Tatuca2013-12-01 13.52.33web

1 Decembrie îmi înviorează o imagine demult închegată şi-mi întăreşte legătura cu “Tătuca”, socrul meu. Mi-l închipui undeva în mulţimea de la Alba Iulia –  cu delegaţia din Maramureş la pecetluirea Marii Uniri. Parcă-i simt bucuria dar mai ales mândria, poate orgoliul nevinovat ca este ACOLO, reprezentându-i pe cei lăsaţi acasă, pentru un vis pe care şi l-a ţesut, nu “într-un” birou, ci trudind cu cei 8 prunci laolaltă pentru mersul tot mai bun al gospodăriei sale.

“Tătuca” – Socrul meu, Onuţu Dipşe, adică Ioan Dipşe din Şurdeşti (Maramureş) era nu numai tatăl soţului meu – pictorul Costan Dipşe – ci şi al preotului greco-catolic Gheorghe, cu 13 ani de închisoare politică pentru credinţă, tatăl lui Viorel mort în război, al Frăsânii întotdeauna cu plăcintele şi supa de găină gata pentru musafiri, tatăl Reghinuţii care horea mândru şi împestriţa frumos ţesăturile, tatăl lui Teofil care iubea caii, tatăl Iulichii care a trudit lângă “Mihaiu’ Chiţului”; în sfârşit, tatăl lui Victor, cel mai priceput din sat la oblojirea animalelor.

“Tătuca” – Socrul meu a descoperit polochimul – un pământ gras, bun de îngrăşământ, l-a adus cu spinarea şi mai apoi cu carul ca să facă să crească mălaiul cât casa, nu numai pentru el, ci pentru tot satul, căci el era şi birău, adică primar. Era şi judecător pentru pricini mai simple; a construit Şcoala şi Casa parohiala din sat.

“Tătuca” – Socrul meu, seară de seară, cu un picior pe un scăunel citea din Biblie; iar când a fost în necaz, sprijinindu-se pe aceeaşi lectură “a cerut în rugăciunea lui” ajutor. Şi a primit…

Prin credinţă şi acţiune a reuşit, înainte de toate, pentru semenii lui.

Maria Dipşe

IMG_1663prelw

 

IMG_1671prelw

 

De câte ori vorbea de copilărie, Pictorul amintea de căţăratul în cireş fără nici o îngrădire, aşa cum în satul său nu era şi cred că nici acum nu este oprit să mănânci pe săturate din poamele grădinilor fără gard, ale şurdeştenilor. Oricine era acceptat la « ospăţul » cu fructe, atâta timp – ne povestea  Pictorul –  cât nu bagă în desagă, căci gestul însemna furt.

S-a întâmplat ca în acest sfârşit de mai 2013, elevii mici (cl. a II-a) de la Şcoala « Constantin Dipşe » din Şurdeşti, să-mi trimită la Bucureşti, prin Ionuţ – fiul nostru care tocmai i-a vizitat – cireşe de mai.

Le aşez pe 2 platouri – cireşe nealtoite, nu prea mari, prinse-n codiţe verde-crud şi împodobite de câteva frunzuliţe ca aripile de fluturi.

Le privesc cu dorul după Pictorul ce ne veghează și zâmbesc de sub pălăria pe care mi-a făcut-o cadou la ultima lui expoziţie în viaţă (2009), de la Muzeul Satului.

Iar din mulţimea boabelor de cireşe, se desprinde puternic, ROŞUL re-înviat de Dipşe în pictura lui – mai ales în tabloul Brazde spre Soare.

brazde spre soare

 

 

Iată câteva desene ale elevilor de la Școala „Constantin Dipșe” din Șurdești, având ca subiect casa în care s-a născut și a copilărit pictorul.

ciocotisan amalia ionaIoana Amalia Ciocotișan

 

coroian iulia ralucaRaluca Iulia Coroian

MARC Raul MarianRaul Marian Marc

Muresan Razvan CtinRăzvan Mureșan

sindila andrei ionutIonuț Andrei Șindilă

valean alexandru sau pop adrianAdrian Pop

 

 

 

 

 

 

foto cu straita si caciula

Se împlinesc 92 de ani de la naşterea celui mai mic dintre cei 8 fraţi Dipşe. Gheorghe a fost cel mai apropiat spiritual de fratele de la Bucureşti, de Pictorul Costan Dipşe.

Autodidact, avea o cultură tehnică, etnografică şi religioasă mult apreciată de confraţii lui; vorbea germana şi franceza, însuşite tot prin efort individual.

A lucrat pe mai multe şantiere din ţară dar, din nefericire, inovaţiile şi invenţiile lui au fost însuşite de alţii.

Cu o ţinută morală impecabilă, Gheorghe Dipşe a fost foarte apreciat în comunitatea slujitorilor bisericii, nu numai de confraţii săi, ci şi de cei care i se confesau.

 

(I) Părintele Gheorghe Dipşe

 De foarte tânăr a fost arestat şi condamnat politic în mai multe rânduri, pătimind 13 ani în închisorile de la Jilava, Galați, Aiud, Ostrov, Poarta Albă. „Vina” de neiertat era că voia să devină preot greco-catolic, respectând astfel credinţa moşilor şi strămoşilor lui şi, de fapt, a majorităţii consătenilor.

Hirotonisit în secret – în vremea comunistă – ca preot greco-catolic, el oficia Liturghia foarte devreme în fiecare dimneață, în micul său apartament din Baia Mare, unde veneau cei dornici de rugăciune. Era un confesor blând şi luminat. Era cunoscut şi mult aşteptat de bolnavi cărora le aducea mângâiere, alinare sufletească şi speranţă prin rugăciune.

 

(II) Fiu credincios al Şurdeştiului – satul său

Întors în sat după lungii ani de temniță, badea Gheorghică a făcut pe Bulbucul Mic din Şurdeşti – un Monument închinat Eroilor satului căzuţi în războaie, pe care a încrustat numele acestora, spre veşnică pomenire:

  • eroii din Primul război mondial: Bud Gheorghe, Bud Ionuţ, Coroian Grigore, Goloman Gavrilă, Costinar Gheorghe, Costinar Nicolae, Demian Costan, Demian Vasile, Podea Alexa, Rus Petru.
  • eroii din al Doilea război mondial: Crăciun  Carol, Dipşe Viorel, Dan Gavril, Cotoţ Spiridon, Coroian Gavril, Podea Nicolae, Hriţ Andrei, Făt Mihai, Şchiop Gheorghe.
  • evreii căzuţi pentru Eliberare: Cristein Samuel, Ilsoki Lince, Cristiani Sando, Ilsoki Maurite, Herşovic Carol, Herşovic Linco.

Înzestrat cu aptitudini tehnice – căci lucra ca un adevărat inginer – a făcut  pentru satul Şurdeşti, primul proiect de captare a apei de la Pruni, de sub Arşiţă, tocmai de sub Mogoşa. Aceste lucrări au fost dezvoltate ulterior de alţii, pentru ca șurdeștenii să aibă apă curentă.

Badea Gheorghică a fost şi apicultor: stupii cu albine erau aşezați în curtea casei în care a copilărit, pe locul în care odinioară se afla un grajd robust, de toată frumuseţea – din păcate demolat.

El dăruia cu generozitate nu numai din mierea albinelor lui, dar şi din înţelepciunea, blândeţea și pacea spiritului său.

Iubea datinile şi obiceiurile locului, le înregistra dimpreună cu cântecele care se horeau în zona Maramureşului.