În anii ’65-’66 eram studentă la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, Facultatea Franceză-Română. La unul din seminarii lucram cu Doamna Doina Cornea.

Din trupul său mic și firav răzbătea o voce subţire, cu o intensitate redusă, ce trăda emoţii. Un timbru vocal particular dar o voce lipsită de vigoare. Gesturile simple ale tinerei asistente deveneau mai agitate când era nemulţumită de noi, studenţii din bănci; şi totuşi, nu avea nici ton ridicat, nici agresiv, iar dojenile sale nu ne speriau pentru că le simţeam dublate de bunăvoinţa specifică dascălului care-şi iubeşte profesia.

Preocupată de studiu, nu mă interesau informaţiile despre viaţa personală a vreunui profesor şi cu atât mai puţin a doamnei asistente Doina Cornea care părea mai degrabă o persoană supusă sau poate chiar docilă.

Tocmai de aceea m-a surprins mai târziu „abaterea sa de la disciplina regimului comunist” şi m-a întristat pedepsirea ei pentru curajul de a ridica glasul pentru binele semenilor. A devenit o voce care s-a auzit dincolo de „uşile capitonate” ale ţării. Amprenta sonoră a vocii sale era particulară, curajoasă și de aceea, inconfundabilă.

Împrejurările ce i-au dat acea putere lăuntrică să devină un protestatar de anvergură, continuă să-mi rămână străine. Încerc să-i regăsesc în memoria mea afectivă, modulaţii în timbrul vocii ei care puteau prefigura revolta unui dizident. Nimic din ce am putut eu înţelege în anii studenţiei mele nu prefigura o personalitate atât de puternică şi convingătoare.

Dar nu încetez să mă întreb cum oare, glasul timid odinioară, a putut câştiga în forţă şi convingere, devenind o dominantă a unei epoci în clocot, în care trebuiau trezite conştiinţele?

Acum, când îşi încheie şederea printre noi, admirând-o cu toată puterea maturităţii mele, îi aduc omagiul meu printr-o reverenţă duioasă.

Astă-seară (7 mai 2018), câteva persoane i-au adus un omagiu Doinei Cornea, în Piața Victoriei din București.

În Catedrala Sf. Iosif din Bucureşti, s-a comemorat azi, în ceas de primăvară 2018, amintirea soţilor nedespărţiţi Astaloş, George(s) şi Hélène. Le păstrăm o amintire caldă, pentru prietenia pe care au împărtăşit-o cu pictorul Costan Dipşe, Măriuca şi Ionuţ.

Odihnă veşnică!

 

Tatăl meu a fost cel mai longeviv pompier voluntar (şi şef al formaţiei) din Ocna-Mureş, apoi, în anii `70 – angajat la Uzinele de Produse Sodice.

Instruirea ca pompier şi-a făcut-o în armată, dedicaţia – în familie. Spiritul inventiv şi l-a întreţinut şi cultivat ca să depăşească obstacolele vremii.

Acum, aici, în semn de preţuire pentru memoria tatălui meu, aduc în atenţie o inovaţie apreciată şi semnalată în Revista Pompierilor  nr. 2 din 1970.

 

 

Astăzi, Tatăl meu ar fi împlinit 106 ani. La 7 iunie toţi fraţii – Emil, Nuşi, Nicuşor şi Mia –„zburam” spre casa din Ocna Mureş să-l sărbătorim împreună cu Mama noastră, să-i cântăm „Mulţi ani trăiască!”

Iubea nespus plantele iar la una din aniversări darul meu către el a fost o „Mimosa pudica” procurată de la Grădina Botanică din Cluj.

Şi după plecarea lui dintre noi în 1989, dragostea noastră pentru amintirea lui a rămas vie.

La una dintre aniversari mic1

 

Astăzi, 5 februarie 2016, ar fi împlinit 94 de ani. Să ne amintim de el citind sau recitind poezii din volumele publicate :

Shakespeare SONETE  (Ed. Dacia, Cluj 1974)

Poezia trubadurilor provensali italieni, portughezi, a truverilor şi a minnesangeriilor  (Ed. Dacia Cluj 1980)

Poezia preromantică în Anglia, Franţa, Germania, Italia şi Spania  (Ed. Tribuna, 2007)


Shakespeare sonet 62 mic

 

Guitry 70 ptr sit mic

 

Night inspires Poetry

 

 

mama icoana 2

– in memoriam –

În 2 iulie 2015, Mama mea şi a celor trei fraţi – Nuşi, Emil, Nicuşor – ar fi împlinit 99 de ani. Zece nepoţi şi o mulţime de strănepoţi ar trebui şi ei se trimită prin puterea gândului, acolo sus, o îmbrăţişare caldă.

Orfană de ambii părinţi de la 8 ani, Ana a crescut printre străini, purtând cu sine un sac plin de suspine şi de lacrimi. Iată de ce, după căsătoria cu Emil Marcu (1936), unul din cele mai preţioase lucruri pentru ea a fost familia. Nici un efort nu a precupeţit să ţină familia unită iar unul din mijloacele folosite a fost comunicarea prin scrisori deoarece noi, copiii, locuiam în alte oraşe. Mama a păstrat cu grijă scrisorile noastre şi ne răspundea rezervând cât un mic spaţiu pentru tata, care ne dădea veşti despre albine şi mersul vremii.

Casa părintească era ca un centru de adunare şi prelucrarea datelor venite din patru colţuri ale ţării, de la copii, apoi de filtrare a lor şi o selectare a celor ce urmau să fie transmise mai departe celorlalţi fraţi.

Scrisul Mamei, mărunt, cu rândurile înghesuite, nu încăpea niciodată pe orizontală pe hârtia nespecială folosită de ea în acest scop, pentru că mama revărsa aici toată dragostea ei pentru noi, prin cuvinte simple dar cu grijă alese ca să ne dea încurajări, sfaturi şi nesfârşite mulţumiri pentru cel mai mărunt gest al nostru faţă de ei, părinţii. Întotdeauna avea cuvinte plăcute şi respectuoase şi pentru partenerul de viaţă ales de fiecare dintre copiii săi.

Timpul trece peste noi iar vremurile schimbă obiceiurile. Azi, prin telefon, comunicăm scurt (că nu mai avem credit, că ne costă sau că ni se termină bateria), scriem SMS-uri apăsând cu intensitate egală nişte butoane inscripţionate cu cifre ori litere, fără viaţă, indiferente la trăirile noastre. La fel şi cu mesajele  prin e-mail.

Dar scrisorile scrise de mână au ceva în comun cu operele de artă originale: sunt unicat. Ele se încarcă de emoţia din acel moment al autorului. Mâna preia freamătul interior, prin stilou ori creion, face vizibile în litere şi în şiruri de cuvinte, liniştea ori zbuciumul celui care a scris; sau, de ce nu, intervenţia raţiunii sale.

Aşa cum o copie a unei opere de artă – fie ea chiar realizată de autor – se limitează doar la a-ţi povesti ceva, la a fi o interfaţă sărăcită de esenţă, de trăirea unică, tot astfel şi mesajele scrise prin butoane sunt lipsite de clorofila vieţii.

Cu grija cu care ştergi de praf un obiect preţios, aşez într-un puzzle al timpurilor trecute scrisorile mele păstrate de Mama şi cele scrise de ea, familiei mele. Ele refac momente, scene, evenimente de odinioară, descrise cu bucurie sau durere – toate încărcate de emoţie. „Revăd” prin trăirea ei, fapte şi întâmplări, împliniri şi dezamăgiri, speranţe şi necontenina ei rugăciune pentru fiecare dintre copiii săi şi familiile lor. Recitind, o simt pe Mama  – reală, vie, cu mine, alături de noi, cei pe care ne întâmpina cu „draga”  sau „dragul mamii”.

Sunt bogată prin scrisorile acestea ce au valoarea unui tezaur ce nu poate fi înlocuit cu nimic, căci el mă ajută să regăsesc concreteţea, conţinutul, emoţia care în timp, scapă memoriei noastre şi peste care nici un efort de voinţă nu-l poate reconstitui.

Pentru toate acestea, vă îndemn să puneţi pe hârtie întâmplările, gândurile, nădejdile şi necazurile, în scrisori adresate unor persoane reale sau imaginare şi veţi vedea cum sporeşte tezaurul, conţinătorul vieţii de zi cu zi. În cămările scrisului se adună esenţa trăirilor noastre, indiferent dacă ne veştejesc obrajii sau ni-i îmbujorează. Sunt trăirile noastre a căror regăsire peste timp are valoarea redescoperirii propriului eu.

EMIL MARCU – veteran al stuparilor în Ocna Mureş

1910 – 1989

in memoriam

Ticu cu stupii in gradina prelw

 

Astăzi, 7 iunie 2015, Emil Marcu, tatăl meu, ar fi împlinit 105 ani. Mai sunt câţiva locuitori în viaţă, în Ocna Mureş care l-au cunoscut şi l-au respectat în toate ipostazele profesionale în care s-a manifestat simultan sau succesiv: croitor, fotograf, pompier şi stupar.

Insist acum pe această ultimă îndeletnicire, de stupar, pentru că sunt în căutarea tuturor acelora care au preluat de la el ştafeta albinelor, au preţuit-o şi, poate la rândul lor, o transmit mai departe.

Experienţa de stupar şi-a îmbogăţit-o încă din tinereţe, în preajma familiei Bogdan din Ciunga (o casă pe stânga după ce urci dealul) – oameni de cinste şi demnitate deosebită, prieteni de mare ţinută morală chiar dacă niciodată nu s-au « tutuit ». În acest context uman, Emil Marcu şi soţia Ana au înţeles că albinele sunt fiinţe speciale care cer respect şi dragoste şi cărora nu trebuie să le smulgi darurile (mierea, ceara, propolisul, polenul şi lăptişorul de matcă), ci să aştepţi să ţi le dăruiască drept răspuns al îngrijirii pe care le-o aduci.

Documentul pe care-l ataşez acestor rânduri, este dovada felului în care Domnul Marcu stuparul a înţeles să se manifeste în comunitatea zonei.

***

1980 scris de la HARNAJ

Documentul este semnat de Veceslav Harnaj care între anii 1957-1983 a fost Preşedinte al Asociaţiei Crescătorilor de Albine din România. În anul 1965 a fost ales Preşedinte al Federaţiei internaţionale a Asociaţiilor de Apicultură – APIMONDIA. Profesorul V. Harnaj a fost ales Preşedinte al Apimondiei de cinci ori consecutiv. Aşa cum pentru albine nu există frontiere acestea nu au existat nici pentru apicultori pentru că Profesorul Harnaj – un Preşedinte al apicultorilor – a făcut ca pentru apicultorii din lumea întreagă, cortina de fier să nu existe. Tot ceea ce a întreprins Profesorul Harnaj a adus un imens prestigiu României şi recunoaşterea pe plan mondial a valorilor sale.

 

1984 ticu la grad bot cluj evodia  1 prelw

(2 iulie 1916 – 21 noiembrie 1994)

Astăzi, 2 iulie 2014, Mama mea din Ocna Mureş, ar fi împlinit 98 de ani.

Foto eu + Mama in gradina W

De 20 de ani îi duc dorul şi continui să o îmbrăţişez cu ochii sufletului şi ai amintirii. La fiecare întoarcere în oraşul natal, mă închin la mormântul părinţilor mei unde le povestesc despre câte am reuşit să fac după plecarea lor, dar şi unde le cer ajutorul pentru cele ce n-am reuşit încă să fac.

Mama mea s-a născut în satul Mădăraş, (Ciuc) fiind mezina unei familii înstărite cu 5 copii. Avea 8 ani când ambii părinţi – la interval mic de timp – au murit. Orfană, luată de rude, a plâns şi a oftat mult după părinţii ei.

La vârsta de 20 de ani s-a căsătorit cu Emil Marcu, au întemeiat o familie cu 4 copii, dominantele fiind vorbele frumoase, iubirea, adevărul, munca – toate subsumate credinţei şi rugăciunii.

Părinţii noştri au fost foarte harnici şi preocupaţi să ne antreneze în treburile de acasă, după orele de şcoală, lecţiile de vioară ori de franceză.

Mama ne supraveghea îndeaproape şi « îndrepta » fără întârziere abaterile noastre de la drumul drept. Îşi dorea să fim Oameni între Oameni.

În oraşul Ocna Mureş, eram o familie respectată, se spunea – cu copii frumoşi, deştepţi şi bine educaţi.

Cum eram o familie prosperă de religie greco-catolică, am devenit – pentru regimul comunist – o ţintă ce trebuia nu numai doborâtă, ci şi smulsă din rădăcini. Folosindu-se de oameni « fără nici un Dumnezeu », pe post de martori mincinoşi, părinţilor mei li s-a înscenat un proces, înainte de care şi după care, Mama, Tata şi fratele mai mare Emil – au fost arestaţi şi condamnaţi la închisoare. Era un succes pentru regimul din România, în spiritul directivelor lui Stalin care plănuise distrugerea naţiei române prin suprimarea familiilor bine închegate de rit greco-catolic. Pe noi, ne-au « bifat » pe lista lor.

Sufletul Mamei noastre era sufocat de lacrimile de dor şi grijă pentru familia ei: 2 copii – elevi, rămaşi acasă fără nici un venit, într-o casă golită prin sechestru de cele agonisite, fiica cea mai mare şi soţul ei daţi afară din servici, celălat fiu şi soţul, închişi şi ei.

După acest episod – cumplit de dureros – familia a reuşit totuşi să « renască », purtând însă multe cicatrici.

Mama ne-a iubit pe toţi cei 4 copii, cu aceeaşi intensitate, suferea pentru fiecare, se ruga pentru fiecare dintre noi. Ne-a învăţat curajul şi perseverenţa. Ne-a învăţat prudenţa şi măsura. Ne-a arătat drumul drept şi puterea adevărului. Mama mea avea numai calităţi.

Pentru mine, este în firea lucrurilor să o definesc pe MAMĂ ca fiind acea fiinţă alcătuită numai din calităţi ; ceea ce într-un moment ne-ar putea părea la EA defect, odată cu maturizarea înţelegerii noastre, se dovedeşte a fi fost – o calitate.

foto Mama+ copiii+ nora + primii 2 nepoti  W

Azi ar fi împlinit 104 ani.

Era un Tată luminat. Noi, toţi cei 4 copii – Nuşi, Emil, Nicuşor şi Mia – îi spuneam „Ticu”. Pentru cei 10 nepoţi – Tita, Dorel, Emil, Carmen, Dan, Ioana, Alina, Ileana, Nicuşor şi Ionuţ – şi pentru strănepoţii pe care i-a cunoscut, era bunicul „Bubu”, nelipsit de lângă Mama-Mare.

Marcu emil Ticu soldat tanar prelw

 

Emil Marcu avea nu numai plăcere să facă bine dar şi chemare să salveze, de aceea a ales să fie pompier voluntar. Având pregătire în această direcţie încă din armată, a fost numit şef al formaţiei de pompieri din Ocna-Mureş, servind zeci de ani această echipă.

Spirit inventiv, tatăl meu a găsit o soluţie tehnică pentru îmbinarea cu uşurinţă a segmentelor scării mobile de incendiu, soluţie publicată în revista centrală de specialitate.

În sarcinile lui intra şi instruirea pentru prevenirea incendiilor. Cursanţii erau intelectuali, conducători de întreprinderi şi instituţii. Cititorul trebuie să ştie că Ocna Mureş era un oraş cu un standard economic recunoscut, din moment ce aici funcţionau Uzinele de Produse Sodice, Salina, Fabrica de tutun, toate acestea încununate de caracteristicile unei staţiuni balneare renumite. Chiar şi medicii din spitalele oraşului participau la aceste instruiri. Doamna Doctor Popa mi-a relatat mai târziu că aceste instructaje nu erau nişte cursuri teoretice, ci nişte întâlniri interactive, înţesate cu poveşti adevărate încheiate cu învăţăminte, de la care cursanţii plecau cu „lecţia despre prevenirea incendiilor – învăţată”. I-au remarcat tactul pedagogic presărat cu umor şi bună dispoziţie. Pentru toate acestea era mult stimat şi respectat.

Împreună cu echipa de pompieri, a avut nenumărate intervenţii la incendii.

Dar proba vieţii a dat-o la 60 de ani în împrejurarea inundaţiilor din 1970, când Mureşul „muşca” din oraş. A organizat, a îmbărbătat echipa, a luat maximum de măsuri de prudenţă în acţiuni dar a păşit primul în toate situaţiile cele mai grele şi mai periculoase ca să salveze oameni şi bunuri.

Oricâtă maturitate şi raţionalitate puneam noi, familia, în ceea ce se numesc „preziceri”, eram acum încremeniţi de spaima vreunui accident pentru că ne era acut prezentă în minte relatarea că în tinereţea lui, o „ghicitoare” îi „văzuse” viitorul, doar până la ceastă vârstă când – spunea ea – Emil Marcu avea de dat proba vieţii; iar dacă o depăşeşte, evenimentele grele se vor estompa.

Cu încredre în sine dar mai ales cu credinţă în Dumnezeu, a trecut cu bine acest obstacol.

„Bună ziua, Domnu’ Marcu!

La acest salut, la prima vedere simplu, Emil Marcu răspundea cu zâmbet şi bunătate, pentru că îl resimţea deosebit de onorant.  Iar el răspundea: „Bună să vă fie inima!”

Georges w

 

Cher Georges,

Ton nom a reçu dans notre esprit et dans notre âme, la résonnance sonore que Hélène – ton épouse – lui l’avait imprimé lorsqu’elle t’appelait d’une voix veloutée « Georges ! ». A ton tour, tu l’appelais Hélène, avec un h sonore, malgré les règles françaises – soulignant qu’elle était pour toi – unique. Son départ inattendu en février, t’a affecté à tel point, que ton être refusait de rester seul et se hâtait de la rejoindre « Là HAUT ».

De ceux que tu préférais ces derniers temps, j’ai connu M. Vasile Anghelache – artiste peintre – qui t’avait entouré avec une chaleur amicale particulière. A tout coup de fil, nous attendions de lui des nouvelles sur toi et nous pensions que les projets verbaux que tu lui confiais étaient bon signe, signe que tu souhaitais reprendre ton écriture, accomplir ta promesse d’écrire un livre sur Hélène.

Quelques heures avant ton « départ », Ionuţ – mon fils a eu le privilège de te visiter, de te faire prendre quelques cuillerées de soupe et de purée que j’avais préparées pour toi. Le long des années, tu appréciais mes plats faits d’après des recettes de Transylvanie.

J’avais eu aussi le plaisir de rédiger, dans un petit volume sur la littérature francophone d’origine roumaine, le texte sur ta vie et ton œuvre littéraire. Modeste contribution – par rapport à ce que d’autres ont fait pour toi et pour ta création  – mais pleine d’affection amicale, dont les bases avaient été jetées avant même ton départ à Paris, entre toi et mon mari, le peintre Costantin Dipşe. Je ne manquerai pas à parler, à l’avenir, de cette amitié.

Adieu, notre cher ami, Georges.

Maria et Ionuţ Dipşe

 

 

Extrait de l’ouvrage Aperçu des écrivains francophones d’origine roumaine:

 

Aperçu coperta

I. La vie

Né à Bucarest le 4 octobre 1933.

Dramaturge, essayiste, poète et critique, il débute en 1948, en poésie. Diplômé de l’école d’officiers de topogéodésie (promotion 1953), il démissionne de l’armée en 1964 avec le grade de capitaine. Il se fait connaître en Europe et aux Etats-Unis en 1968, lorsque le théâtre Cassandre de Bucarest monte sa pièce « Les soldats arrivent »,  juste au moment de l’invasion de la  Tchécoslovaquie par les troupes du Pacte de Varsovie. Peu après, en 1970, il reçoit le prix National de Lettres (de l’Union des Ecrivains Roumains). En 1971, lors du Congrès PEN Club International de Piran (Slovénie), Pierre Emmanuel de l’Académie Française, lui offre une bourse du gouvernement français. L’écrivain s’installe définitivement à Paris et poursuit avec persévérance la voie de son destin littéraire dans l’Occident de toutes les possibilités. Très tôt, il est rédacteur en chef de la prestigieuse revue plurilingue Nouvelle Europe.

II. L’œuvre

La poésie – éditée en France, Italie, Roumanie, Allemagne, Turquie, Macédoine, Bulgarie, Angleterre, Espagne, Tunisie, Luxembourg, Canada et Etats-Unis.

La marelle (Roumanie 1970); La lingua del canario (Italie 1974); Bordel à merde (France 1975); Aqua mater (Italie 1984); Symétries(Luxembourg1986); PoèmesRhétoriques (Roumanie 1991); Magma (Italie 1992); L’équation du silence (Roumanie 1996). Parcours (Roumanie 1994); Chant de bagne (Roumanie 1999); Rhétoriques,bilingue (Roumanie 2001); Six anthologies de poésie roumaine en français (Roumanie 2000/2004).

Etudes analytiques, essais et articles critiques – plus de quatre cents. Ses écrits ont inspiré plusieurs thèses de doctorat et de diplômes universitaires en France (Sorbonne), Suisse (Faculté de droit/ Lausanne), Japon (faculté de langue et de Littérature française/ Tokyo), Roumanie (Académie de Théâtre de Bucarest et de Iassy).

Il est également auteur d’une dizaine de glossaires d’argot. Son essai sur «La Pluridimensionnalité du Théâtre» a constitué l’un des pivots référentiels du Congrès d’Athènes, organisé par le Conseil de l’Europe sur le thème: «L’Avenir des Arts du Spectacle» (1976).

Théâtre floral-spatial, essai, 1972 (Luxembourg); La pluridimensionnalité du théâtre, essai, 1973 (Belgique et Canada);Théâtre floral-spatial, essai, 1973 (Italie);Théâtre art référentiel, essai, 1976 (France); La vocation de la poésie à l’ère de latechnologie, essai(entre 1982/1991: Espagne, France, Italie, Allemagne, Roumanie, Luxembourg et Macédoine); Odeur d’argent, roman, 1995 (Roumanie); Si mauvais soitle pain, entretiens, 1997 (Roumanie); Utopies, essais, 1997(Roumanie);  Si mauvais, interview, deuxième tome, 1999(Roumanie); Son excellence, le sport, essais,2000 (Roumanie); Dissertation sur l’argent, essai 2000 (France); Exil, mémoires, 2003 (Roumanie); Epistolaire Parisien, 2004 (Roumanie).

Son théâtre a été et continue d’être représenté sur les scènes de Paris, Londres, New-York, Bonn, Athènes, Copenhague, Ankara, Washington, Dortmund, Ottawa, Metz, Edmonton, Tel-Aviv, Rocamadour, Karlsruhe, Madrid, Lisbonne, Lyon, Barcelone, Stockholm, Braga, Sydney, Melbourne etc.

Fondateur du Théâtre de l’Intrusion, centré sur le paradoxe esthétique, il est l’auteur de la théorie de la Pluridimensionnalité du théâtre et de la pulvérisation de l’action dans l’espace de jeu.

Les soldats arrivent et autres pièces, 1970 (Roumanie); Trois pièces en un acte, 1970 (Roumanie); Théâtre révolver, 1970 (Roumanie); Robespierre, 1991 (Roumanie); Contestatory Vision, 1991 (USA); Robespierre, 1994 (Macédoine); Politikon, 1997 (Roumanie); Napoléon, 1997 (Roumanie); Le salon de thé, 2001 (Roumanie); Qu’allons-nous faire sans Willi, version allemande,2001 (Allemagne); Une prière detrop,version portugaise, 2002 (Portugal); Huit trilogies en français, 2004 (Editions Capitol, Roumanie).

 

III. Références

Nouvelle Europe, n° 70/73, 1991/1992: « Le théâtre de l’intrusion est né. Georges Astalos l’a conçu … cet écrivain français d’origine roumaine est, à notre connaissance, le seul dramaturge qui soit arrivé au théâtre par le biais de la théorie … il a d’abord défini sa conception de l’art du spectacle … et seulement après il a abordé l’écriture dramatique. »

Weekend, anul I, nr 22 sept. 2003: « Teatrul lui Astaloş … teatru de incitare, teatru metaforic, un teatru subtil al intenţiilor »

Valeurs actuelles (septembre 1972); Arte Nyt (nr 4, maj 76, Copenhague); Le franco (Canada, 18 avril 1980); Nouvelle Europe art-lettre-science (n° 31, 32 1980; n° 62-63 1989; n° 70-73 1991/ 92). Dortmunder Zeitung (12April 1989); West Falen Post (18 april 1989); City Paper (vol.11 n°.20, May 17-23, 1991); Publico (27 de Septembro de 2002, anno XIIIe, n° 4573).

Alain Vuillemin Université d’Artois Collège de Littérature Comparée, Sur l’empreinte de l’exil de Georges Astalos« Ils (les personnages) n’ont pas compris, comme Georges Astalos le suggère à partir de sa propre expérience, que «le vrai exil est en nous », que « l’on ne fait pas du neuf avec du vieux », que « l’on ne revient jamais sur ses pas » et que « l’exilé meurt deux fois » Ces quatre aphorismes sentencieux résument sa conviction. L’exil est une tragédie, une aventure qui finit mal. Qui s’est expatrié ne retrouvera  jamais sa patrie. »