Expoziția „Florile centenarului – 100 de ani de la nașterea pictorului Constantin Dipșe”, găzduită de Grădina Botanică „Dimitrie Brânzdă” din București – deschide seria evenimentelor din 2017 care-l omagiază pe artist și opera sa.

Expoziția este în aer liber, durează toată luna aprilie și poate fi vizitată în fiecare zi între orele 8 și 20.

https://www.facebook.com/events/1056496717818784/

În iarna lui 1970, venisem de la Oradea în Bucureşti, să fac o documentare pentru admitere la doctorat. În pauza de prânz din 16 decembrie, am vizitat cu o cunoştinţă, atelierul pictorului Constantin Dipşe din str. Cosmonauţilor 41.

Mă aflam în faţa unui Maramureşan, dar nu era o noutate pentru mine pentru că, în verile dinainte, cunoscusem oamenii din nordul ţării.

Invitată, am luat loc pe o băncuţă, la o măsuţă joasă cu tăblie de stejar ce purta povara vârstei centenare.

În după amiaza aceea, prin vorbe însoţite de o subtilă şi delicată gestică, asemenea unui arhitect-magician, pictorul mi-a explicat cum făcea el când era prunc, din fire de paie, pod pentru furnici, ca să le ajute să treacă peste un firicel de apă – obstacol în calea lor.

L-am luat foarte în serios, iar în sinea mea eram uimită de idee, de ştiinţă şi de curajul de a face o astfel de construcţie. Câtă pricepere de arhitect trebuia pentru asta, ce măiestrie !

Cât de vrăjită am fost de povestea podului pentru furnici, se vede în fotografia făcută de Ctin. Mierlescu, martorul-fotograf al artiştilor care trecuse pe acolo pentru o scurtă vizită.

IMG_6776w

Pictorul şi cunoştinţa comună, m-au condus la căminul Grozăveşti unde eram cazată. Eu purtam însă în suflet, o poveste la care începeam să fiu complice.

A treia zi, după ce vom fi încheiat, unul – ziua de studiu şi celălat – ziua de lucru la şevalet, eu aveam să merg din nou la atelierul de pictură. Cum era o vizită anunţată, i-am dus o garoafă însoţită de următoarea dedicaţie scrisă – O floare de pe sufletul Izei – Iza fiind numele pe care mi-l luasem când am fost în Maramureş şi cu care semnam în reviste articole şi diverse traduceri. Deşi pictorul a fost rezervat în faţa gestului meu, eu nu mi-am pierdut buna dispoziţie.

Acel decembrie nu era deloc friguros aşa că am plecat amândoi la plimbare. Din strada Cosmonauţilor, am traversat Piaţa Amzei şi curând am ajuns în calea Victoriei, ţinta fiind Restaurantul ziariştilor.

În dreptul Bibliotecii Academiei Române, pictorul s-a oprit brusc şi m-a întrebat :

Vrei să fii nevasta mea ?

Vreau – i-am răspuns fără să respir, căci dorinţa aceasta, deşi nu mi-o formulasem explicit, sălăşluia în mine.

Îmi faci prunci ? a continuat el.

Îţi fac, am răspuns eu, scurt.

Surprinşi de noi înşine, am rămas ţintuiţi pe loc, tăcuţi. Fiecare era probabil uimit de victoria atât de uşor câştigată în faţa celuilalt, după o conversaţie scurtă şi neaşteptat de firească dar cu miză atât de mare, pentru toată viaţa. După câteva momente, pictorul a adăugat răspicat:

Dar să nu-mi ceri nicodată să fac altceva decât pictură

Analizând  momentul la rece, am înţeles atunci că avea deja un angajament la care nu renunţa pentru mine – şi acela era pictura.

Nu-mi mai amintesc vorbele de încuviinţare prin care am făcut „pactul”, dar ştiu că în cei 40 de ani ai căsniciei noastre, eu l-am respectat. Niciodată nu i-am cerut să facă altceva decât pictură – căci eu însămi am rămas îndrăgostită de opera lui. Din acea zi, am devenit „Măriuca”.

M-am întors la Oradea, oprindu-mă la ai mei, în inima Ardealului. Părinţii s-au tulburat foarte, ba chiar s-au îngrozit de decizia mea bruscă de a mă căsători cu un om din viaţa căruia nu ştiu decât că este pictor şi că ştie să facă din fir de pai, pod pentru furnici.

Când toţi erau îngrijoraţi pentru viitorul meu, eu trăiam doar cu emoţia şi dorinţa de a-l reîntâlni pe pictor în atelierul său.

Am hotărât să ne căsătorim, eu propunând data de 16 februarie (1971) care era şi data căsătoriei părinţilor mei. Eram convinsă că data era aceea care-mi aduce noroc.

Pictorul a fost de acord şi mi-a pregătit o nuntă ca-n poveşti.

De câte ori le-am povestit mai tinerilor interlocutori cele de mai sus, le-am semnalat două lucruri: că această întâmplare adevărată nu este o reţetă, că nu orice întâlnire poate fi potrivită pentru căsătorie, după 3 zile; că data de 16 februarie nu este în sine purtătoarea norocului, ea nu este una încărcată cu valenţe speciale de noroc care se revarsă asupra celor ce o aleg. Prin opţiunea pentru 16 februarie, eu alegeam de fapt, modelul de viaţă al părinţilor mei, exemplul de familie unită, decisă să reziste în faţa greutăţilor.

Măriuca Dipşe

Când a intrat în expoziţia « Esenţe » (2009), bătând din palme, o fetiţă de la ţară, din clasa a II-a a exclamat : « Uite-o pe Maica Domnului ! »

*

 « Dar de ce are ţăranca şoldurile aşa de largi ?» a întrebat o vizitatoare adultă.

Fără să ştim ce a gândit artistul când a realizat tabloul, ne putem îndestula pentru răspuns din versurile axionului« De tine se bucură » din Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare :

 

De tine se bucură, ceea ce eşti plină de har, toată făptura îngerească şi neamul omenesc, ceea ce eşti biserică sfinţită şi rai cuvântător,

Lauda fecioriei, din care Dumnezeu S-a întrupat şi Prunc S-a făcut, Cel mai înainte de veci, Dumnezeul nostru.

Că sânul tău scaun s-a făcut şi pântecele tău mai lărgit decât cerurile l-a lucrat.

De tine se bucură, ceea ce eşti plină de har, toată făptura, mărire ţie.

*

Poate că în straiele astea de sărbătoare şi-o imaginează ţăranii noştri din Maramureş pe Fecioara Maria, când se roagă la ea.

*

Ce « bogăţii » or fi în lada de zestre pe care stă aşezată Madona ?

Cu siguranţă, unele spirituale…

madona cu pruncul


C. Dipşe – autoportret

Umbra

poezie de Constantin Dipşe

O lumină pură-n noapte
Plină de uimiri, în şoapte
Cu aripi de-argint aşteaptă
La cărarea-ncrucişată
Să-mi deşert pe şanţ desaga
Plină toată cu DEGEABA.

Am trăit multe de toate
Şapte zeci de mii ori şapte
Nici una n-a fost povară,
Veşnicia umbrei, doară.

N-am putut s-o port cu mine,
Nici în rele, nici în bine.
N-o pot suporta povară
În spate ori subsuoară,
Când îi densă, când îi rară,
Ori e iarnă, ori e vară,
Nu-i toamnă, nici primăvară.

E doar umbră-n fapt de seară
Este-un fulg ce-ntruna zboară.
Cine-o duce, vai de el
N-are linişte, de fel.

De când sunt, cât am trăit,
Umbra nu m-a părăsit
Şi n-am cum o deşerta
În şanţ, din desaga mea.

Lumina de-argint s-aştepte
Şapte mii de ani ori şapte
Să mai fac în lume-o curbă
Cât se naşte roua-n umbră.

Astăzi, când deşert desaga,
Văd că-s umbră,
Dar… DEGEABA.