În 11 august 1943, Mama – Ana Marcu – m-a dăruit familiei; m-au botezat Maria. Tot în 11 august 1943, Tata – Emil Marcu – a dăruit familiei noastre reușita sa la examenul pentru obținerea brevetului de fotograf. Cu scrisul ei mărunt și meticulos, Mama – de-acum cu grijă pentru 4 copii – a notat în fugă pe dosul pozei cu care soțul ei a devenit fotograf: „Fotografiind aceste persoane, Ticu, Marcu Emil, a reușit la examenul foto cu «foarte bine» în data de 11 august 1943, în ziua în care s-a născut Mia.”

La 77 de ani de la cele două evenimente, se confirmă legătura subtilă și profundă dintre acestea, iar eu, Maria (Mia), îmi asum misiunea de a o face vizibilă, aducând la lumină imagini demult uitate. Așadar, din arhivă, o fotografie din 1943 și una din 1948, ambele cu valoare de simbol.

1943
1948

Pe Teodor Boşca ni-l amintim mereu, nu doar în 5 februarie, ziua lui de naştere. Ni-l amintim ca model de dascăl şi expresie a unui spirit literar universal ce te îndeamnă să te cultivi fără încetare.

* Sonetul 19 de W. Shakespeare în traducerea lui Teodor Boșca.

(căsătoria civilă din 16 februarie şi cea religioasă din 21 februarie 1971)

Naşa Mărioara avea o distincţie aristocratică ereditară; un simţ şi o înţelegere a realităţii epocii pe care o traversam şi, de pe urma căreia, a suferit ca refugiat din Basarabia. Naşa noastră era o înţeleaptă: nu ne dădea sfaturi în mod direct, ci ne povestea întâmplări din care aveam foarte multe de învăţat.

Naşul Mișu, profesor universitar la A.S.E., a „importat” în România, din mediul academic din SUA, ştiinţa Marketingului, pe care a îmbogăţit-o cu multe studii de specialitate recunoscute în străinătate. Temperament dinamic, de o vastă anvergură ştiinţifică, a avut mai mulți discipoli. Naşa Mărioara şi Naşul Mişu ne-au fost model în multe privinţe, pentru care amintirea lor rămâne vie.

Mamă Dragă,

Astăzi, când ai fi împlinit 103 ani, te rog să primești în dar prin puterea gândului – din partea mea – toată dăruirea pe care o pun în munca pentru GRĂDINA NOASTRĂ din Uioara. Ai prețuit-o nespus.

Cât mă pricep și cât mă țin puterile îngrijesc mărul din care îți trimit o cunună cu fructe ce stau să se coacă.

Îmbrățișarea noastră caldă te cuprinde în fiecare zi.

Mia, Ionuț, Nuși, Nicușor

Astăzi, 5 februarie, Profesorul Teodor Boşca ar fi împlinit 97 de ani. S-a stins în 1987, la 65 de ani.  

Sufletul lui era împovărat de lipsa libertăţii de exprimare, de constrângerile  cenzurii care-l obliga – ca să poată exprima (de pildă, în piesa „Judecata”) idei nepreţuite despre morală şi prietenie sau despre prietenie şi dragoste –să presare contextul cu  termeni precum „tovarăş” sau „tractor”.

La acestea s-a adăugat supărarea că a fost silit să iasă la pensie în plină forţă creatoare, când talentul său de dascăl (Conferenţiar dr. la  Catedra de Literatură Universală, Facultatea de Filologie din Universitatea Babeş-Bolyai) întrecea orice altă figură contemporană. Nu a „prins” postul de profesor universitar pentru că la vremea aceea, pentru o astfel de poziţie, ar fi trebuit să dovedeşti că eşti „un bun comunist”, stare incompatibilă cu structura şi morala Domnului Boșca.

În anii ’65-’66 eram studentă la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, Facultatea Franceză-Română. La unul din seminarii lucram cu Doamna Doina Cornea.

Din trupul său mic și firav răzbătea o voce subţire, cu o intensitate redusă, ce trăda emoţii. Un timbru vocal particular dar o voce lipsită de vigoare. Gesturile simple ale tinerei asistente deveneau mai agitate când era nemulţumită de noi, studenţii din bănci; şi totuşi, nu avea nici ton ridicat, nici agresiv, iar dojenile sale nu ne speriau pentru că le simţeam dublate de bunăvoinţa specifică dascălului care-şi iubeşte profesia.

Preocupată de studiu, nu mă interesau informaţiile despre viaţa personală a vreunui profesor şi cu atât mai puţin a doamnei asistente Doina Cornea care părea mai degrabă o persoană supusă sau poate chiar docilă.

Tocmai de aceea m-a surprins mai târziu „abaterea sa de la disciplina regimului comunist” şi m-a întristat pedepsirea ei pentru curajul de a ridica glasul pentru binele semenilor. A devenit o voce care s-a auzit dincolo de „uşile capitonate” ale ţării. Amprenta sonoră a vocii sale era particulară, curajoasă și de aceea, inconfundabilă.

Împrejurările ce i-au dat acea putere lăuntrică să devină un protestatar de anvergură, continuă să-mi rămână străine. Încerc să-i regăsesc în memoria mea afectivă, modulaţii în timbrul vocii ei care puteau prefigura revolta unui dizident. Nimic din ce am putut eu înţelege în anii studenţiei mele nu prefigura o personalitate atât de puternică şi convingătoare.

Dar nu încetez să mă întreb cum oare, glasul timid odinioară, a putut câştiga în forţă şi convingere, devenind o dominantă a unei epoci în clocot, în care trebuiau trezite conştiinţele?

Acum, când îşi încheie şederea printre noi, admirând-o cu toată puterea maturităţii mele, îi aduc omagiul meu printr-o reverenţă duioasă.

Astă-seară (7 mai 2018), câteva persoane i-au adus un omagiu Doinei Cornea, în Piața Victoriei din București.

În Catedrala Sf. Iosif din Bucureşti, s-a comemorat azi, în ceas de primăvară 2018, amintirea soţilor nedespărţiţi Astaloş, George(s) şi Hélène. Le păstrăm o amintire caldă, pentru prietenia pe care au împărtăşit-o cu pictorul Costan Dipşe, Măriuca şi Ionuţ.

Odihnă veşnică!

 

Cele câteva date pe care le ştiu despre viaţa profesorului-poet-traducător-critic şi dramaturg, Teodor Boşca, nu sunt suficiente ca să încheg o biografie şi nici măcar un curriculum vitae care, oricât de sumar ar fi, cere precizie şi rigoare.

De aceea, rămân în zona aprecierilor subiective, a propriilor impresii neschimbate din anii petrecuţi la facultate. Am înţeles atunci că – prin studiu, cercetare şi încredere în sine – evoluţia profesională a lui Teodor Boşca, s-a înscris pe o traiectorie ascendentă – de la „modestia” mediului familiei în care s-a născut, la o aristocratică prestanţă de intelectual rafinat, sobru şi neclintit în principii şi convingeri nobile.

Pentru noi studenţii, prezenţa lui în Facultatea de Filologie (la Institutul Pedagogic de 3 ani din Cluj şi la Universitatea Babeş-Bolyai din acelaşi oraş) era şansa de a avea modelul viu spre care aspiram – de profesor universitar şi om de cultură – chiar în preajma noastră: la curs, la seminar, la examene ori pe culoarele facultăţii.

Ascultându-l şi privindu-i ţinuta ce părea fără cusur, eram stăpâniţi de admiraţie dar şi de spaima ce-l cuprinde pe studentul a cărui lectură dar mai ales ştiinţă de a o interpreta şi prezenta, urma să fie cântărită de Profesorul pe care-l admiram. Spaima noastră se îndulcea însă, când îl zăream deplasându-se prin Cluj pe  motocicleta lui, căci atunci, el părea un om de rând, asemenea nouă.

În această seară, a zilei lui de naştere (5 februarie 1921/ 2018) sperăm să-l răsplătim pentru tot ce „am luat” de la el – de la profesorul-poet-traducător Teodor Boşca, recitind un poem din cele traduse de el în limba română

 

Din volumul: Shakespeare, Sonete În româneşte, cu o prefaţă de Teodor Boşca. Ed Dacia. Cluj 1974,  

Tatăl meu a fost cel mai longeviv pompier voluntar (şi şef al formaţiei) din Ocna-Mureş, apoi, în anii `70 – angajat la Uzinele de Produse Sodice.

Instruirea ca pompier şi-a făcut-o în armată, dedicaţia – în familie. Spiritul inventiv şi l-a întreţinut şi cultivat ca să depăşească obstacolele vremii.

Acum, aici, în semn de preţuire pentru memoria tatălui meu, aduc în atenţie o inovaţie apreciată şi semnalată în Revista Pompierilor  nr. 2 din 1970.