pădure de fagi”, „Stânci și mesteceni”) și continuând cu Ștefan Luchian („Peisaj”), Theodor Pallady („Peisaj”), Gheorghe Petrașcu („Cârciumărese”, „Flori de câmp”, „Vară la țară”) ș.m.a. Cel puțin două trăsături definitorii ale acestor creații îndreptățesc – cred – o astfel de situare: intensitatea cromatică și explozia de lumină. Iar dacă cineva se mai îndoiește de existența acestor puncte de convergență, e suficient – cred – să amintim câteva din cele mai cunoscute realizări plastice impresioniste care tratează acest atât de generos subiect: „Sena la Argenteuil” (Manet), „Femeie cu crizanteme” (Degas), „Pruni înfloriți”, „Intrarea în satul Voisins”, „Le lavoir, Pontoise” (Pissaro), „Eleșteu cu nuferi”, „Macii roșii” (Monet), „Fermă în Normandia” (Morisot), „Pod pe Marna” (Cezanne) ș.a.

*            *             *

            Punctul central al expoziției omagiale prilejuite – după cum am mai spus – de împlinirea a 100 de ani de la nașterea Maestrului Constantin Dipșe este – fără îndoială – de-acum celebra (sa) „Madonă maramureșeană”; ceea ce și explică – cred – faptul că acest admirabil ulei pe pânză – de mari dimensiuni – focalizează atât interesul marelui public, cât și pe cel al istoricilor și criticilor de artă: atât prin viziune, cât și prin stil; cu o observație, însă: dacă acest excepțional tablou prezintă – cum e și firesc, de altfel – analogii cu alte reprezentări plastice – mai vechi sau mai noi – ale Maicii Domnului, atunci acestea nu trebuie căutate – după părerea mea – nici în arta gotică, nici în cea renascentistă – așa cum sunt tentați să creadă unii admiratori și comentatori ai operei lui Constantin Dipșe – ci dimpotrivă – cred eu – tot în pictura manieristă și barocă; iar prin aceasta, inclusiv „Madona maramureșeană” demonstrează – nu mă îndoiesc – modul absolut inedit în care opera lui Constantin Dipșe se situează la confluența dintre tradiție și modernitate; și, implicit, sinteza inefabilă dintre filonul național și elementul universal. Iar pentru a fi și mai convingători, putem aminti – fie și în treacăt – câteva creații plastice deosebite care abordează acest subiect: pictura de altar de la San Bernardino, având în centrul său tocmai imaginea Fecioarei cu Pruncul (a lui Lorenzo Lotti); „Madona de la San Girolamo” și „Madona de la San Giorgio” (ale lui Correggio); „Madona cu Pruncul, cu îngeri și cu sfântul Girolam” (a lui Parmigianino), „Madona de la Carmel”  (a lui Pietro Novelli); „Madona și sfinții” (a lui Pietro Cortona) ș.a.m.d. Chiar din punct de vedere stilistic, „Madona maramureșeană” justifică  – din plin – cred – situarea operei lui Constantin Dipșe la granița dintre tradiție și modernitate, prin fluiditatea reprezentării plastice, prin luminozitatea ei, prin blândețea expresiilor, prin arta perspectivei, prin originalitatea soluțiilor artistice, prin gustul rafinat pentru culoare, prin concepția ei spectaculoasă, prin capacitatea de sinteză, prin intuițiile picturale excepționale, prin arta compoziției, prin fiorul ei afectiv, prin senzația de suavitate pe care o degajă, prin tonalitățile ei potolite, prin trăsăturile personajelor aduse în prim-plan etc.

*             *             *

            Faptul că tablourile maestrului Constantin Dipșe izbutesc să treacă – indiferent de subiectul abordat – dincolo de reprezentare, de descriere, de palpabil etc., în simbolic, mă fac să cred că acestei metode de creație i s-ar putea aplica – foarte bine – una din(tre) cugetările artistice ale pictorului Elstir, din romanul lui Proust („În căutarea timpului pierdut”), care socotea că adevăratul creator de artă trebuie să urmărească – neîncetat – „dizolvarea a tot ceea ce gândim și a tot ceea ce ne înconjoară în viziuni”. Idealul – spunea tot Elstir – după cum bine se știe – constă în a „smulge totul din ceea ce simțim”. Este – nu mă îndoiesc – exact ceea ce face și Maestrul Constantin Dipșe, în (toate) pânzele sale.

*                *                 *

            Recursul la experiența (artistică) impresionistă atunci când vrem să evidențiem valențele plastice ale „peisajelor” și „florilor” lui Constantin Dipșe poate fi – însă – util și dintr-un alt punct de vedere: astfel, s-a spus – și nu de puțin ori – că – oricât ar putea părea de paradoxal – în ciuda pronunțatei sale tente naționale, mai exact spus maramureșene, opera lui Constantin Dipșe se resimte – destul de puternic – și de influența picturii japoneze. Există – cred – destule analogii între creația Maestrului Constantin Dipșe, pe de o parte și aceea a Școlii de la Barbizon, pe de altă parte, atât  în ceea ce privește modul în care s-a realizat contactul cu arta Extremului Orient, cât  și  „nuanțele” existente în interiorul acestei noi experiențe artistice, în sensul că  el nu a fost unul direct, ci unul mediat și nu a fost unul integral; tot astfel cum generația lui Manet, Monet, Pissaro, Renoir ș.a. a cunoscut arta japoneză, la început, doar prin intermediul obiectelor orientale expuse de d-na Desoye (care locuise cu soțul său în Japonia) în magazinul său („La Porte Chinoise”); ori în felul în care – aidoma unor impresioniști precum Degas (care, după cum bine se știe, nu a fost foarte atras de arta Extremului Orient) –  Maestrul Constantin Dipșe inserează în tablourile sale elemente de artă japoneză pentru decor, pentru recuzită etc. Și încă un detaliu semnificativ, care-l apropie  de data aceasta – pe Maestrul Constantin Dipșe – de impresioniștii nepasionați (în mod deosebit) de arta japoneză: astfel, asemeni acestora, el caută – de fiecare dată – să imprime reprezentărilor sale plastice o extraordinară putere dramatică.  Așadar, asemeni acestora, Maestrul Constantin Dipșe a știut să caute – dincolo de orice posibilă influență – originalitatea; întrucât, aidoma altor impresioniști (precum Renoir), pe Maestrul Constantin Dipșe îl interesează nu atât meticulozitatea armoniilor din arta japoneză, cât mai ales interpretările care pot fi conferite acestora. Încercând să intrăm și mai în detaliu, sesizăm – apoi – faptul că – precum alți impresioniști (precum Pissaro, de exemplu), pe Maestrul Constantin Dipșe l-a atras din arta japoneză mai ales grandiosul (acesteia). Sau – ceea ce-l apropie de data aceasta de alți impresioniști (ca Monet) – pe Maestrul Constantin Dipșe l-a preocupat – din arta japoneză – îndeosebi tehnica sugerării întregului, ansamblului prin fragment, prin amănunt. Iată – așadar – cât de complexe au fost „raporturile” Maestrului Constantin Dipșe cu arta japoneză; doar astfel privindu-le, ne putem feri – cred – și noi – de concluzii eronate.

*            *           *

            Iar aceasta este – cred – de natură să-l situeze – din nou – pe Maestrul Constantin Dipșe la granița dintre tradiție și modernitate: impresie întărită de simpla rememorare a câtorva din trăsăturile definitorii ale creației sale: cultivarea formei deschise, atmosferice; utilizarea unui maximum de culoare și de lumină, într-o măsură atât de mare încât se poate spune – fără teama de a greși că adevăratele „personaje” ale tablourilor sale sunt tocmai culoarea și lumina; tratarea diverselor subiecte nu pentru ele însele, ci pentru tonul lor; cultul detaliului semnificativ; adoptarea unei tehnici cu totul și cu totul aparte de reprezentare a spațiului, constând în aceea că oamenii și obiectele nu mai sunt distanțate, ca în arta clasică, nu mai sunt izolate în anvelopa picturală existentă în imagine, ceea ce face să existe o „rețea” continuă de relații colorate, luminoase între cadru (fundal) și personajele sau obiectele aduse în prim-plan ș.m.a.

*             *              *

            Aș vrea ca – în loc de „încheiere” – să ne amintim – împreună – una din(tre) nenumăratele cugetări presărate de (către) Vincent van Gogh în cele peste 400 de scrisori adresate – îndeosebi de la Arles – fratelui său, Theo: „Dacă pentru a merge la Paris trebuie pur și simplu să ne urcăm în tren, în schimb, ca să ajungem la stele, trebuie să luăm Eternitatea” …

Aceasta  este – în „viziunea” mea – cea mai importantă „lecție” Intelectuală, Sufletească, Culturală, Artistică, Metafizică – într-un cuvânt: Spirituală – pe care ne-a transmis-o Maestrul Constantin Dipșe, pe care îl omagiem în acest an, cu prilejul centenarului nașterii sale.

În ziarul “Graiul Maramureşului” din 22 mai a.c. tocmai a apărut articolul Casa memorială Dipşe – din Şurdeşti – îndemn la unire semnat de Maria şi Ionuţ Dipşe.

Ce bucurie! Un îndemn la unire şi la făptuire. Dar, departe de a fi vorba doar de ”Casa Dipşe” aici se regăseşte întregul sat, acela care şi-a construit o biserică ce pare să atingă Cerul. Şi nu doar un sat, ci ne regăsim noi toţi cei legaţi de această ţară pentru care, vremurile acestea sunt o piatră de încercare.

Azi sărbătorim Înălţarea, pe care nişte minţi luminate şi nişte inimi fierbinţi au dedicat-o Eroilor, celor care nu au privit în pământ ci şi-au ridicat ochii spre cer şi  au urmat pilda Domnului. Cu credinţă şi curaj! Cu curaj şi cu credinţă! Mai ales cu credinţă, căci de acolo vine puterea şi viaţa cea adevărată!

Am fost în vară la Şurdeşti şi am văzut cu ochii mei locul unde s-a născut soţul prietenei mele din copilărie, pictorul Costan / Constantin Dipşe. Ţin bine minte: întotdeauna, din conversaţiile cu el ţâşnea ceva deosebit, chiar dacă vorbele păreau obişnuite, de „fiecare zi”. Odată l-am întrebat cum se poate explica rezistenţa neamului nostru la atâta urgie ce s-a abătut asupra lui. Mi-a răspuns simplu: CREDINŢA! Dar a spus-o atât de simplu – căci el însuşi era un omextraordinar de simplu, de modest! – că nu puteai să nu te simţi pătruns de adevărul celor spuse de el. Nu retorică ci trăire, nu frumos ci adevărat. Costan era un ţăran luminat. Nu doar şcolit, ci luminat cu lumina pe care a sorbit-o din sângele neamului său. La propriu şi la figurat.

Tot simplu mi-a spus şi Măriuca Dipşe, mai anul trecut, într-o dimineaţă, în curtea nepoatei lor – Parasca din Şurdeşti – uitându-se la cerul limpede fără urmă de nor: „Uite, primul lucru pe care l-ar fi făcut Costan, ieşind afară: s-ar fi uitat spre cer.” Nu era retorică în ce spunea Măriuca, ci un adevăr simplu care ţinea de trăirea firească a oamenilor ce păstrează încă legătura cu …pământul!

Să privim spre Cer, şi să ne gândim la unire şi făptuire.

dr. Ileana Bucurenciu

 

NASU AN web

 

Nu ai avut odihnă

În mângâierea-ţi mare

Şi n-ai lăsat – în tihnă –

Răul să te doboare

 

Credinţa-ţi a fost pat,

Şi pansament, şi apă,

Căci setea libertăţii

La Domnul se adapă.

 

versuri de Ionuţ Dipşe, în memoria lui Gheorghe Dipşe (24 feb. 1921 – 25 ian. 1999), preot greco-catolic, deţinut politic în regimul comunist

În primăvara aceasta, fără să-mi anunţ vizita, am bătut la uşă şi am intrat în Grădiniţa din Şurdeşti aflată în incinta şcolii ce poartă numele pictorului Constantin Dipşe.

Grupa Mare, cu un număr însemnat de copii aşezaţi în jurul unei mese, tocmai învăţau de la educatoare, Dna Maria Mihali, despre culorile calde şi culorile reci, încercând să le aştearnă cu acuarelă pe hârtie, în formele pe care le puteau ei imagina.

 IMG_4749

IMG_4712

IMG_4718

IMG_4725

IMG_4729

 

« Acum se leagă prieteniile care durează »

 Mai apoi am văzut şi copiii din grupa mică, atât de fragezi şi delicaţi, de-ţi era teamă să-i atingi. Şedeau pe scăunele ca de păpuşi şi colorau cu creioane.

« Cei 2 băieţei sunt prieteni şi se ajută unul pe altul » a spus educatoarea Doamna Roxana Făt.

Cu siguranţă, pictorului Dipşe i-ar fi plăcut să-i vadă.

IMG_4739

IMG_4740

IMG_4746

foto cu straita si caciula

Se împlinesc 92 de ani de la naşterea celui mai mic dintre cei 8 fraţi Dipşe. Gheorghe a fost cel mai apropiat spiritual de fratele de la Bucureşti, de Pictorul Costan Dipşe.

Autodidact, avea o cultură tehnică, etnografică şi religioasă mult apreciată de confraţii lui; vorbea germana şi franceza, însuşite tot prin efort individual.

A lucrat pe mai multe şantiere din ţară dar, din nefericire, inovaţiile şi invenţiile lui au fost însuşite de alţii.

Cu o ţinută morală impecabilă, Gheorghe Dipşe a fost foarte apreciat în comunitatea slujitorilor bisericii, nu numai de confraţii săi, ci şi de cei care i se confesau.

 

(I) Părintele Gheorghe Dipşe

 De foarte tânăr a fost arestat şi condamnat politic în mai multe rânduri, pătimind 13 ani în închisorile de la Jilava, Galați, Aiud, Ostrov, Poarta Albă. „Vina” de neiertat era că voia să devină preot greco-catolic, respectând astfel credinţa moşilor şi strămoşilor lui şi, de fapt, a majorităţii consătenilor.

Hirotonisit în secret – în vremea comunistă – ca preot greco-catolic, el oficia Liturghia foarte devreme în fiecare dimneață, în micul său apartament din Baia Mare, unde veneau cei dornici de rugăciune. Era un confesor blând şi luminat. Era cunoscut şi mult aşteptat de bolnavi cărora le aducea mângâiere, alinare sufletească şi speranţă prin rugăciune.

 

(II) Fiu credincios al Şurdeştiului – satul său

Întors în sat după lungii ani de temniță, badea Gheorghică a făcut pe Bulbucul Mic din Şurdeşti – un Monument închinat Eroilor satului căzuţi în războaie, pe care a încrustat numele acestora, spre veşnică pomenire:

  • eroii din Primul război mondial: Bud Gheorghe, Bud Ionuţ, Coroian Grigore, Goloman Gavrilă, Costinar Gheorghe, Costinar Nicolae, Demian Costan, Demian Vasile, Podea Alexa, Rus Petru.
  • eroii din al Doilea război mondial: Crăciun  Carol, Dipşe Viorel, Dan Gavril, Cotoţ Spiridon, Coroian Gavril, Podea Nicolae, Hriţ Andrei, Făt Mihai, Şchiop Gheorghe.
  • evreii căzuţi pentru Eliberare: Cristein Samuel, Ilsoki Lince, Cristiani Sando, Ilsoki Maurite, Herşovic Carol, Herşovic Linco.

Înzestrat cu aptitudini tehnice – căci lucra ca un adevărat inginer – a făcut  pentru satul Şurdeşti, primul proiect de captare a apei de la Pruni, de sub Arşiţă, tocmai de sub Mogoşa. Aceste lucrări au fost dezvoltate ulterior de alţii, pentru ca șurdeștenii să aibă apă curentă.

Badea Gheorghică a fost şi apicultor: stupii cu albine erau aşezați în curtea casei în care a copilărit, pe locul în care odinioară se afla un grajd robust, de toată frumuseţea – din păcate demolat.

El dăruia cu generozitate nu numai din mierea albinelor lui, dar şi din înţelepciunea, blândeţea și pacea spiritului său.

Iubea datinile şi obiceiurile locului, le înregistra dimpreună cu cântecele care se horeau în zona Maramureşului.


C. Dipşe – autoportret

Umbra

poezie de Constantin Dipşe

O lumină pură-n noapte
Plină de uimiri, în şoapte
Cu aripi de-argint aşteaptă
La cărarea-ncrucişată
Să-mi deşert pe şanţ desaga
Plină toată cu DEGEABA.

Am trăit multe de toate
Şapte zeci de mii ori şapte
Nici una n-a fost povară,
Veşnicia umbrei, doară.

N-am putut s-o port cu mine,
Nici în rele, nici în bine.
N-o pot suporta povară
În spate ori subsuoară,
Când îi densă, când îi rară,
Ori e iarnă, ori e vară,
Nu-i toamnă, nici primăvară.

E doar umbră-n fapt de seară
Este-un fulg ce-ntruna zboară.
Cine-o duce, vai de el
N-are linişte, de fel.

De când sunt, cât am trăit,
Umbra nu m-a părăsit
Şi n-am cum o deşerta
În şanţ, din desaga mea.

Lumina de-argint s-aştepte
Şapte mii de ani ori şapte
Să mai fac în lume-o curbă
Cât se naşte roua-n umbră.

Astăzi, când deşert desaga,
Văd că-s umbră,
Dar… DEGEABA.

Sâmbătă 09.10.2010 a avut loc Adunarea generală de Raportare a activităţii şi de alegeri, a Filialei de Pictură Bucureşti

SECVENŢE

Convocarea a fost pentru orele 9; şedinţa s-a terminat la orele 17.

Secvenţa 1
Conducerea UAP prin Dl. LUCACI – precum şi “Vechea” Conducere a Filialei de Pictură prin Dna Marilena Preda-Sânc mi-au refuzat dreptul de a figura prezent, precum şi dreptul de a vota, deşi eram reprezentat de soţia mea prin Împuternicire olografă şi Procură notarială.

Secvenţa 2

INTERVENŢIE – Maria DIPŞE la finalul adunării
“Cuvânt către Noua Conducere”

La această Adunare generală îl reprezint pe Pictorul Constantin DIPŞE dar am şi statut de (simplu) observator, acordat de dl. Preşedinte UAP Lucaci.
Ca (simplu) observator, am constatat că dintr-un amfiteatru plin cu artişti-pictori din mai multe generaţii, nimeni nu s-a ridicat să facă o cât de mică apreciere privind “multul” sau “oricât de puţinul” pe care conducerea filialei l-a realizat, nici chiar dintre cei care au beneficiat de oportunităţile oferite doar lor.
Această absenţă a feed-back-ului masei de artişti la realizările Conducerii este simptomatică ; ea dovedeşte absenţa stimei dintre artişti, ce lasă să se întrevadă, în toată goliciunea lor … interese diverse.
Cunosc viaţa UAP şi a filialei de pictură, de 40 de ani, de când sunt soţia pictorului Dipşe. Întotdeauna a fost “concurenţă”, competiţie între artişti. Dar niciodată nu a fost mai puţină stimă ca în prezent. Cauza s-a evidenţiat chiar în această adunare generală: Conducerea “veche” nu a cultivat stima ! , aşa a reieşit din cele câteva luări de cuvânt şi aşa am resimţit şi noi înşine.

În acest context, MESAJUL pictorului Constantin Dipşe, decanul de vârstă al artiştilor plastici din România către “Noua Conducere” este acesta :

ARĂTAŢI STIMĂ TUTUROR CONFRAŢILOR şi FIECĂRUIA ÎN PARTE !

CULTIVAŢI STIMA ÎNTRE ARTIŞTI, altfel, tot ce veţi construi va fi o formă fără conţinut !