Emil Marcu din Ocna Mureş – Tatăl meu – un om înţelept şi generos

(7 iunie 1910 – 20 februarie 1989)

Omagiul pe care-l aduc în această zi de februarie, memoriei Tatălui meu, de fapt părintelui nostru – căci semnez rândurile acestea şi în numele fraţilor mei în viaţă Nuşi şi Nicuşor şi al copiilor noştri – va conţine o poveste ce poartă amprenta înţelepciunii lui.

De la o bronşită banală care s-a cronicizat, Emil Marcu a ajuns să sufere zeci de ani de astm bronşic. Deşi s-a supus celor mai dure investigaţii ale medicilor din Cluj, tot a avut nenumărate nopţi dormite în genunchi lângă pat, ca să nu se sufoce. Mama-l îngrijea cu dăruire de sfântă, să-l ţină în viaţă pentru familia noastră.

O veche pasiune l-a îndemnat să reia lucrul cu abinele, plasându-şi stupii într-o pădure (de la Ciunga) din extravilanul oraşului Ocna Mureş.

La vremea recoltării mierii (pentru cine nu ştie), una din primele acţiuni este descăpăcitul fagurilor, adică deschiderea alveolelor ce conţin mierea care prin centrifugare, va fi extrasă. Prin această desigilare  cu o furculită sau cu un cuţit special, se recoltează căpăcelele sau cum le numim noi, descăpăcituri. Gustând din darurile albinelor, Emil Marcu, a observat că, mestecând descăpăcituri/ căpăcele respiraţia i se îmbunătăţeşte. Repetă mestecarea câte unei porţioare de descăpăcituri şi, aplică metoda chiar şi în momentele de criză de astm din care, în felul acesta, se salvează. Prin observarea repetată a reacţiilor pozitive ale propriului organism la acest tratament, a tras concluzia privind valenţele tămăduitoare ale acestuia. Explicaţia ar fi simplă : acele căpăcele conţin, pe lângă ceară şi miere, şi diverse răşini printre care propolisul ce funcţionează ca un antibiotic local şi aerosol vindecător.

Reuşita tramentului se bazează însă pe 2 condiţii pe care Tatăl meu mi le-a comunicat cu glas apăsat:

1) “- Luaţi descăpăcituri înainte să se declanşeze tusea de dimineaţă şi înainte de orice sesiune  de tuse seacă de peste zi, ce duce de fapt la inflamarea bronhiilor.

2) “- Insistaţi !, zicea el, perseveraţi, nu abandonaţi!”

I-am urmat sfatul inclusiv în această iarnă, recunosc – adăugând pe descăpăcituri şi 2-3 picuri suplimentari de tinctură de propolis (30% concentraţie produs de Apimondia din str. Ficusului Bucureşti) pe post de “antibiotic local” şi, tusea mă ocoleşte.

Tatăl meu, Emil Marcu din Ocna Mureş era un bărbat înţelept şi generos, pentru că, din orice împrejurare extrăgea o învăţătură pe care, după ce a verificat-o, o dăruia şi altora într-o formă ce te făcea să o ţii minte şi la care să iei aminte.

Mulţumim, mulţumim, iubiţilor Părinţi !!

Ticu si Mama in gradina cu stupi

 extras din “Testamentul lui Emil Marcu – Date din viaţa mea” febr. 1989

Cea mai frumoasă zi din viaţa mea a fost când am cunoscut-o pe soţia mea – ANA – “mama noastră” cu care m-am căsătorit la 16 februarie 1936.

Patru copii am avut împreună pe care-i rog să ducă o viaţă frumoasă în cinste şi corectitudine cum m-am străduit să o duc şi eu cu “mama”.

…Dacă am reuşit să ne zidim o casă, consider că am reuşit să zidim şi sufletele copiilor în cinste şi onoare.

…Soţia mea – “mama noastră” – a fost întotdeauna alături de mine, m-a încurajat, m-a mângâiat, a fost alături de mine când era mai greu…

               Un 16 februarie din cei 53 petrecuti impreuna de Parintii nostri  

Un 16 februarie din cei 53 petecuti impreuna de parintii noastri

                                 

Astăzi, 5 februarie 2015, TEODOR BOŞCA – profesor şi poet – ar fi împlinit 93 de ani. Să ne gândim la el recitind versuri traduse în română, din cele 3 volume publicate.

 Shakespeare Sonetul 77

 Oglinda zice că ţi-e vraja ştearsă,

Cadranu-arată timpul tău cum piere;

Pe albe pagini mintea ţi-o revarsă,

Iar tîlcul cărţii gustă-l cum se cere.

Cînd zbîrcituri oglinda-ţi pune-n faţă,

În gîndul tău căscate gropi învie;

Ascunsa taină-a ceasului te-nvaţă

Al vremii mers tiptil spre veşnicie.

Ce nu poate memoria să ţină,

Dă foilor, şi-n ele-ţi vei găsi

Copiii-aduşi de creier la lumină,

Şi-o minte nouă-ţi vei descoperi.

            Aste-nsemnări, oricît le-ai reciti,

           Sînt  de folos şi cartea ţi-or hrăni.

(extras din vol. Shakespeare SONETE   În româneşte, cu o prefaţă de Teodor Boşca. Prezentare grafică şi ilustraţii Emil Chendea Ed. Dacia Cluj 1974)

 

Peire CARDENAL  (60)

 Aş vrea să-ncep o nouă poezie,

ce-n ziua de judeţ i-o voi rosti

Celui ce din nimic mă plămădi.

Atunci, de-mi va găsi vinovăţie

şi va voi în iad a m-arunca,

voi zice : « Milă, Doamne: nu aşa!

Rea lume anii mei i-a chinuit,

de cel viclean fă dar să fiu ferit!»

 (extras din vol. Poezia trubadurilor provensali italieni, portughezi, a truverilor şi a minnesangeriilor  în versiune originală şi în traducerea lui Teodor Boşca . Ed. Dacia Cluj 1980)

 

CHENIER :Tînăra captivă

Gingaşul spic se coace, iar coasa nu-l doboară;

La strugure nu-i pasă de teasc, şi peste vară

Bea roua proaspătă din zori.

Iar eu, ca el suavă, la fel încîntătoare,

Oricît mi-e plin prezentul de nori şi-ameninţare,

eu încă nu doresc să mor !

 extras din vol. Poezia preromantică în Anglia, franţa, Germania, Italia şi Spania

Antologie poliglotă, traduceri, cuvînt înainte, prezentări şi note de Teodor Boşca. Ed Tribuna 2007

De ziua lui, o schiţă de portret,

IMG_4971w

Numele lui este Marcu Nicolae şi s-a născut în 3 iulie 1941, la Ocna Mureş. Cunoscuţii îi spun Nicu Marcu, iar familia şi apropiaţii îl cheamă – Nicuşor.

Diminutivul, cred eu, i se potriveşte cel mai bine, pentru că sonoritatea sugerează bunătate, acea trăsătură care presupune absenţa interesului material din acţiunile lui. « Nicule, fă-mi asta, Nicule fă-mi aia »,  acoperă o gamă largă de cereri ale prietenilor, vecinilor, cunoscuţilor, legate de instalaţii, de mecanică, de partea electrică ori de motoare. De cele mai multe ori, rezolvările lui sunt ingenioase, născociri pline de creativitate care-i uimesc chiar şi pe meşterii profesionişti. Scule de tot felul îi înconjoară viaţa de zi cu zi. O unealtă veche, el o face nouă. În ceea ce este vechi, el vede dincolo de aparenţa îmbătrânită, esenţa vie a obiectului, pe care-l readuce la viaţă iar prin acest mod de existenţă, el face implicit frondă împotriva societăţii de consum.

Mintea lui frământă idei ca să găsească soluţii pentru proiectele lui personale pe care, oricât « de demult » ar fi, nu le abandonează. Ceea ce face el, s-ar putea rezuma în : « proiecte mari cu bani puţini şi cu multă creativitate ». Am semnalat câteva dintre ele, în articolul dedicat Profesoarei lui de Fizică.

 Nicuşor este omul naturii. Duminica, fără abatere pleacă în excursie, pleacă LA PĂDURE. Pe mulţi din preajma lui i-a contaminat cu această plăcere. De altfel, de când era elev, iubea esecapadele în pădurile din împrejurimile Uiorii. Îşi hrănea imaginaţia cu poveştile spuse de părinţi şi îşi îmbogăţea lista misterelor prin efectul acţiunilor născocite de el, cum ar fi, sticluţe cu bileţele îngropate la rădăcina anumitor copaci. În excursiile la Cheile Turzii, la Huda lui Papară sau în diferite peşteri, el « vede » mai mult şi mai multe decât mulţi dintre noi, ceilalţi. Aceasta este o altă « lume » a lui, este lumea unui visător, a unuia care nu studiază natura, ci se confundă cu ea. « Duminică merg la Pădure ! » sună asemenea unui vers dintr-o Rugăciune; acolo, eul său profund se confundă cu însăşi Creaţia lui Dumnezeu pe care o respectă, o admiră şi o iubeşte.

Dar Nicu Marcu este cunoscut sub porecla Nicu chitaristul. De el îşi amintesc în Ocna Mureş chiar şi azi, bărbaţi mai tineri care au deprins de la el, cântatul la chitară sau la mandolină, dar şi doamne – odinioară domnişoare – pe care grupul condus de Nicu Chitaristul, le-a încântat, cântându-le sub fereastră, serenade. Acest grup despre care merită să se vorbească, a adus « o pată de culoare pitorescă » în Ocna Mureş, în vremuri în care Uiorenii (sau ocnamureşenii după zicerea de azi) se cunoşteau aproape ca într-o familie şi când serenadele şi întrunirile dansante dădeau un parfum aparte vieţii tinerilor, chiar dacă  umerii părinţilor purtau povara grijilor şi a îngrijorărilor.

Autodidact de la A la Z în ale muzicii, Nicu Marcu a devenit instrumentist de cea mai înaltă clasă a Clujului unde a cântat în orchestre de profesionişti. Cu auz muzical perfect, cu imaginaţie melodică rafinată, cu o îndemânare interpretativă suplă şi măiestrită, Nicu Marcu a fost un partener mult stimat şi apreciat şi în orchestra violonistului Alexandru Ţitruş.

Cititorul acestei schiţe de portret ar putea spune că la performanţe muzicale ori tehnico-mecanice, poate ajunge orice absolvent de şcoală de muzică ori cu formaţie inginerească, iar eu nu-l contrazic. Doar că Nicu Marcu a reuşit şi reuşeşte fără să fi făcut şcoli înalte. Şi, dacă s-a-ntâmplat aşa, a fost nu pentru că nu şi-ar fi dorit sau nu ar fi fost apt, ci pentru că, tinereţea lui din ultimii ani de liceu, a preluat toată povara interdicţiilor de acces la studii impuse de regimul comunist, care i-a arestat pe ambii părinţi şi pe fratele mai mare, într-un proces înscenat cu martori mincinoşi. Iar el, Nicuşor, elev de liceu, şi-a asumat rolul de « stâlp al casei » în locul adulţilor absenţi. Îi sunt recunoscătoare că, datorită sacrificiului lui, eu, sora mai mică, mi-am putut urma studiile, chiar dacă asta a fost pe un drum lung şi sinuos.

Ne leagă ataşamentul de Casa Părintească, de Casa copilăriei nostre din Ocna Mureşului/ Uioara, unde părinţi drepţi şi harnici, luminaţi şi înţelepţi, ne-au încărcat cu binecuvântate virtuţi.

 La mulţi ani, Nicuşor, dragă !, mult admirat şi iubit şi de nepotul tău, Ionuţ Dipşe.

 

 

 

 

(2 iulie 1916 – 21 noiembrie 1994)

Astăzi, 2 iulie 2014, Mama mea din Ocna Mureş, ar fi împlinit 98 de ani.

Foto eu + Mama in gradina W

De 20 de ani îi duc dorul şi continui să o îmbrăţişez cu ochii sufletului şi ai amintirii. La fiecare întoarcere în oraşul natal, mă închin la mormântul părinţilor mei unde le povestesc despre câte am reuşit să fac după plecarea lor, dar şi unde le cer ajutorul pentru cele ce n-am reuşit încă să fac.

Mama mea s-a născut în satul Mădăraş, (Ciuc) fiind mezina unei familii înstărite cu 5 copii. Avea 8 ani când ambii părinţi – la interval mic de timp – au murit. Orfană, luată de rude, a plâns şi a oftat mult după părinţii ei.

La vârsta de 20 de ani s-a căsătorit cu Emil Marcu, au întemeiat o familie cu 4 copii, dominantele fiind vorbele frumoase, iubirea, adevărul, munca – toate subsumate credinţei şi rugăciunii.

Părinţii noştri au fost foarte harnici şi preocupaţi să ne antreneze în treburile de acasă, după orele de şcoală, lecţiile de vioară ori de franceză.

Mama ne supraveghea îndeaproape şi « îndrepta » fără întârziere abaterile noastre de la drumul drept. Îşi dorea să fim Oameni între Oameni.

În oraşul Ocna Mureş, eram o familie respectată, se spunea – cu copii frumoşi, deştepţi şi bine educaţi.

Cum eram o familie prosperă de religie greco-catolică, am devenit – pentru regimul comunist – o ţintă ce trebuia nu numai doborâtă, ci şi smulsă din rădăcini. Folosindu-se de oameni « fără nici un Dumnezeu », pe post de martori mincinoşi, părinţilor mei li s-a înscenat un proces, înainte de care şi după care, Mama, Tata şi fratele mai mare Emil – au fost arestaţi şi condamnaţi la închisoare. Era un succes pentru regimul din România, în spiritul directivelor lui Stalin care plănuise distrugerea naţiei române prin suprimarea familiilor bine închegate de rit greco-catolic. Pe noi, ne-au « bifat » pe lista lor.

Sufletul Mamei noastre era sufocat de lacrimile de dor şi grijă pentru familia ei: 2 copii – elevi, rămaşi acasă fără nici un venit, într-o casă golită prin sechestru de cele agonisite, fiica cea mai mare şi soţul ei daţi afară din servici, celălat fiu şi soţul, închişi şi ei.

După acest episod – cumplit de dureros – familia a reuşit totuşi să « renască », purtând însă multe cicatrici.

Mama ne-a iubit pe toţi cei 4 copii, cu aceeaşi intensitate, suferea pentru fiecare, se ruga pentru fiecare dintre noi. Ne-a învăţat curajul şi perseverenţa. Ne-a învăţat prudenţa şi măsura. Ne-a arătat drumul drept şi puterea adevărului. Mama mea avea numai calităţi.

Pentru mine, este în firea lucrurilor să o definesc pe MAMĂ ca fiind acea fiinţă alcătuită numai din calităţi ; ceea ce într-un moment ne-ar putea părea la EA defect, odată cu maturizarea înţelegerii noastre, se dovedeşte a fi fost – o calitate.

foto Mama+ copiii+ nora + primii 2 nepoti  W

Azi ar fi împlinit 104 ani.

Era un Tată luminat. Noi, toţi cei 4 copii – Nuşi, Emil, Nicuşor şi Mia – îi spuneam „Ticu”. Pentru cei 10 nepoţi – Tita, Dorel, Emil, Carmen, Dan, Ioana, Alina, Ileana, Nicuşor şi Ionuţ – şi pentru strănepoţii pe care i-a cunoscut, era bunicul „Bubu”, nelipsit de lângă Mama-Mare.

Marcu emil Ticu soldat tanar prelw

 

Emil Marcu avea nu numai plăcere să facă bine dar şi chemare să salveze, de aceea a ales să fie pompier voluntar. Având pregătire în această direcţie încă din armată, a fost numit şef al formaţiei de pompieri din Ocna-Mureş, servind zeci de ani această echipă.

Spirit inventiv, tatăl meu a găsit o soluţie tehnică pentru îmbinarea cu uşurinţă a segmentelor scării mobile de incendiu, soluţie publicată în revista centrală de specialitate.

În sarcinile lui intra şi instruirea pentru prevenirea incendiilor. Cursanţii erau intelectuali, conducători de întreprinderi şi instituţii. Cititorul trebuie să ştie că Ocna Mureş era un oraş cu un standard economic recunoscut, din moment ce aici funcţionau Uzinele de Produse Sodice, Salina, Fabrica de tutun, toate acestea încununate de caracteristicile unei staţiuni balneare renumite. Chiar şi medicii din spitalele oraşului participau la aceste instruiri. Doamna Doctor Popa mi-a relatat mai târziu că aceste instructaje nu erau nişte cursuri teoretice, ci nişte întâlniri interactive, înţesate cu poveşti adevărate încheiate cu învăţăminte, de la care cursanţii plecau cu „lecţia despre prevenirea incendiilor – învăţată”. I-au remarcat tactul pedagogic presărat cu umor şi bună dispoziţie. Pentru toate acestea era mult stimat şi respectat.

Împreună cu echipa de pompieri, a avut nenumărate intervenţii la incendii.

Dar proba vieţii a dat-o la 60 de ani în împrejurarea inundaţiilor din 1970, când Mureşul „muşca” din oraş. A organizat, a îmbărbătat echipa, a luat maximum de măsuri de prudenţă în acţiuni dar a păşit primul în toate situaţiile cele mai grele şi mai periculoase ca să salveze oameni şi bunuri.

Oricâtă maturitate şi raţionalitate puneam noi, familia, în ceea ce se numesc „preziceri”, eram acum încremeniţi de spaima vreunui accident pentru că ne era acut prezentă în minte relatarea că în tinereţea lui, o „ghicitoare” îi „văzuse” viitorul, doar până la ceastă vârstă când – spunea ea – Emil Marcu avea de dat proba vieţii; iar dacă o depăşeşte, evenimentele grele se vor estompa.

Cu încredre în sine dar mai ales cu credinţă în Dumnezeu, a trecut cu bine acest obstacol.

„Bună ziua, Domnu’ Marcu!

La acest salut, la prima vedere simplu, Emil Marcu răspundea cu zâmbet şi bunătate, pentru că îl resimţea deosebit de onorant.  Iar el răspundea: „Bună să vă fie inima!”

gloxinia cu chitaraweb

 

 

Am două FLORI.

2014 glx 2w

2014 violete 1w

În fiecare dimineaţă, dând perdelele la o parte ca să le deschid priveliştea spre lume, le sărut şi le salut cu « Bună dimineaţa Fetele mele ! »

Culoarea lor preferată este violetul-mov, iar rochia pe care o poartă fiecare, are înfăţişare cu totul distinctă. Una are veşmântul înfoiat ca un roi de fluturi gata să zboare, cu aripile vopsite din căldarea cerului adânc, fără nori, stropite cu minusculi bumbi aurii rupţi din soare. O cingătoare de frunze lucioase voluptoase le susţine ca într-o horă în care feciorii-şi protejează mândrele. Cealaltă, în vârful unor tije graţioase alungite parcă în căutarea luminii, îmbracă rochii cloş cu textură consistentă din barşon violet, lăsând să se întrevadă discret uşoare degradeuri de culoare în interior. Cu maniere parcă aristocratice, îşi etalează frumuseţea treptat de la boboc la clopotul strălucitor suportând cu eleganţă încântarea şi admiraţia noastră.

Pe una o cheamă VIOLETE iar pe cealaltă o cheamă GLOXINIA şi le-am numit « Fetele mele », ca să păstrez viu sentimentul unic pe care Pictorul Dipşe – soţul meu plecat dintre noi – l-a avut faţă de aceste flori.

În creaţia artistului, Florile ocupă un loc aparte – în ochii lui, ELE fiind o minune a lui Dumnezeu, în care Creatorul a pus la superlativ: varietate, formă, culoare, parfum şi frumuseţe.

În fiecare expoziţie a pictorului Dipşe au figurat tablouri du Flori. În 2002 în sala Simeza din Bucureşti, artistul a semnat expoziţia « Sufletului florii ».

Aproape toate florile pe care le-am primit de la studenţii mei în cei 40 de ani de carieră, şi-au găsit viaţă sub condeiul colorat al pictorului. Picta şi desena cu aceeaşi plăcere gălbenele tămăduitoare, brânduşele din gădina Casei de la Şurdeşti, ori florile de ciulin din nisipurile uscate de pe faleza Mării Negre.

GLOXINIA a făcut subiectul mai multor tablouri. Printre acestea, pe unul l-am numit « Gloxinia plângând ». Este singurul din toată creaţia artistului în care floarea are chipul plecat, purtând parcă un sentiment dureros revărsat din sufletul autorului. Se găseau tot mai rar aceste flori pentru că tovarăşa plănuise să desfiinţeze Serele Codlea.

Ştiu că pictorul le ducea dorul iar eu eram cu ochii după flori în tot târgul. Chiar am fost pe punctul de a împrumuta o Gloxinie în floare de la farmacia ce o avea în vitrină, din intersecţia Panduri cu 13 Septembrie.

VIOLETELE însă l-au însoţit pe artist mereu. Violetele au fost ultima floare care a stat « tête – à-tête cu pictorul în noiembrie 2010, nerăbdătoare să-şi vadă chipul desăvârşit pe pânză de cel ce împlinise deja 93 de ani. Dar Pictorul a lăsat penelul jos pentru totdeauna în 26 noiembrie, iar tabloul a rămas pe şevaletul din atelier, neterminat.

Aceeaşi floare, nu alta, aceeaşi floare a re-înflorit în aceeaşi glastră, iar din noiembrie 2013 a rămas neîntrerupt « pe scenă » la fel de frumos şi bogat înveşmântată, cu privirea înspre apusul soarelui pe care artistul îl privea urmărind astrul în toate anotimpurile.

Am două FLORI – VIOLETE şi GLOXINIA – pe care în fiecare dimineaţă le sărut şi le salut cu «Bună dimineaţa Fetele mele», şi-mi las gândul să zboare spre lumea în care Acum pictorul pictează flori pentru Îngeri.

 

Georges w

 

Cher Georges,

Ton nom a reçu dans notre esprit et dans notre âme, la résonnance sonore que Hélène – ton épouse – lui l’avait imprimé lorsqu’elle t’appelait d’une voix veloutée « Georges ! ». A ton tour, tu l’appelais Hélène, avec un h sonore, malgré les règles françaises – soulignant qu’elle était pour toi – unique. Son départ inattendu en février, t’a affecté à tel point, que ton être refusait de rester seul et se hâtait de la rejoindre « Là HAUT ».

De ceux que tu préférais ces derniers temps, j’ai connu M. Vasile Anghelache – artiste peintre – qui t’avait entouré avec une chaleur amicale particulière. A tout coup de fil, nous attendions de lui des nouvelles sur toi et nous pensions que les projets verbaux que tu lui confiais étaient bon signe, signe que tu souhaitais reprendre ton écriture, accomplir ta promesse d’écrire un livre sur Hélène.

Quelques heures avant ton « départ », Ionuţ – mon fils a eu le privilège de te visiter, de te faire prendre quelques cuillerées de soupe et de purée que j’avais préparées pour toi. Le long des années, tu appréciais mes plats faits d’après des recettes de Transylvanie.

J’avais eu aussi le plaisir de rédiger, dans un petit volume sur la littérature francophone d’origine roumaine, le texte sur ta vie et ton œuvre littéraire. Modeste contribution – par rapport à ce que d’autres ont fait pour toi et pour ta création  – mais pleine d’affection amicale, dont les bases avaient été jetées avant même ton départ à Paris, entre toi et mon mari, le peintre Costantin Dipşe. Je ne manquerai pas à parler, à l’avenir, de cette amitié.

Adieu, notre cher ami, Georges.

Maria et Ionuţ Dipşe

 

 

Extrait de l’ouvrage Aperçu des écrivains francophones d’origine roumaine:

 

Aperçu coperta

I. La vie

Né à Bucarest le 4 octobre 1933.

Dramaturge, essayiste, poète et critique, il débute en 1948, en poésie. Diplômé de l’école d’officiers de topogéodésie (promotion 1953), il démissionne de l’armée en 1964 avec le grade de capitaine. Il se fait connaître en Europe et aux Etats-Unis en 1968, lorsque le théâtre Cassandre de Bucarest monte sa pièce « Les soldats arrivent »,  juste au moment de l’invasion de la  Tchécoslovaquie par les troupes du Pacte de Varsovie. Peu après, en 1970, il reçoit le prix National de Lettres (de l’Union des Ecrivains Roumains). En 1971, lors du Congrès PEN Club International de Piran (Slovénie), Pierre Emmanuel de l’Académie Française, lui offre une bourse du gouvernement français. L’écrivain s’installe définitivement à Paris et poursuit avec persévérance la voie de son destin littéraire dans l’Occident de toutes les possibilités. Très tôt, il est rédacteur en chef de la prestigieuse revue plurilingue Nouvelle Europe.

II. L’œuvre

La poésie – éditée en France, Italie, Roumanie, Allemagne, Turquie, Macédoine, Bulgarie, Angleterre, Espagne, Tunisie, Luxembourg, Canada et Etats-Unis.

La marelle (Roumanie 1970); La lingua del canario (Italie 1974); Bordel à merde (France 1975); Aqua mater (Italie 1984); Symétries(Luxembourg1986); PoèmesRhétoriques (Roumanie 1991); Magma (Italie 1992); L’équation du silence (Roumanie 1996). Parcours (Roumanie 1994); Chant de bagne (Roumanie 1999); Rhétoriques,bilingue (Roumanie 2001); Six anthologies de poésie roumaine en français (Roumanie 2000/2004).

Etudes analytiques, essais et articles critiques – plus de quatre cents. Ses écrits ont inspiré plusieurs thèses de doctorat et de diplômes universitaires en France (Sorbonne), Suisse (Faculté de droit/ Lausanne), Japon (faculté de langue et de Littérature française/ Tokyo), Roumanie (Académie de Théâtre de Bucarest et de Iassy).

Il est également auteur d’une dizaine de glossaires d’argot. Son essai sur «La Pluridimensionnalité du Théâtre» a constitué l’un des pivots référentiels du Congrès d’Athènes, organisé par le Conseil de l’Europe sur le thème: «L’Avenir des Arts du Spectacle» (1976).

Théâtre floral-spatial, essai, 1972 (Luxembourg); La pluridimensionnalité du théâtre, essai, 1973 (Belgique et Canada);Théâtre floral-spatial, essai, 1973 (Italie);Théâtre art référentiel, essai, 1976 (France); La vocation de la poésie à l’ère de latechnologie, essai(entre 1982/1991: Espagne, France, Italie, Allemagne, Roumanie, Luxembourg et Macédoine); Odeur d’argent, roman, 1995 (Roumanie); Si mauvais soitle pain, entretiens, 1997 (Roumanie); Utopies, essais, 1997(Roumanie);  Si mauvais, interview, deuxième tome, 1999(Roumanie); Son excellence, le sport, essais,2000 (Roumanie); Dissertation sur l’argent, essai 2000 (France); Exil, mémoires, 2003 (Roumanie); Epistolaire Parisien, 2004 (Roumanie).

Son théâtre a été et continue d’être représenté sur les scènes de Paris, Londres, New-York, Bonn, Athènes, Copenhague, Ankara, Washington, Dortmund, Ottawa, Metz, Edmonton, Tel-Aviv, Rocamadour, Karlsruhe, Madrid, Lisbonne, Lyon, Barcelone, Stockholm, Braga, Sydney, Melbourne etc.

Fondateur du Théâtre de l’Intrusion, centré sur le paradoxe esthétique, il est l’auteur de la théorie de la Pluridimensionnalité du théâtre et de la pulvérisation de l’action dans l’espace de jeu.

Les soldats arrivent et autres pièces, 1970 (Roumanie); Trois pièces en un acte, 1970 (Roumanie); Théâtre révolver, 1970 (Roumanie); Robespierre, 1991 (Roumanie); Contestatory Vision, 1991 (USA); Robespierre, 1994 (Macédoine); Politikon, 1997 (Roumanie); Napoléon, 1997 (Roumanie); Le salon de thé, 2001 (Roumanie); Qu’allons-nous faire sans Willi, version allemande,2001 (Allemagne); Une prière detrop,version portugaise, 2002 (Portugal); Huit trilogies en français, 2004 (Editions Capitol, Roumanie).

 

III. Références

Nouvelle Europe, n° 70/73, 1991/1992: « Le théâtre de l’intrusion est né. Georges Astalos l’a conçu … cet écrivain français d’origine roumaine est, à notre connaissance, le seul dramaturge qui soit arrivé au théâtre par le biais de la théorie … il a d’abord défini sa conception de l’art du spectacle … et seulement après il a abordé l’écriture dramatique. »

Weekend, anul I, nr 22 sept. 2003: « Teatrul lui Astaloş … teatru de incitare, teatru metaforic, un teatru subtil al intenţiilor »

Valeurs actuelles (septembre 1972); Arte Nyt (nr 4, maj 76, Copenhague); Le franco (Canada, 18 avril 1980); Nouvelle Europe art-lettre-science (n° 31, 32 1980; n° 62-63 1989; n° 70-73 1991/ 92). Dortmunder Zeitung (12April 1989); West Falen Post (18 april 1989); City Paper (vol.11 n°.20, May 17-23, 1991); Publico (27 de Septembro de 2002, anno XIIIe, n° 4573).

Alain Vuillemin Université d’Artois Collège de Littérature Comparée, Sur l’empreinte de l’exil de Georges Astalos« Ils (les personnages) n’ont pas compris, comme Georges Astalos le suggère à partir de sa propre expérience, que «le vrai exil est en nous », que « l’on ne fait pas du neuf avec du vieux », que « l’on ne revient jamais sur ses pas » et que « l’exilé meurt deux fois » Ces quatre aphorismes sentencieux résument sa conviction. L’exil est une tragédie, une aventure qui finit mal. Qui s’est expatrié ne retrouvera  jamais sa patrie. »

Fratele meu Nicolae Marcu, unul dintre elevii generaţiei 1959 de absolvenţi, s-a bucurat de lecţiile de fizică ale Profesoarei Ileana Moraru de la Liceul din Ocna-Mureş. Relatez în continuare câteva amintiri şi realizări ale elevului.

“Profesoara Ileana Moraru - o prezenţă distinsă, mai degrabă elegantă decât cochetă, mai mult serioasă decât zâmbitoare, la clasă, totuşi, nu era aspră. Vorbea clar, fără cuvinte de umplutură când explica o lege mecanică, optică ori electrică, ori funcţionarea unui motor. Ni le prezenta cu atâta măiestrie inginerească, încât ne scutea de învăţarea teoriei care pe noi băieţii, ne-ar fi dus la disperare. Totul ne apărea în ochiul minţii ca ceea ce se cheamă azi, format 3D.

 Orele de fizică păreau mai scurte decât ale oricărei alte materii. Plecam acasă cu lecţia pe deplin înţeleasă şi învăţată atât cât simţeam că am nevoie. Fizica a fost pentru mine singura materie la care – consider şi astăzi – notele mi s-au dat pe drept.

În toate aceste împrejurări, Doamna Profesoară îmi părea un “mecanism ce funcţiona perfect” faţă de noi, elevii. Avea metodă de predare şi era un exemplu de Om.”

Greutăţile familiei noastre şi necazurile provocate de regimul comunist cu “unelte umane destructive (!) pe plan local” l-au împiedecat pe fratele meu să poată face pasul în învăţământul superior, aşa că a trebuit să-şi aleagă alte formule ca să-şi câştige existenţa. Din cele la care avea aptitudini, a ales muzica şi, prin efort individual de autodidact, a devenit instrumentist: Nicu Marcu – chitaristul.

Avea nevoie însă de o chitară performantă, de bună calitate, cu sonoritate puternică, pentru spaţii mai mari. Îşi imagina instrumentul într-o formă chiar îmbunătăţită faţă de cele pe care le-a putut vedea în rarele reviste ce ajungeau în Ocna-Mureş. Să aibă o chitară electrică, era visul lui.   N-avea nici de unde şi cu atât mai puţin cu ce să cumpere instrumentul care să sune cum dorea el. Aşa că, şi l-a făcut singur.

Bobine pentru chitară, nu existau în România; s-a aşternut la treabă, făcând 3000 de înfăşurări pe un magnet. Era o sârmă ca firul de păr, pe care o priveai cu lupa. A făcut multe bobine pentru chitară dar şi la mandolina electrică. În funcţie de puterea magnetului, de grosimea sârmei ori de numărul înfăşurărilor, obţinea “culoarea” tonului. S-a ocupat şi de amplificatoare care funcţionau la vremea aceea, cu lămpi. Mai apoi, a colaborat cu Dl. Roman Boianciuc – Maestru Emerit Lutier – care conducea secţia de instrumente muzicale de la fabrica din Reghin. Fratele meu făcea desenul cu forma chitării pe care o dorea, iar acolo decupau instrumentul din lemn de paltin plin, pe care acasă, monta corzile şi partea electrică realizată de el. Vopsirea se făcea manual cu şerlac, strat după strat. Era prima chitară electrică din Ocna Mureş, reuşită pe care o datora şi lecţiilor de fizică ale Doamnei Profesoare Ileana Moraru. Mai apoi, a cântat în formaţii din Cluj-Napoca, printre care şi cea condusă de violonisutul Alexandru Ţitruş.

Gândul lui, ca bulgărele de zăpadă rostogolit mereu, se îmbogăţea cu noi idei şi dorinţe. Se trezeau la viaţă unele visuri mai vechi. Nu-i dădea pace dorinţa de a-şi construi singur o maşină, după propriul proiect.

Mai întâi, fratele meu a făcut un autovehicul cu 3 roţi, botezat “maşinuţa”.

Cel în actualitate – din fotografii – cu 4 roţi, are diferenţial, frână mecanică pe fiecare roată, pedale de ambreiaj, de frână şi de acceleraţie, şoc pentru aer, marşarier şi toate cele de care are nevoie; urmează să-i pună prelată şi parbriz, la pensiile următoare.

masina din fataweb

Pornind de la zero, cu bani puţini economisiţi eşalonat, a făcut acest autovehicul funcţional pentru două persoane, desenând fiecare şurub, el însuşi meşteşugind “bob cu bob” la piese sau colaborând cu vreun meşter cu aparatură mai performantă pentru sudură, strungărie şi frezare.

masina volan pedaleweb

Este recunoscător că, primind la Liceul din Ocna Mureş cunoştinţele fundamentale de fizică, s-a apropiat de latura inginerească, nu numai cu plăcere, ci chiar cu pasiune. A experimentat – modificând, ajustând, înlocuind, greşind, dar, până la urmă reuşind. Avea încredere în ceea ce învăţase la şcoală, în practică – toate se adevereau şi, pe această “fundaţie”, a “construit”, integrând concluziile lui.

“Pentru toate acestea – spune fratele meu Nicu Marcu – mă înclin în faţa memoriei distinsei mele Profesoare de fizică ILEANA MORARU”.