Expoziția „Florile centenarului – 100 de ani de la nașterea pictorului Constantin Dipșe”, găzduită de Grădina Botanică „Dimitrie Brânzdă” din București – deschide seria evenimentelor din 2017 care-l omagiază pe artist și opera sa.

Expoziția este în aer liber, durează toată luna aprilie și poate fi vizitată în fiecare zi între orele 8 și 20.

https://www.facebook.com/events/1056496717818784/

În ziarul “Graiul Maramureşului” din 22 mai a.c. tocmai a apărut articolul Casa memorială Dipşe – din Şurdeşti – îndemn la unire semnat de Maria şi Ionuţ Dipşe.

Ce bucurie! Un îndemn la unire şi la făptuire. Dar, departe de a fi vorba doar de ”Casa Dipşe” aici se regăseşte întregul sat, acela care şi-a construit o biserică ce pare să atingă Cerul. Şi nu doar un sat, ci ne regăsim noi toţi cei legaţi de această ţară pentru care, vremurile acestea sunt o piatră de încercare.

Azi sărbătorim Înălţarea, pe care nişte minţi luminate şi nişte inimi fierbinţi au dedicat-o Eroilor, celor care nu au privit în pământ ci şi-au ridicat ochii spre cer şi  au urmat pilda Domnului. Cu credinţă şi curaj! Cu curaj şi cu credinţă! Mai ales cu credinţă, căci de acolo vine puterea şi viaţa cea adevărată!

Am fost în vară la Şurdeşti şi am văzut cu ochii mei locul unde s-a născut soţul prietenei mele din copilărie, pictorul Costan / Constantin Dipşe. Ţin bine minte: întotdeauna, din conversaţiile cu el ţâşnea ceva deosebit, chiar dacă vorbele păreau obişnuite, de „fiecare zi”. Odată l-am întrebat cum se poate explica rezistenţa neamului nostru la atâta urgie ce s-a abătut asupra lui. Mi-a răspuns simplu: CREDINŢA! Dar a spus-o atât de simplu – căci el însuşi era un omextraordinar de simplu, de modest! – că nu puteai să nu te simţi pătruns de adevărul celor spuse de el. Nu retorică ci trăire, nu frumos ci adevărat. Costan era un ţăran luminat. Nu doar şcolit, ci luminat cu lumina pe care a sorbit-o din sângele neamului său. La propriu şi la figurat.

Tot simplu mi-a spus şi Măriuca Dipşe, mai anul trecut, într-o dimineaţă, în curtea nepoatei lor – Parasca din Şurdeşti – uitându-se la cerul limpede fără urmă de nor: „Uite, primul lucru pe care l-ar fi făcut Costan, ieşind afară: s-ar fi uitat spre cer.” Nu era retorică în ce spunea Măriuca, ci un adevăr simplu care ţinea de trăirea firească a oamenilor ce păstrează încă legătura cu …pământul!

Să privim spre Cer, şi să ne gândim la unire şi făptuire.

dr. Ileana Bucurenciu

În iarna lui 1970, venisem de la Oradea în Bucureşti, să fac o documentare pentru admitere la doctorat. În pauza de prânz din 16 decembrie, am vizitat cu o cunoştinţă, atelierul pictorului Constantin Dipşe din str. Cosmonauţilor 41.

Mă aflam în faţa unui Maramureşan, dar nu era o noutate pentru mine pentru că, în verile dinainte, cunoscusem oamenii din nordul ţării.

Invitată, am luat loc pe o băncuţă, la o măsuţă joasă cu tăblie de stejar ce purta povara vârstei centenare.

În după amiaza aceea, prin vorbe însoţite de o subtilă şi delicată gestică, asemenea unui arhitect-magician, pictorul mi-a explicat cum făcea el când era prunc, din fire de paie, pod pentru furnici, ca să le ajute să treacă peste un firicel de apă – obstacol în calea lor.

L-am luat foarte în serios, iar în sinea mea eram uimită de idee, de ştiinţă şi de curajul de a face o astfel de construcţie. Câtă pricepere de arhitect trebuia pentru asta, ce măiestrie !

Cât de vrăjită am fost de povestea podului pentru furnici, se vede în fotografia făcută de Ctin. Mierlescu, martorul-fotograf al artiştilor care trecuse pe acolo pentru o scurtă vizită.

IMG_6776w

Pictorul şi cunoştinţa comună, m-au condus la căminul Grozăveşti unde eram cazată. Eu purtam însă în suflet, o poveste la care începeam să fiu complice.

A treia zi, după ce vom fi încheiat, unul – ziua de studiu şi celălat – ziua de lucru la şevalet, eu aveam să merg din nou la atelierul de pictură. Cum era o vizită anunţată, i-am dus o garoafă însoţită de următoarea dedicaţie scrisă – O floare de pe sufletul Izei – Iza fiind numele pe care mi-l luasem când am fost în Maramureş şi cu care semnam în reviste articole şi diverse traduceri. Deşi pictorul a fost rezervat în faţa gestului meu, eu nu mi-am pierdut buna dispoziţie.

Acel decembrie nu era deloc friguros aşa că am plecat amândoi la plimbare. Din strada Cosmonauţilor, am traversat Piaţa Amzei şi curând am ajuns în calea Victoriei, ţinta fiind Restaurantul ziariştilor.

În dreptul Bibliotecii Academiei Române, pictorul s-a oprit brusc şi m-a întrebat :

Vrei să fii nevasta mea ?

Vreau – i-am răspuns fără să respir, căci dorinţa aceasta, deşi nu mi-o formulasem explicit, sălăşluia în mine.

Îmi faci prunci ? a continuat el.

Îţi fac, am răspuns eu, scurt.

Surprinşi de noi înşine, am rămas ţintuiţi pe loc, tăcuţi. Fiecare era probabil uimit de victoria atât de uşor câştigată în faţa celuilalt, după o conversaţie scurtă şi neaşteptat de firească dar cu miză atât de mare, pentru toată viaţa. După câteva momente, pictorul a adăugat răspicat:

Dar să nu-mi ceri nicodată să fac altceva decât pictură

Analizând  momentul la rece, am înţeles atunci că avea deja un angajament la care nu renunţa pentru mine – şi acela era pictura.

Nu-mi mai amintesc vorbele de încuviinţare prin care am făcut „pactul”, dar ştiu că în cei 40 de ani ai căsniciei noastre, eu l-am respectat. Niciodată nu i-am cerut să facă altceva decât pictură – căci eu însămi am rămas îndrăgostită de opera lui. Din acea zi, am devenit „Măriuca”.

M-am întors la Oradea, oprindu-mă la ai mei, în inima Ardealului. Părinţii s-au tulburat foarte, ba chiar s-au îngrozit de decizia mea bruscă de a mă căsători cu un om din viaţa căruia nu ştiu decât că este pictor şi că ştie să facă din fir de pai, pod pentru furnici.

Când toţi erau îngrijoraţi pentru viitorul meu, eu trăiam doar cu emoţia şi dorinţa de a-l reîntâlni pe pictor în atelierul său.

Am hotărât să ne căsătorim, eu propunând data de 16 februarie (1971) care era şi data căsătoriei părinţilor mei. Eram convinsă că data era aceea care-mi aduce noroc.

Pictorul a fost de acord şi mi-a pregătit o nuntă ca-n poveşti.

De câte ori le-am povestit mai tinerilor interlocutori cele de mai sus, le-am semnalat două lucruri: că această întâmplare adevărată nu este o reţetă, că nu orice întâlnire poate fi potrivită pentru căsătorie, după 3 zile; că data de 16 februarie nu este în sine purtătoarea norocului, ea nu este una încărcată cu valenţe speciale de noroc care se revarsă asupra celor ce o aleg. Prin opţiunea pentru 16 februarie, eu alegeam de fapt, modelul de viaţă al părinţilor mei, exemplul de familie unită, decisă să reziste în faţa greutăţilor.

Măriuca Dipşe

Când a intrat în expoziţia « Esenţe » (2009), bătând din palme, o fetiţă de la ţară, din clasa a II-a a exclamat : « Uite-o pe Maica Domnului ! »

*

 « Dar de ce are ţăranca şoldurile aşa de largi ?» a întrebat o vizitatoare adultă.

Fără să ştim ce a gândit artistul când a realizat tabloul, ne putem îndestula pentru răspuns din versurile axionului« De tine se bucură » din Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare :

 

De tine se bucură, ceea ce eşti plină de har, toată făptura îngerească şi neamul omenesc, ceea ce eşti biserică sfinţită şi rai cuvântător,

Lauda fecioriei, din care Dumnezeu S-a întrupat şi Prunc S-a făcut, Cel mai înainte de veci, Dumnezeul nostru.

Că sânul tău scaun s-a făcut şi pântecele tău mai lărgit decât cerurile l-a lucrat.

De tine se bucură, ceea ce eşti plină de har, toată făptura, mărire ţie.

*

Poate că în straiele astea de sărbătoare şi-o imaginează ţăranii noştri din Maramureş pe Fecioara Maria, când se roagă la ea.

*

Ce « bogăţii » or fi în lada de zestre pe care stă aşezată Madona ?

Cu siguranţă, unele spirituale…

madona cu pruncul

foto cu straita si caciula

Se împlinesc 92 de ani de la naşterea celui mai mic dintre cei 8 fraţi Dipşe. Gheorghe a fost cel mai apropiat spiritual de fratele de la Bucureşti, de Pictorul Costan Dipşe.

Autodidact, avea o cultură tehnică, etnografică şi religioasă mult apreciată de confraţii lui; vorbea germana şi franceza, însuşite tot prin efort individual.

A lucrat pe mai multe şantiere din ţară dar, din nefericire, inovaţiile şi invenţiile lui au fost însuşite de alţii.

Cu o ţinută morală impecabilă, Gheorghe Dipşe a fost foarte apreciat în comunitatea slujitorilor bisericii, nu numai de confraţii săi, ci şi de cei care i se confesau.

 

(I) Părintele Gheorghe Dipşe

 De foarte tânăr a fost arestat şi condamnat politic în mai multe rânduri, pătimind 13 ani în închisorile de la Jilava, Galați, Aiud, Ostrov, Poarta Albă. „Vina” de neiertat era că voia să devină preot greco-catolic, respectând astfel credinţa moşilor şi strămoşilor lui şi, de fapt, a majorităţii consătenilor.

Hirotonisit în secret – în vremea comunistă – ca preot greco-catolic, el oficia Liturghia foarte devreme în fiecare dimneață, în micul său apartament din Baia Mare, unde veneau cei dornici de rugăciune. Era un confesor blând şi luminat. Era cunoscut şi mult aşteptat de bolnavi cărora le aducea mângâiere, alinare sufletească şi speranţă prin rugăciune.

 

(II) Fiu credincios al Şurdeştiului – satul său

Întors în sat după lungii ani de temniță, badea Gheorghică a făcut pe Bulbucul Mic din Şurdeşti – un Monument închinat Eroilor satului căzuţi în războaie, pe care a încrustat numele acestora, spre veşnică pomenire:

  • eroii din Primul război mondial: Bud Gheorghe, Bud Ionuţ, Coroian Grigore, Goloman Gavrilă, Costinar Gheorghe, Costinar Nicolae, Demian Costan, Demian Vasile, Podea Alexa, Rus Petru.
  • eroii din al Doilea război mondial: Crăciun  Carol, Dipşe Viorel, Dan Gavril, Cotoţ Spiridon, Coroian Gavril, Podea Nicolae, Hriţ Andrei, Făt Mihai, Şchiop Gheorghe.
  • evreii căzuţi pentru Eliberare: Cristein Samuel, Ilsoki Lince, Cristiani Sando, Ilsoki Maurite, Herşovic Carol, Herşovic Linco.

Înzestrat cu aptitudini tehnice – căci lucra ca un adevărat inginer – a făcut  pentru satul Şurdeşti, primul proiect de captare a apei de la Pruni, de sub Arşiţă, tocmai de sub Mogoşa. Aceste lucrări au fost dezvoltate ulterior de alţii, pentru ca șurdeștenii să aibă apă curentă.

Badea Gheorghică a fost şi apicultor: stupii cu albine erau aşezați în curtea casei în care a copilărit, pe locul în care odinioară se afla un grajd robust, de toată frumuseţea – din păcate demolat.

El dăruia cu generozitate nu numai din mierea albinelor lui, dar şi din înţelepciunea, blândeţea și pacea spiritului său.

Iubea datinile şi obiceiurile locului, le înregistra dimpreună cu cântecele care se horeau în zona Maramureşului.


C. Dipşe – autoportret

Umbra

poezie de Constantin Dipşe

O lumină pură-n noapte
Plină de uimiri, în şoapte
Cu aripi de-argint aşteaptă
La cărarea-ncrucişată
Să-mi deşert pe şanţ desaga
Plină toată cu DEGEABA.

Am trăit multe de toate
Şapte zeci de mii ori şapte
Nici una n-a fost povară,
Veşnicia umbrei, doară.

N-am putut s-o port cu mine,
Nici în rele, nici în bine.
N-o pot suporta povară
În spate ori subsuoară,
Când îi densă, când îi rară,
Ori e iarnă, ori e vară,
Nu-i toamnă, nici primăvară.

E doar umbră-n fapt de seară
Este-un fulg ce-ntruna zboară.
Cine-o duce, vai de el
N-are linişte, de fel.

De când sunt, cât am trăit,
Umbra nu m-a părăsit
Şi n-am cum o deşerta
În şanţ, din desaga mea.

Lumina de-argint s-aştepte
Şapte mii de ani ori şapte
Să mai fac în lume-o curbă
Cât se naşte roua-n umbră.

Astăzi, când deşert desaga,
Văd că-s umbră,
Dar… DEGEABA.

Sâmbătă 09.10.2010 a avut loc Adunarea generală de Raportare a activităţii şi de alegeri, a Filialei de Pictură Bucureşti

SECVENŢE

Convocarea a fost pentru orele 9; şedinţa s-a terminat la orele 17.

Secvenţa 1
Conducerea UAP prin Dl. LUCACI – precum şi “Vechea” Conducere a Filialei de Pictură prin Dna Marilena Preda-Sânc mi-au refuzat dreptul de a figura prezent, precum şi dreptul de a vota, deşi eram reprezentat de soţia mea prin Împuternicire olografă şi Procură notarială.

Secvenţa 2

INTERVENŢIE – Maria DIPŞE la finalul adunării
“Cuvânt către Noua Conducere”

La această Adunare generală îl reprezint pe Pictorul Constantin DIPŞE dar am şi statut de (simplu) observator, acordat de dl. Preşedinte UAP Lucaci.
Ca (simplu) observator, am constatat că dintr-un amfiteatru plin cu artişti-pictori din mai multe generaţii, nimeni nu s-a ridicat să facă o cât de mică apreciere privind “multul” sau “oricât de puţinul” pe care conducerea filialei l-a realizat, nici chiar dintre cei care au beneficiat de oportunităţile oferite doar lor.
Această absenţă a feed-back-ului masei de artişti la realizările Conducerii este simptomatică ; ea dovedeşte absenţa stimei dintre artişti, ce lasă să se întrevadă, în toată goliciunea lor … interese diverse.
Cunosc viaţa UAP şi a filialei de pictură, de 40 de ani, de când sunt soţia pictorului Dipşe. Întotdeauna a fost “concurenţă”, competiţie între artişti. Dar niciodată nu a fost mai puţină stimă ca în prezent. Cauza s-a evidenţiat chiar în această adunare generală: Conducerea “veche” nu a cultivat stima ! , aşa a reieşit din cele câteva luări de cuvânt şi aşa am resimţit şi noi înşine.

În acest context, MESAJUL pictorului Constantin Dipşe, decanul de vârstă al artiştilor plastici din România către “Noua Conducere” este acesta :

ARĂTAŢI STIMĂ TUTUROR CONFRAŢILOR şi FIECĂRUIA ÎN PARTE !

CULTIVAŢI STIMA ÎNTRE ARTIŞTI, altfel, tot ce veţi construi va fi o formă fără conţinut !