În iarna lui 1970, venisem de la Oradea în Bucureşti, să fac o documentare pentru admitere la doctorat. În pauza de prânz din 16 decembrie, am vizitat cu o cunoştinţă, atelierul pictorului Constantin Dipşe din str. Cosmonauţilor 41.

Mă aflam în faţa unui Maramureşan, dar nu era o noutate pentru mine pentru că, în verile dinainte, cunoscusem oamenii din nordul ţării.

Invitată, am luat loc pe o băncuţă, la o măsuţă joasă cu tăblie de stejar ce purta povara vârstei centenare.

În după amiaza aceea, prin vorbe însoţite de o subtilă şi delicată gestică, asemenea unui arhitect-magician, pictorul mi-a explicat cum făcea el când era prunc, din fire de paie, pod pentru furnici, ca să le ajute să treacă peste un firicel de apă – obstacol în calea lor.

L-am luat foarte în serios, iar în sinea mea eram uimită de idee, de ştiinţă şi de curajul de a face o astfel de construcţie. Câtă pricepere de arhitect trebuia pentru asta, ce măiestrie !

Cât de vrăjită am fost de povestea podului pentru furnici, se vede în fotografia făcută de Ctin. Mierlescu, martorul-fotograf al artiştilor care trecuse pe acolo pentru o scurtă vizită.

IMG_6776w

Pictorul şi cunoştinţa comună, m-au condus la căminul Grozăveşti unde eram cazată. Eu purtam însă în suflet, o poveste la care începeam să fiu complice.

A treia zi, după ce vom fi încheiat, unul – ziua de studiu şi celălat – ziua de lucru la şevalet, eu aveam să merg din nou la atelierul de pictură. Cum era o vizită anunţată, i-am dus o garoafă însoţită de următoarea dedicaţie scrisă – O floare de pe sufletul Izei – Iza fiind numele pe care mi-l luasem când am fost în Maramureş şi cu care semnam în reviste articole şi diverse traduceri. Deşi pictorul a fost rezervat în faţa gestului meu, eu nu mi-am pierdut buna dispoziţie.

Acel decembrie nu era deloc friguros aşa că am plecat amândoi la plimbare. Din strada Cosmonauţilor, am traversat Piaţa Amzei şi curând am ajuns în calea Victoriei, ţinta fiind Restaurantul ziariştilor.

În dreptul Bibliotecii Academiei Române, pictorul s-a oprit brusc şi m-a întrebat :

Vrei să fii nevasta mea ?

Vreau – i-am răspuns fără să respir, căci dorinţa aceasta, deşi nu mi-o formulasem explicit, sălăşluia în mine.

Îmi faci prunci ? a continuat el.

Îţi fac, am răspuns eu, scurt.

Surprinşi de noi înşine, am rămas ţintuiţi pe loc, tăcuţi. Fiecare era probabil uimit de victoria atât de uşor câştigată în faţa celuilalt, după o conversaţie scurtă şi neaşteptat de firească dar cu miză atât de mare, pentru toată viaţa. După câteva momente, pictorul a adăugat răspicat:

Dar să nu-mi ceri nicodată să fac altceva decât pictură

Analizând  momentul la rece, am înţeles atunci că avea deja un angajament la care nu renunţa pentru mine – şi acela era pictura.

Nu-mi mai amintesc vorbele de încuviinţare prin care am făcut „pactul”, dar ştiu că în cei 40 de ani ai căsniciei noastre, eu l-am respectat. Niciodată nu i-am cerut să facă altceva decât pictură – căci eu însămi am rămas îndrăgostită de opera lui. Din acea zi, am devenit „Măriuca”.

M-am întors la Oradea, oprindu-mă la ai mei, în inima Ardealului. Părinţii s-au tulburat foarte, ba chiar s-au îngrozit de decizia mea bruscă de a mă căsători cu un om din viaţa căruia nu ştiu decât că este pictor şi că ştie să facă din fir de pai, pod pentru furnici.

Când toţi erau îngrijoraţi pentru viitorul meu, eu trăiam doar cu emoţia şi dorinţa de a-l reîntâlni pe pictor în atelierul său.

Am hotărât să ne căsătorim, eu propunând data de 16 februarie (1971) care era şi data căsătoriei părinţilor mei. Eram convinsă că data era aceea care-mi aduce noroc.

Pictorul a fost de acord şi mi-a pregătit o nuntă ca-n poveşti.

De câte ori le-am povestit mai tinerilor interlocutori cele de mai sus, le-am semnalat două lucruri: că această întâmplare adevărată nu este o reţetă, că nu orice întâlnire poate fi potrivită pentru căsătorie, după 3 zile; că data de 16 februarie nu este în sine purtătoarea norocului, ea nu este una încărcată cu valenţe speciale de noroc care se revarsă asupra celor ce o aleg. Prin opţiunea pentru 16 februarie, eu alegeam de fapt, modelul de viaţă al părinţilor mei, exemplul de familie unită, decisă să reziste în faţa greutăţilor.

Măriuca Dipşe

Când a intrat în expoziţia « Esenţe » (2009), bătând din palme, o fetiţă de la ţară, din clasa a II-a a exclamat : « Uite-o pe Maica Domnului ! »

*

 « Dar de ce are ţăranca şoldurile aşa de largi ?» a întrebat o vizitatoare adultă.

Fără să ştim ce a gândit artistul când a realizat tabloul, ne putem îndestula pentru răspuns din versurile axionului« De tine se bucură » din Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare :

 

De tine se bucură, ceea ce eşti plină de har, toată făptura îngerească şi neamul omenesc, ceea ce eşti biserică sfinţită şi rai cuvântător,

Lauda fecioriei, din care Dumnezeu S-a întrupat şi Prunc S-a făcut, Cel mai înainte de veci, Dumnezeul nostru.

Că sânul tău scaun s-a făcut şi pântecele tău mai lărgit decât cerurile l-a lucrat.

De tine se bucură, ceea ce eşti plină de har, toată făptura, mărire ţie.

*

Poate că în straiele astea de sărbătoare şi-o imaginează ţăranii noştri din Maramureş pe Fecioara Maria, când se roagă la ea.

*

Ce « bogăţii » or fi în lada de zestre pe care stă aşezată Madona ?

Cu siguranţă, unele spirituale…

madona cu pruncul

Tatuca2013-12-01 13.52.33web

1 Decembrie îmi înviorează o imagine demult închegată şi-mi întăreşte legătura cu “Tătuca”, socrul meu. Mi-l închipui undeva în mulţimea de la Alba Iulia –  cu delegaţia din Maramureş la pecetluirea Marii Uniri. Parcă-i simt bucuria dar mai ales mândria, poate orgoliul nevinovat ca este ACOLO, reprezentându-i pe cei lăsaţi acasă, pentru un vis pe care şi l-a ţesut, nu “într-un” birou, ci trudind cu cei 8 prunci laolaltă pentru mersul tot mai bun al gospodăriei sale.

“Tătuca” – Socrul meu, Onuţu Dipşe, adică Ioan Dipşe din Şurdeşti (Maramureş) era nu numai tatăl soţului meu – pictorul Costan Dipşe – ci şi al preotului greco-catolic Gheorghe, cu 13 ani de închisoare politică pentru credinţă, tatăl lui Viorel mort în război, al Frăsânii întotdeauna cu plăcintele şi supa de găină gata pentru musafiri, tatăl Reghinuţii care horea mândru şi împestriţa frumos ţesăturile, tatăl lui Teofil care iubea caii, tatăl Iulichii care a trudit lângă “Mihaiu’ Chiţului”; în sfârşit, tatăl lui Victor, cel mai priceput din sat la oblojirea animalelor.

“Tătuca” – Socrul meu a descoperit polochimul – un pământ gras, bun de îngrăşământ, l-a adus cu spinarea şi mai apoi cu carul ca să facă să crească mălaiul cât casa, nu numai pentru el, ci pentru tot satul, căci el era şi birău, adică primar. Era şi judecător pentru pricini mai simple; a construit Şcoala şi Casa parohiala din sat.

“Tătuca” – Socrul meu, seară de seară, cu un picior pe un scăunel citea din Biblie; iar când a fost în necaz, sprijinindu-se pe aceeaşi lectură “a cerut în rugăciunea lui” ajutor. Şi a primit…

Prin credinţă şi acţiune a reuşit, înainte de toate, pentru semenii lui.

Maria Dipşe

Constantin Dipşe ar fi împlinit azi, 4 octombrie 2013, vârsta de 96 de ani.

img025PRELweb

(Constantin Dipşe în vara anului 1966,

la Expoziţia de la Sala Galeriilor de Artă)

În fiecare an e „mai demult” un pic

În fiecare gând, eşti ca un spic,

În fiecare zi eşti mai senin,

Cutreieri, tânăr, printr-un cer deplin.

În primăvara aceasta, fără să-mi anunţ vizita, am bătut la uşă şi am intrat în Grădiniţa din Şurdeşti aflată în incinta şcolii ce poartă numele pictorului Constantin Dipşe.

Grupa Mare, cu un număr însemnat de copii aşezaţi în jurul unei mese, tocmai învăţau de la educatoare, Dna Maria Mihali, despre culorile calde şi culorile reci, încercând să le aştearnă cu acuarelă pe hârtie, în formele pe care le puteau ei imagina.

 IMG_4749

IMG_4712

IMG_4718

IMG_4725

IMG_4729

 

« Acum se leagă prieteniile care durează »

 Mai apoi am văzut şi copiii din grupa mică, atât de fragezi şi delicaţi, de-ţi era teamă să-i atingi. Şedeau pe scăunele ca de păpuşi şi colorau cu creioane.

« Cei 2 băieţei sunt prieteni şi se ajută unul pe altul » a spus educatoarea Doamna Roxana Făt.

Cu siguranţă, pictorului Dipşe i-ar fi plăcut să-i vadă.

IMG_4739

IMG_4740

IMG_4746

IMG_1663prelw

 

IMG_1671prelw

 

De câte ori vorbea de copilărie, Pictorul amintea de căţăratul în cireş fără nici o îngrădire, aşa cum în satul său nu era şi cred că nici acum nu este oprit să mănânci pe săturate din poamele grădinilor fără gard, ale şurdeştenilor. Oricine era acceptat la « ospăţul » cu fructe, atâta timp – ne povestea  Pictorul –  cât nu bagă în desagă, căci gestul însemna furt.

S-a întâmplat ca în acest sfârşit de mai 2013, elevii mici (cl. a II-a) de la Şcoala « Constantin Dipşe » din Şurdeşti, să-mi trimită la Bucureşti, prin Ionuţ – fiul nostru care tocmai i-a vizitat – cireşe de mai.

Le aşez pe 2 platouri – cireşe nealtoite, nu prea mari, prinse-n codiţe verde-crud şi împodobite de câteva frunzuliţe ca aripile de fluturi.

Le privesc cu dorul după Pictorul ce ne veghează și zâmbesc de sub pălăria pe care mi-a făcut-o cadou la ultima lui expoziţie în viaţă (2009), de la Muzeul Satului.

Iar din mulţimea boabelor de cireşe, se desprinde puternic, ROŞUL re-înviat de Dipşe în pictura lui – mai ales în tabloul Brazde spre Soare.

brazde spre soare