Nuși (Ana) și Titi (Ion) Ciocan

Ana Ciocan (născută Marcu)

 (n. 6 decembrie 1936 – d. 6 decembrie 2019)

În aceeaşi zi ai venit şi ai plecat dar, la distanţă de 83 de ani.

Am vizitat-o pe sora mea mai mare, Nuşi, la Cluj-Napoca, în 2 decembrie 2019, şi nimic nu prevestea că după 4 zile avea să se despartă de viaţa pământească, de noi toţi, şi să intre într-o altă etapă a existenţei sale.

Ana a fost fiica cea mai mare – din 4 copii ai familiei noastre ce şi-a construit viaţa cu truda braţelor – cu exemplul de cinste, demnitate şi credinţă a părinţilor, Marcu Emil şi Marcu Ana.

Ana (Nuși) s-a născut la Băile Tuşnad, a fost botezată catolic, a crescut în credinţa greco-catolică și a fost condusă pe ultimul drum pământesc, de un preot ortodox. Nu avea prejudecăţi.

Din dorinţa părinţilor, pentru siguranţă în viaţă, Nuşi a urmat şi absolvit Liceul Comercial din Ocna Mureş. Dar ea era înzestrată cu un simţ estetic şi o sensibilitate artistică deosebite pe care şi le manifesta în felurite moduri. Avea simţ regizoral, ne transforma în timpul vacanţelor, pe noi fraţii mai mici în personaje de film sau de poveste, crea şi cosea costume pentru noi, fraţii ei mai mici, când mergeam la un bal mascat şcolar ori se punea în scenă o piesă de teatru. Ar fi putut deveni, în alte împrejurări de ţară şi vremuri, un designer vestimentar rafinat şi original.

Acasă, cântam şi colindam în familie, toţi împreună: Ana (Nuşi) şi Ticu – cu vioara, Emil cu mandolina, Nicuşor cu chitara, Mama şi Mia, cu vocea. Aşa ne-am petrecut cu ea copilăria. Nuşi era sora noastră mai mare, sora care în momentele grele din viaţa familiei a avut grijă de noi, fraţii ei mai mici. Nuşi şi-a îndeplinit această misiune pentru care noi, fraţii, am iubit-o și o vom iubi.

Ana (Nuşi) a fost o femeie curajoasă. Mamă a 4 copii pe care i-a crescut în condiţii materiale foarte grele, şi-a împlinit şi dorinţa de a deveni profesoară de vioară. Prin concurs de admitere a devenit studentă la Conservatorul de muzică „Gh. Dima” din Cluj, secţia Pedagogie, unde şi-a perfecţionat măiestria interpretării la vioară, începuturile acestui studiu având rădăcinile în Ocna Mureş. Prin pregătirea timp de 5 ani, şi-a pus în valoare şi ataşamentul pentru muzica acestui pământ şi neam: prin lucrarea de licenţă, a lăsat un document ce reuneşte folclorul muzical din zona Găbudului, satul natal al tatălui nostru, Emil Marcu.

Mâinile ei noduroase, muncite la bucătărie, curăţenia şi spălatul rufelor copiilor, fără unghii vopsite, îşi găseau bucuria cântând la vioară. Ani la rând, prin talentul său pedagogic, s-a dăruit pe sine, învăţându-i vioară pe elevii Școlii Populare de Artă din Cluj, unii veniţi de la distanțe mari de oraş.

Avea o ţinută morală impecabilă. Nu i-a plăcut luxul şi nu s-a bucurat de el şi nici de un standard material înalt. Nu i-a plăcut să „adune”. I-a plăcut însă să împartă copiilor şi nepoţilor, tot ce avea.

Cu fratele Nicuşor, Nuşi a avut o comunicare specială: două firi artistice cu o sensibilitate deosebită pentru muzică, preocupaţi să o dăruiască celorlalţi, unul ca instrumentist – chitaristul Nicu Marcu – în orchestre din Cluj-Napoca, celălalt, ca dascăl dedicat.

Cu toţii o îmbrăţişăm cu sufletul nostru, unde o păstrăm preţuind tot ce a făcut.

În 11 august 1943, Mama – Ana Marcu – m-a dăruit familiei; m-au botezat Maria. Tot în 11 august 1943, Tata – Emil Marcu – a dăruit familiei noastre reușita sa la examenul pentru obținerea brevetului de fotograf. Cu scrisul ei mărunt și meticulos, Mama – de-acum cu grijă pentru 4 copii – a notat în fugă pe dosul pozei cu care soțul ei a devenit fotograf: „Fotografiind aceste persoane, Ticu, Marcu Emil, a reușit la examenul foto cu «foarte bine» în data de 11 august 1943, în ziua în care s-a născut Mia.”

La 77 de ani de la cele două evenimente, se confirmă legătura subtilă și profundă dintre acestea, iar eu, Maria (Mia), îmi asum misiunea de a o face vizibilă, aducând la lumină imagini demult uitate. Așadar, din arhivă, o fotografie din 1943 și una din 1948, ambele cu valoare de simbol.

1943
1948

Pe Teodor Boşca ni-l amintim mereu, nu doar în 5 februarie, ziua lui de naştere. Ni-l amintim ca model de dascăl şi expresie a unui spirit literar universal ce te îndeamnă să te cultivi fără încetare.

* Sonetul 19 de W. Shakespeare în traducerea lui Teodor Boșca.

(căsătoria civilă din 16 februarie şi cea religioasă din 21 februarie 1971)

Naşa Mărioara avea o distincţie aristocratică ereditară; un simţ şi o înţelegere a realităţii epocii pe care o traversam şi, de pe urma căreia, a suferit ca refugiat din Basarabia. Naşa noastră era o înţeleaptă: nu ne dădea sfaturi în mod direct, ci ne povestea întâmplări din care aveam foarte multe de învăţat.

Naşul Mișu, profesor universitar la A.S.E., a „importat” în România, din mediul academic din SUA, ştiinţa Marketingului, pe care a îmbogăţit-o cu multe studii de specialitate recunoscute în străinătate. Temperament dinamic, de o vastă anvergură ştiinţifică, a avut mai mulți discipoli. Naşa Mărioara şi Naşul Mişu ne-au fost model în multe privinţe, pentru care amintirea lor rămâne vie.

Mamă Dragă,

Astăzi, când ai fi împlinit 103 ani, te rog să primești în dar prin puterea gândului – din partea mea – toată dăruirea pe care o pun în munca pentru GRĂDINA NOASTRĂ din Uioara. Ai prețuit-o nespus.

Cât mă pricep și cât mă țin puterile îngrijesc mărul din care îți trimit o cunună cu fructe ce stau să se coacă.

Îmbrățișarea noastră caldă te cuprinde în fiecare zi.

Mia, Ionuț, Nuși, Nicușor

Astăzi, 5 februarie, Profesorul Teodor Boşca ar fi împlinit 97 de ani. S-a stins în 1987, la 65 de ani.  

Sufletul lui era împovărat de lipsa libertăţii de exprimare, de constrângerile  cenzurii care-l obliga – ca să poată exprima (de pildă, în piesa „Judecata”) idei nepreţuite despre morală şi prietenie sau despre prietenie şi dragoste –să presare contextul cu  termeni precum „tovarăş” sau „tractor”.

La acestea s-a adăugat supărarea că a fost silit să iasă la pensie în plină forţă creatoare, când talentul său de dascăl (Conferenţiar dr. la  Catedra de Literatură Universală, Facultatea de Filologie din Universitatea Babeş-Bolyai) întrecea orice altă figură contemporană. Nu a „prins” postul de profesor universitar pentru că la vremea aceea, pentru o astfel de poziţie, ar fi trebuit să dovedeşti că eşti „un bun comunist”, stare incompatibilă cu structura şi morala Domnului Boșca.

În anii ’65-’66 eram studentă la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, Facultatea Franceză-Română. La unul din seminarii lucram cu Doamna Doina Cornea.

Din trupul său mic și firav răzbătea o voce subţire, cu o intensitate redusă, ce trăda emoţii. Un timbru vocal particular dar o voce lipsită de vigoare. Gesturile simple ale tinerei asistente deveneau mai agitate când era nemulţumită de noi, studenţii din bănci; şi totuşi, nu avea nici ton ridicat, nici agresiv, iar dojenile sale nu ne speriau pentru că le simţeam dublate de bunăvoinţa specifică dascălului care-şi iubeşte profesia.

Preocupată de studiu, nu mă interesau informaţiile despre viaţa personală a vreunui profesor şi cu atât mai puţin a doamnei asistente Doina Cornea care părea mai degrabă o persoană supusă sau poate chiar docilă.

Tocmai de aceea m-a surprins mai târziu „abaterea sa de la disciplina regimului comunist” şi m-a întristat pedepsirea ei pentru curajul de a ridica glasul pentru binele semenilor. A devenit o voce care s-a auzit dincolo de „uşile capitonate” ale ţării. Amprenta sonoră a vocii sale era particulară, curajoasă și de aceea, inconfundabilă.

Împrejurările ce i-au dat acea putere lăuntrică să devină un protestatar de anvergură, continuă să-mi rămână străine. Încerc să-i regăsesc în memoria mea afectivă, modulaţii în timbrul vocii ei care puteau prefigura revolta unui dizident. Nimic din ce am putut eu înţelege în anii studenţiei mele nu prefigura o personalitate atât de puternică şi convingătoare.

Dar nu încetez să mă întreb cum oare, glasul timid odinioară, a putut câştiga în forţă şi convingere, devenind o dominantă a unei epoci în clocot, în care trebuiau trezite conştiinţele?

Acum, când îşi încheie şederea printre noi, admirând-o cu toată puterea maturităţii mele, îi aduc omagiul meu printr-o reverenţă duioasă.

Astă-seară (7 mai 2018), câteva persoane i-au adus un omagiu Doinei Cornea, în Piața Victoriei din București.

În Catedrala Sf. Iosif din Bucureşti, s-a comemorat azi, în ceas de primăvară 2018, amintirea soţilor nedespărţiţi Astaloş, George(s) şi Hélène. Le păstrăm o amintire caldă, pentru prietenia pe care au împărtăşit-o cu pictorul Costan Dipşe, Măriuca şi Ionuţ.

Odihnă veşnică!

 

Cele câteva date pe care le ştiu despre viaţa profesorului-poet-traducător-critic şi dramaturg, Teodor Boşca, nu sunt suficiente ca să încheg o biografie şi nici măcar un curriculum vitae care, oricât de sumar ar fi, cere precizie şi rigoare.

De aceea, rămân în zona aprecierilor subiective, a propriilor impresii neschimbate din anii petrecuţi la facultate. Am înţeles atunci că – prin studiu, cercetare şi încredere în sine – evoluţia profesională a lui Teodor Boşca, s-a înscris pe o traiectorie ascendentă – de la „modestia” mediului familiei în care s-a născut, la o aristocratică prestanţă de intelectual rafinat, sobru şi neclintit în principii şi convingeri nobile.

Pentru noi studenţii, prezenţa lui în Facultatea de Filologie (la Institutul Pedagogic de 3 ani din Cluj şi la Universitatea Babeş-Bolyai din acelaşi oraş) era şansa de a avea modelul viu spre care aspiram – de profesor universitar şi om de cultură – chiar în preajma noastră: la curs, la seminar, la examene ori pe culoarele facultăţii.

Ascultându-l şi privindu-i ţinuta ce părea fără cusur, eram stăpâniţi de admiraţie dar şi de spaima ce-l cuprinde pe studentul a cărui lectură dar mai ales ştiinţă de a o interpreta şi prezenta, urma să fie cântărită de Profesorul pe care-l admiram. Spaima noastră se îndulcea însă, când îl zăream deplasându-se prin Cluj pe  motocicleta lui, căci atunci, el părea un om de rând, asemenea nouă.

În această seară, a zilei lui de naştere (5 februarie 1921/ 2018) sperăm să-l răsplătim pentru tot ce „am luat” de la el – de la profesorul-poet-traducător Teodor Boşca, recitind un poem din cele traduse de el în limba română

 

Din volumul: Shakespeare, Sonete În româneşte, cu o prefaţă de Teodor Boşca. Ed Dacia. Cluj 1974,