Tatăl meu a fost cel mai longeviv pompier voluntar (şi şef al formaţiei) din Ocna-Mureş, apoi, în anii `70 – angajat la Uzinele de Produse Sodice.

Instruirea ca pompier şi-a făcut-o în armată, dedicaţia – în familie. Spiritul inventiv şi l-a întreţinut şi cultivat ca să depăşească obstacolele vremii.

Acum, aici, în semn de preţuire pentru memoria tatălui meu, aduc în atenţie o inovaţie apreciată şi semnalată în Revista Pompierilor  nr. 2 din 1970.

 

 

Astăzi, Tatăl meu ar fi împlinit 106 ani. La 7 iunie toţi fraţii – Emil, Nuşi, Nicuşor şi Mia –„zburam” spre casa din Ocna Mureş să-l sărbătorim împreună cu Mama noastră, să-i cântăm „Mulţi ani trăiască!”

Iubea nespus plantele iar la una din aniversări darul meu către el a fost o „Mimosa pudica” procurată de la Grădina Botanică din Cluj.

Şi după plecarea lui dintre noi în 1989, dragostea noastră pentru amintirea lui a rămas vie.

La una dintre aniversari mic1

 

Astăzi, 5 februarie 2016, ar fi împlinit 94 de ani. Să ne amintim de el citind sau recitind poezii din volumele publicate :

Shakespeare SONETE  (Ed. Dacia, Cluj 1974)

Poezia trubadurilor provensali italieni, portughezi, a truverilor şi a minnesangeriilor  (Ed. Dacia Cluj 1980)

Poezia preromantică în Anglia, Franţa, Germania, Italia şi Spania  (Ed. Tribuna, 2007)


Shakespeare sonet 62 mic

 

Guitry 70 ptr sit mic

 

Night inspires Poetry

 

 

mama icoana 2

– in memoriam –

În 2 iulie 2015, Mama mea şi a celor trei fraţi – Nuşi, Emil, Nicuşor – ar fi împlinit 99 de ani. Zece nepoţi şi o mulţime de strănepoţi ar trebui şi ei se trimită prin puterea gândului, acolo sus, o îmbrăţişare caldă.

Orfană de ambii părinţi de la 8 ani, Ana a crescut printre străini, purtând cu sine un sac plin de suspine şi de lacrimi. Iată de ce, după căsătoria cu Emil Marcu (1936), unul din cele mai preţioase lucruri pentru ea a fost familia. Nici un efort nu a precupeţit să ţină familia unită iar unul din mijloacele folosite a fost comunicarea prin scrisori deoarece noi, copiii, locuiam în alte oraşe. Mama a păstrat cu grijă scrisorile noastre şi ne răspundea rezervând cât un mic spaţiu pentru tata, care ne dădea veşti despre albine şi mersul vremii.

Casa părintească era ca un centru de adunare şi prelucrarea datelor venite din patru colţuri ale ţării, de la copii, apoi de filtrare a lor şi o selectare a celor ce urmau să fie transmise mai departe celorlalţi fraţi.

Scrisul Mamei, mărunt, cu rândurile înghesuite, nu încăpea niciodată pe orizontală pe hârtia nespecială folosită de ea în acest scop, pentru că mama revărsa aici toată dragostea ei pentru noi, prin cuvinte simple dar cu grijă alese ca să ne dea încurajări, sfaturi şi nesfârşite mulţumiri pentru cel mai mărunt gest al nostru faţă de ei, părinţii. Întotdeauna avea cuvinte plăcute şi respectuoase şi pentru partenerul de viaţă ales de fiecare dintre copiii săi.

Timpul trece peste noi iar vremurile schimbă obiceiurile. Azi, prin telefon, comunicăm scurt (că nu mai avem credit, că ne costă sau că ni se termină bateria), scriem SMS-uri apăsând cu intensitate egală nişte butoane inscripţionate cu cifre ori litere, fără viaţă, indiferente la trăirile noastre. La fel şi cu mesajele  prin e-mail.

Dar scrisorile scrise de mână au ceva în comun cu operele de artă originale: sunt unicat. Ele se încarcă de emoţia din acel moment al autorului. Mâna preia freamătul interior, prin stilou ori creion, face vizibile în litere şi în şiruri de cuvinte, liniştea ori zbuciumul celui care a scris; sau, de ce nu, intervenţia raţiunii sale.

Aşa cum o copie a unei opere de artă – fie ea chiar realizată de autor – se limitează doar la a-ţi povesti ceva, la a fi o interfaţă sărăcită de esenţă, de trăirea unică, tot astfel şi mesajele scrise prin butoane sunt lipsite de clorofila vieţii.

Cu grija cu care ştergi de praf un obiect preţios, aşez într-un puzzle al timpurilor trecute scrisorile mele păstrate de Mama şi cele scrise de ea, familiei mele. Ele refac momente, scene, evenimente de odinioară, descrise cu bucurie sau durere – toate încărcate de emoţie. „Revăd” prin trăirea ei, fapte şi întâmplări, împliniri şi dezamăgiri, speranţe şi necontenina ei rugăciune pentru fiecare dintre copiii săi şi familiile lor. Recitind, o simt pe Mama  – reală, vie, cu mine, alături de noi, cei pe care ne întâmpina cu „draga”  sau „dragul mamii”.

Sunt bogată prin scrisorile acestea ce au valoarea unui tezaur ce nu poate fi înlocuit cu nimic, căci el mă ajută să regăsesc concreteţea, conţinutul, emoţia care în timp, scapă memoriei noastre şi peste care nici un efort de voinţă nu-l poate reconstitui.

Pentru toate acestea, vă îndemn să puneţi pe hârtie întâmplările, gândurile, nădejdile şi necazurile, în scrisori adresate unor persoane reale sau imaginare şi veţi vedea cum sporeşte tezaurul, conţinătorul vieţii de zi cu zi. În cămările scrisului se adună esenţa trăirilor noastre, indiferent dacă ne veştejesc obrajii sau ni-i îmbujorează. Sunt trăirile noastre a căror regăsire peste timp are valoarea redescoperirii propriului eu.

EMIL MARCU – veteran al stuparilor în Ocna Mureş

1910 – 1989

in memoriam

Ticu cu stupii in gradina prelw

 

Astăzi, 7 iunie 2015, Emil Marcu, tatăl meu, ar fi împlinit 105 ani. Mai sunt câţiva locuitori în viaţă, în Ocna Mureş care l-au cunoscut şi l-au respectat în toate ipostazele profesionale în care s-a manifestat simultan sau succesiv: croitor, fotograf, pompier şi stupar.

Insist acum pe această ultimă îndeletnicire, de stupar, pentru că sunt în căutarea tuturor acelora care au preluat de la el ştafeta albinelor, au preţuit-o şi, poate la rândul lor, o transmit mai departe.

Experienţa de stupar şi-a îmbogăţit-o încă din tinereţe, în preajma familiei Bogdan din Ciunga (o casă pe stânga după ce urci dealul) – oameni de cinste şi demnitate deosebită, prieteni de mare ţinută morală chiar dacă niciodată nu s-au « tutuit ». În acest context uman, Emil Marcu şi soţia Ana au înţeles că albinele sunt fiinţe speciale care cer respect şi dragoste şi cărora nu trebuie să le smulgi darurile (mierea, ceara, propolisul, polenul şi lăptişorul de matcă), ci să aştepţi să ţi le dăruiască drept răspuns al îngrijirii pe care le-o aduci.

Documentul pe care-l ataşez acestor rânduri, este dovada felului în care Domnul Marcu stuparul a înţeles să se manifeste în comunitatea zonei.

***

1980 scris de la HARNAJ

Documentul este semnat de Veceslav Harnaj care între anii 1957-1983 a fost Preşedinte al Asociaţiei Crescătorilor de Albine din România. În anul 1965 a fost ales Preşedinte al Federaţiei internaţionale a Asociaţiilor de Apicultură – APIMONDIA. Profesorul V. Harnaj a fost ales Preşedinte al Apimondiei de cinci ori consecutiv. Aşa cum pentru albine nu există frontiere acestea nu au existat nici pentru apicultori pentru că Profesorul Harnaj – un Preşedinte al apicultorilor – a făcut ca pentru apicultorii din lumea întreagă, cortina de fier să nu existe. Tot ceea ce a întreprins Profesorul Harnaj a adus un imens prestigiu României şi recunoaşterea pe plan mondial a valorilor sale.

 

1984 ticu la grad bot cluj evodia  1 prelw

(2 iulie 1916 – 21 noiembrie 1994)

Astăzi, 2 iulie 2014, Mama mea din Ocna Mureş, ar fi împlinit 98 de ani.

Foto eu + Mama in gradina W

De 20 de ani îi duc dorul şi continui să o îmbrăţişez cu ochii sufletului şi ai amintirii. La fiecare întoarcere în oraşul natal, mă închin la mormântul părinţilor mei unde le povestesc despre câte am reuşit să fac după plecarea lor, dar şi unde le cer ajutorul pentru cele ce n-am reuşit încă să fac.

Mama mea s-a născut în satul Mădăraş, (Ciuc) fiind mezina unei familii înstărite cu 5 copii. Avea 8 ani când ambii părinţi – la interval mic de timp – au murit. Orfană, luată de rude, a plâns şi a oftat mult după părinţii ei.

La vârsta de 20 de ani s-a căsătorit cu Emil Marcu, au întemeiat o familie cu 4 copii, dominantele fiind vorbele frumoase, iubirea, adevărul, munca – toate subsumate credinţei şi rugăciunii.

Părinţii noştri au fost foarte harnici şi preocupaţi să ne antreneze în treburile de acasă, după orele de şcoală, lecţiile de vioară ori de franceză.

Mama ne supraveghea îndeaproape şi « îndrepta » fără întârziere abaterile noastre de la drumul drept. Îşi dorea să fim Oameni între Oameni.

În oraşul Ocna Mureş, eram o familie respectată, se spunea – cu copii frumoşi, deştepţi şi bine educaţi.

Cum eram o familie prosperă de religie greco-catolică, am devenit – pentru regimul comunist – o ţintă ce trebuia nu numai doborâtă, ci şi smulsă din rădăcini. Folosindu-se de oameni « fără nici un Dumnezeu », pe post de martori mincinoşi, părinţilor mei li s-a înscenat un proces, înainte de care şi după care, Mama, Tata şi fratele mai mare Emil – au fost arestaţi şi condamnaţi la închisoare. Era un succes pentru regimul din România, în spiritul directivelor lui Stalin care plănuise distrugerea naţiei române prin suprimarea familiilor bine închegate de rit greco-catolic. Pe noi, ne-au « bifat » pe lista lor.

Sufletul Mamei noastre era sufocat de lacrimile de dor şi grijă pentru familia ei: 2 copii – elevi, rămaşi acasă fără nici un venit, într-o casă golită prin sechestru de cele agonisite, fiica cea mai mare şi soţul ei daţi afară din servici, celălat fiu şi soţul, închişi şi ei.

După acest episod – cumplit de dureros – familia a reuşit totuşi să « renască », purtând însă multe cicatrici.

Mama ne-a iubit pe toţi cei 4 copii, cu aceeaşi intensitate, suferea pentru fiecare, se ruga pentru fiecare dintre noi. Ne-a învăţat curajul şi perseverenţa. Ne-a învăţat prudenţa şi măsura. Ne-a arătat drumul drept şi puterea adevărului. Mama mea avea numai calităţi.

Pentru mine, este în firea lucrurilor să o definesc pe MAMĂ ca fiind acea fiinţă alcătuită numai din calităţi ; ceea ce într-un moment ne-ar putea părea la EA defect, odată cu maturizarea înţelegerii noastre, se dovedeşte a fi fost – o calitate.

foto Mama+ copiii+ nora + primii 2 nepoti  W

Azi ar fi împlinit 104 ani.

Era un Tată luminat. Noi, toţi cei 4 copii – Nuşi, Emil, Nicuşor şi Mia – îi spuneam „Ticu”. Pentru cei 10 nepoţi – Tita, Dorel, Emil, Carmen, Dan, Ioana, Alina, Ileana, Nicuşor şi Ionuţ – şi pentru strănepoţii pe care i-a cunoscut, era bunicul „Bubu”, nelipsit de lângă Mama-Mare.

Marcu emil Ticu soldat tanar prelw

 

Emil Marcu avea nu numai plăcere să facă bine dar şi chemare să salveze, de aceea a ales să fie pompier voluntar. Având pregătire în această direcţie încă din armată, a fost numit şef al formaţiei de pompieri din Ocna-Mureş, servind zeci de ani această echipă.

Spirit inventiv, tatăl meu a găsit o soluţie tehnică pentru îmbinarea cu uşurinţă a segmentelor scării mobile de incendiu, soluţie publicată în revista centrală de specialitate.

În sarcinile lui intra şi instruirea pentru prevenirea incendiilor. Cursanţii erau intelectuali, conducători de întreprinderi şi instituţii. Cititorul trebuie să ştie că Ocna Mureş era un oraş cu un standard economic recunoscut, din moment ce aici funcţionau Uzinele de Produse Sodice, Salina, Fabrica de tutun, toate acestea încununate de caracteristicile unei staţiuni balneare renumite. Chiar şi medicii din spitalele oraşului participau la aceste instruiri. Doamna Doctor Popa mi-a relatat mai târziu că aceste instructaje nu erau nişte cursuri teoretice, ci nişte întâlniri interactive, înţesate cu poveşti adevărate încheiate cu învăţăminte, de la care cursanţii plecau cu „lecţia despre prevenirea incendiilor – învăţată”. I-au remarcat tactul pedagogic presărat cu umor şi bună dispoziţie. Pentru toate acestea era mult stimat şi respectat.

Împreună cu echipa de pompieri, a avut nenumărate intervenţii la incendii.

Dar proba vieţii a dat-o la 60 de ani în împrejurarea inundaţiilor din 1970, când Mureşul „muşca” din oraş. A organizat, a îmbărbătat echipa, a luat maximum de măsuri de prudenţă în acţiuni dar a păşit primul în toate situaţiile cele mai grele şi mai periculoase ca să salveze oameni şi bunuri.

Oricâtă maturitate şi raţionalitate puneam noi, familia, în ceea ce se numesc „preziceri”, eram acum încremeniţi de spaima vreunui accident pentru că ne era acut prezentă în minte relatarea că în tinereţea lui, o „ghicitoare” îi „văzuse” viitorul, doar până la ceastă vârstă când – spunea ea – Emil Marcu avea de dat proba vieţii; iar dacă o depăşeşte, evenimentele grele se vor estompa.

Cu încredre în sine dar mai ales cu credinţă în Dumnezeu, a trecut cu bine acest obstacol.

„Bună ziua, Domnu’ Marcu!

La acest salut, la prima vedere simplu, Emil Marcu răspundea cu zâmbet şi bunătate, pentru că îl resimţea deosebit de onorant.  Iar el răspundea: „Bună să vă fie inima!”

Georges w

 

Cher Georges,

Ton nom a reçu dans notre esprit et dans notre âme, la résonnance sonore que Hélène – ton épouse – lui l’avait imprimé lorsqu’elle t’appelait d’une voix veloutée « Georges ! ». A ton tour, tu l’appelais Hélène, avec un h sonore, malgré les règles françaises – soulignant qu’elle était pour toi – unique. Son départ inattendu en février, t’a affecté à tel point, que ton être refusait de rester seul et se hâtait de la rejoindre « Là HAUT ».

De ceux que tu préférais ces derniers temps, j’ai connu M. Vasile Anghelache – artiste peintre – qui t’avait entouré avec une chaleur amicale particulière. A tout coup de fil, nous attendions de lui des nouvelles sur toi et nous pensions que les projets verbaux que tu lui confiais étaient bon signe, signe que tu souhaitais reprendre ton écriture, accomplir ta promesse d’écrire un livre sur Hélène.

Quelques heures avant ton « départ », Ionuţ – mon fils a eu le privilège de te visiter, de te faire prendre quelques cuillerées de soupe et de purée que j’avais préparées pour toi. Le long des années, tu appréciais mes plats faits d’après des recettes de Transylvanie.

J’avais eu aussi le plaisir de rédiger, dans un petit volume sur la littérature francophone d’origine roumaine, le texte sur ta vie et ton œuvre littéraire. Modeste contribution – par rapport à ce que d’autres ont fait pour toi et pour ta création  – mais pleine d’affection amicale, dont les bases avaient été jetées avant même ton départ à Paris, entre toi et mon mari, le peintre Costantin Dipşe. Je ne manquerai pas à parler, à l’avenir, de cette amitié.

Adieu, notre cher ami, Georges.

Maria et Ionuţ Dipşe

 

 

Extrait de l’ouvrage Aperçu des écrivains francophones d’origine roumaine:

 

Aperçu coperta

I. La vie

Né à Bucarest le 4 octobre 1933.

Dramaturge, essayiste, poète et critique, il débute en 1948, en poésie. Diplômé de l’école d’officiers de topogéodésie (promotion 1953), il démissionne de l’armée en 1964 avec le grade de capitaine. Il se fait connaître en Europe et aux Etats-Unis en 1968, lorsque le théâtre Cassandre de Bucarest monte sa pièce « Les soldats arrivent »,  juste au moment de l’invasion de la  Tchécoslovaquie par les troupes du Pacte de Varsovie. Peu après, en 1970, il reçoit le prix National de Lettres (de l’Union des Ecrivains Roumains). En 1971, lors du Congrès PEN Club International de Piran (Slovénie), Pierre Emmanuel de l’Académie Française, lui offre une bourse du gouvernement français. L’écrivain s’installe définitivement à Paris et poursuit avec persévérance la voie de son destin littéraire dans l’Occident de toutes les possibilités. Très tôt, il est rédacteur en chef de la prestigieuse revue plurilingue Nouvelle Europe.

II. L’œuvre

La poésie – éditée en France, Italie, Roumanie, Allemagne, Turquie, Macédoine, Bulgarie, Angleterre, Espagne, Tunisie, Luxembourg, Canada et Etats-Unis.

La marelle (Roumanie 1970); La lingua del canario (Italie 1974); Bordel à merde (France 1975); Aqua mater (Italie 1984); Symétries(Luxembourg1986); PoèmesRhétoriques (Roumanie 1991); Magma (Italie 1992); L’équation du silence (Roumanie 1996). Parcours (Roumanie 1994); Chant de bagne (Roumanie 1999); Rhétoriques,bilingue (Roumanie 2001); Six anthologies de poésie roumaine en français (Roumanie 2000/2004).

Etudes analytiques, essais et articles critiques – plus de quatre cents. Ses écrits ont inspiré plusieurs thèses de doctorat et de diplômes universitaires en France (Sorbonne), Suisse (Faculté de droit/ Lausanne), Japon (faculté de langue et de Littérature française/ Tokyo), Roumanie (Académie de Théâtre de Bucarest et de Iassy).

Il est également auteur d’une dizaine de glossaires d’argot. Son essai sur «La Pluridimensionnalité du Théâtre» a constitué l’un des pivots référentiels du Congrès d’Athènes, organisé par le Conseil de l’Europe sur le thème: «L’Avenir des Arts du Spectacle» (1976).

Théâtre floral-spatial, essai, 1972 (Luxembourg); La pluridimensionnalité du théâtre, essai, 1973 (Belgique et Canada);Théâtre floral-spatial, essai, 1973 (Italie);Théâtre art référentiel, essai, 1976 (France); La vocation de la poésie à l’ère de latechnologie, essai(entre 1982/1991: Espagne, France, Italie, Allemagne, Roumanie, Luxembourg et Macédoine); Odeur d’argent, roman, 1995 (Roumanie); Si mauvais soitle pain, entretiens, 1997 (Roumanie); Utopies, essais, 1997(Roumanie);  Si mauvais, interview, deuxième tome, 1999(Roumanie); Son excellence, le sport, essais,2000 (Roumanie); Dissertation sur l’argent, essai 2000 (France); Exil, mémoires, 2003 (Roumanie); Epistolaire Parisien, 2004 (Roumanie).

Son théâtre a été et continue d’être représenté sur les scènes de Paris, Londres, New-York, Bonn, Athènes, Copenhague, Ankara, Washington, Dortmund, Ottawa, Metz, Edmonton, Tel-Aviv, Rocamadour, Karlsruhe, Madrid, Lisbonne, Lyon, Barcelone, Stockholm, Braga, Sydney, Melbourne etc.

Fondateur du Théâtre de l’Intrusion, centré sur le paradoxe esthétique, il est l’auteur de la théorie de la Pluridimensionnalité du théâtre et de la pulvérisation de l’action dans l’espace de jeu.

Les soldats arrivent et autres pièces, 1970 (Roumanie); Trois pièces en un acte, 1970 (Roumanie); Théâtre révolver, 1970 (Roumanie); Robespierre, 1991 (Roumanie); Contestatory Vision, 1991 (USA); Robespierre, 1994 (Macédoine); Politikon, 1997 (Roumanie); Napoléon, 1997 (Roumanie); Le salon de thé, 2001 (Roumanie); Qu’allons-nous faire sans Willi, version allemande,2001 (Allemagne); Une prière detrop,version portugaise, 2002 (Portugal); Huit trilogies en français, 2004 (Editions Capitol, Roumanie).

 

III. Références

Nouvelle Europe, n° 70/73, 1991/1992: « Le théâtre de l’intrusion est né. Georges Astalos l’a conçu … cet écrivain français d’origine roumaine est, à notre connaissance, le seul dramaturge qui soit arrivé au théâtre par le biais de la théorie … il a d’abord défini sa conception de l’art du spectacle … et seulement après il a abordé l’écriture dramatique. »

Weekend, anul I, nr 22 sept. 2003: « Teatrul lui Astaloş … teatru de incitare, teatru metaforic, un teatru subtil al intenţiilor »

Valeurs actuelles (septembre 1972); Arte Nyt (nr 4, maj 76, Copenhague); Le franco (Canada, 18 avril 1980); Nouvelle Europe art-lettre-science (n° 31, 32 1980; n° 62-63 1989; n° 70-73 1991/ 92). Dortmunder Zeitung (12April 1989); West Falen Post (18 april 1989); City Paper (vol.11 n°.20, May 17-23, 1991); Publico (27 de Septembro de 2002, anno XIIIe, n° 4573).

Alain Vuillemin Université d’Artois Collège de Littérature Comparée, Sur l’empreinte de l’exil de Georges Astalos« Ils (les personnages) n’ont pas compris, comme Georges Astalos le suggère à partir de sa propre expérience, que «le vrai exil est en nous », que « l’on ne fait pas du neuf avec du vieux », que « l’on ne revient jamais sur ses pas » et que « l’exilé meurt deux fois » Ces quatre aphorismes sentencieux résument sa conviction. L’exil est une tragédie, une aventure qui finit mal. Qui s’est expatrié ne retrouvera  jamais sa patrie. »

Fratele meu Nicolae Marcu, unul dintre elevii generaţiei 1959 de absolvenţi, s-a bucurat de lecţiile de fizică ale Profesoarei Ileana Moraru de la Liceul din Ocna-Mureş. Relatez în continuare câteva amintiri şi realizări ale elevului.

“Profesoara Ileana Moraru o prezenţă distinsă, mai degrabă elegantă decât cochetă, mai mult serioasă decât zâmbitoare, la clasă, totuşi, nu era aspră. Vorbea clar, fără cuvinte de umplutură când explica o lege mecanică, optică ori electrică, ori funcţionarea unui motor. Ni le prezenta cu atâta măiestrie inginerească, încât ne scutea de învăţarea teoriei care pe noi băieţii, ne-ar fi dus la disperare. Totul ne apărea în ochiul minţii ca ceea ce se cheamă azi, format 3D.

 Orele de fizică păreau mai scurte decât ale oricărei alte materii. Plecam acasă cu lecţia pe deplin înţeleasă şi învăţată atât cât simţeam că am nevoie. Fizica a fost pentru mine singura materie la care – consider şi astăzi – notele mi s-au dat pe drept.

În toate aceste împrejurări, Doamna Profesoară îmi părea un “mecanism ce funcţiona perfect” faţă de noi, elevii. Avea metodă de predare şi era un exemplu de Om.”

Greutăţile familiei noastre şi necazurile provocate de regimul comunist cu “unelte umane destructive (!) pe plan local” l-au împiedecat pe fratele meu să poată face pasul în învăţământul superior, aşa că a trebuit să-şi aleagă alte formule ca să-şi câştige existenţa. Din cele la care avea aptitudini, a ales muzica şi, prin efort individual de autodidact, a devenit instrumentist: Nicu Marcu – chitaristul.

Avea nevoie însă de o chitară performantă, de bună calitate, cu sonoritate puternică, pentru spaţii mai mari. Îşi imagina instrumentul într-o formă chiar îmbunătăţită faţă de cele pe care le-a putut vedea în rarele reviste ce ajungeau în Ocna-Mureş. Să aibă o chitară electrică, era visul lui.   N-avea nici de unde şi cu atât mai puţin cu ce să cumpere instrumentul care să sune cum dorea el. Aşa că, şi l-a făcut singur.

Bobine pentru chitară, nu existau în România; s-a aşternut la treabă, făcând 3000 de înfăşurări pe un magnet. Era o sârmă ca firul de păr, pe care o priveai cu lupa. A făcut multe bobine pentru chitară dar şi la mandolina electrică. În funcţie de puterea magnetului, de grosimea sârmei ori de numărul înfăşurărilor, obţinea “culoarea” tonului. S-a ocupat şi de amplificatoare care funcţionau la vremea aceea, cu lămpi. Mai apoi, a colaborat cu Dl. Roman Boianciuc – Maestru Emerit Lutier – care conducea secţia de instrumente muzicale de la fabrica din Reghin. Fratele meu făcea desenul cu forma chitării pe care o dorea, iar acolo decupau instrumentul din lemn de paltin plin, pe care acasă, monta corzile şi partea electrică realizată de el. Vopsirea se făcea manual cu şerlac, strat după strat. Era prima chitară electrică din Ocna Mureş, reuşită pe care o datora şi lecţiilor de fizică ale Doamnei Profesoare Ileana Moraru. Mai apoi, a cântat în formaţii din Cluj-Napoca, printre care şi cea condusă de violonisutul Alexandru Ţitruş.

Gândul lui, ca bulgărele de zăpadă rostogolit mereu, se îmbogăţea cu noi idei şi dorinţe. Se trezeau la viaţă unele visuri mai vechi. Nu-i dădea pace dorinţa de a-şi construi singur o maşină, după propriul proiect.

Mai întâi, fratele meu a făcut un autovehicul cu 3 roţi, botezat “maşinuţa”.

Cel în actualitate – din fotografii – cu 4 roţi, are diferenţial, frână mecanică pe fiecare roată, pedale de ambreiaj, de frână şi de acceleraţie, şoc pentru aer, marşarier şi toate cele de care are nevoie; urmează să-i pună prelată şi parbriz, la pensiile următoare.

masina din fataweb

Pornind de la zero, cu bani puţini economisiţi eşalonat, a făcut acest autovehicul funcţional pentru două persoane, desenând fiecare şurub, el însuşi meşteşugind “bob cu bob” la piese sau colaborând cu vreun meşter cu aparatură mai performantă pentru sudură, strungărie şi frezare.

masina volan pedaleweb

Este recunoscător că, primind la Liceul din Ocna Mureş cunoştinţele fundamentale de fizică, s-a apropiat de latura inginerească, nu numai cu plăcere, ci chiar cu pasiune. A experimentat – modificând, ajustând, înlocuind, greşind, dar, până la urmă reuşind. Avea încredere în ceea ce învăţase la şcoală, în practică – toate se adevereau şi, pe această “fundaţie”, a “construit”, integrând concluziile lui.

“Pentru toate acestea – spune fratele meu Nicu Marcu – mă înclin în faţa memoriei distinsei mele Profesoare de fizică ILEANA MORARU”.

 

Judecata Cuvantul autorului la piesa 1964mic

Din nou e 5 februarie, ziua de naştere a Profesorului şi Poetului/ traducător Teodor Boşca. Îl omagiem amintind că şi-a încercat pana literară şi în dramaturgie. Am avut şansa să fiu prezentă în 1964, la premiera piesei Judecata. Nu-mi iau rolul de critic pentru o evaluare literară a piesei, căci mai important mi se pare crezul autorului din vâltoarea căruia s-a născut piesa. Cuvântul autorului din broşura publicată pentru spectacol, ne lămureşte pe deplin în această privinţă.

Îmi va fi iertată, sper, întârzierea mare cu care public acest mesaj în prelungirea celui din 24 martie 2013. Spun răspicat că nu am pus niciodată la îndoială buna credinţă şi corectitudinea domnului Alexandru Laszlo – cel care s-a ocupat cu ataşament deosebit, de publicarea în volum a Poeziei preromantice traduse de Teodor Boşca.

Din mesajul meu anterior rămâne însă valabilă ideea că trebuie aduse la lumină manuscrisele nepublicate şi că, cele apărute şi asumate de altă persoană după moartea poetului, trebuie să-i fie “restituite”. Mă refer la traduceri publicate într-o revistă de cultură din Cluj cu mai mulţi ani în urmă şi însuşite de o altă persoană. Am ajuns la această concluzie împreună cu un apropiat al lui Teodor Boşca şi, în acelaşi timp “autorizat” profesional.