Georges w

 

Cher Georges,

Ton nom a reçu dans notre esprit et dans notre âme, la résonnance sonore que Hélène – ton épouse – lui l’avait imprimé lorsqu’elle t’appelait d’une voix veloutée « Georges ! ». A ton tour, tu l’appelais Hélène, avec un h sonore, malgré les règles françaises – soulignant qu’elle était pour toi – unique. Son départ inattendu en février, t’a affecté à tel point, que ton être refusait de rester seul et se hâtait de la rejoindre « Là HAUT ».

De ceux que tu préférais ces derniers temps, j’ai connu M. Vasile Anghelache – artiste peintre – qui t’avait entouré avec une chaleur amicale particulière. A tout coup de fil, nous attendions de lui des nouvelles sur toi et nous pensions que les projets verbaux que tu lui confiais étaient bon signe, signe que tu souhaitais reprendre ton écriture, accomplir ta promesse d’écrire un livre sur Hélène.

Quelques heures avant ton « départ », Ionuţ – mon fils a eu le privilège de te visiter, de te faire prendre quelques cuillerées de soupe et de purée que j’avais préparées pour toi. Le long des années, tu appréciais mes plats faits d’après des recettes de Transylvanie.

J’avais eu aussi le plaisir de rédiger, dans un petit volume sur la littérature francophone d’origine roumaine, le texte sur ta vie et ton œuvre littéraire. Modeste contribution – par rapport à ce que d’autres ont fait pour toi et pour ta création  – mais pleine d’affection amicale, dont les bases avaient été jetées avant même ton départ à Paris, entre toi et mon mari, le peintre Costantin Dipşe. Je ne manquerai pas à parler, à l’avenir, de cette amitié.

Adieu, notre cher ami, Georges.

Maria et Ionuţ Dipşe

 

 

Extrait de l’ouvrage Aperçu des écrivains francophones d’origine roumaine:

 

Aperçu coperta

I. La vie

Né à Bucarest le 4 octobre 1933.

Dramaturge, essayiste, poète et critique, il débute en 1948, en poésie. Diplômé de l’école d’officiers de topogéodésie (promotion 1953), il démissionne de l’armée en 1964 avec le grade de capitaine. Il se fait connaître en Europe et aux Etats-Unis en 1968, lorsque le théâtre Cassandre de Bucarest monte sa pièce « Les soldats arrivent »,  juste au moment de l’invasion de la  Tchécoslovaquie par les troupes du Pacte de Varsovie. Peu après, en 1970, il reçoit le prix National de Lettres (de l’Union des Ecrivains Roumains). En 1971, lors du Congrès PEN Club International de Piran (Slovénie), Pierre Emmanuel de l’Académie Française, lui offre une bourse du gouvernement français. L’écrivain s’installe définitivement à Paris et poursuit avec persévérance la voie de son destin littéraire dans l’Occident de toutes les possibilités. Très tôt, il est rédacteur en chef de la prestigieuse revue plurilingue Nouvelle Europe.

II. L’œuvre

La poésie – éditée en France, Italie, Roumanie, Allemagne, Turquie, Macédoine, Bulgarie, Angleterre, Espagne, Tunisie, Luxembourg, Canada et Etats-Unis.

La marelle (Roumanie 1970); La lingua del canario (Italie 1974); Bordel à merde (France 1975); Aqua mater (Italie 1984); Symétries(Luxembourg1986); PoèmesRhétoriques (Roumanie 1991); Magma (Italie 1992); L’équation du silence (Roumanie 1996). Parcours (Roumanie 1994); Chant de bagne (Roumanie 1999); Rhétoriques,bilingue (Roumanie 2001); Six anthologies de poésie roumaine en français (Roumanie 2000/2004).

Etudes analytiques, essais et articles critiques – plus de quatre cents. Ses écrits ont inspiré plusieurs thèses de doctorat et de diplômes universitaires en France (Sorbonne), Suisse (Faculté de droit/ Lausanne), Japon (faculté de langue et de Littérature française/ Tokyo), Roumanie (Académie de Théâtre de Bucarest et de Iassy).

Il est également auteur d’une dizaine de glossaires d’argot. Son essai sur «La Pluridimensionnalité du Théâtre» a constitué l’un des pivots référentiels du Congrès d’Athènes, organisé par le Conseil de l’Europe sur le thème: «L’Avenir des Arts du Spectacle» (1976).

Théâtre floral-spatial, essai, 1972 (Luxembourg); La pluridimensionnalité du théâtre, essai, 1973 (Belgique et Canada);Théâtre floral-spatial, essai, 1973 (Italie);Théâtre art référentiel, essai, 1976 (France); La vocation de la poésie à l’ère de latechnologie, essai(entre 1982/1991: Espagne, France, Italie, Allemagne, Roumanie, Luxembourg et Macédoine); Odeur d’argent, roman, 1995 (Roumanie); Si mauvais soitle pain, entretiens, 1997 (Roumanie); Utopies, essais, 1997(Roumanie);  Si mauvais, interview, deuxième tome, 1999(Roumanie); Son excellence, le sport, essais,2000 (Roumanie); Dissertation sur l’argent, essai 2000 (France); Exil, mémoires, 2003 (Roumanie); Epistolaire Parisien, 2004 (Roumanie).

Son théâtre a été et continue d’être représenté sur les scènes de Paris, Londres, New-York, Bonn, Athènes, Copenhague, Ankara, Washington, Dortmund, Ottawa, Metz, Edmonton, Tel-Aviv, Rocamadour, Karlsruhe, Madrid, Lisbonne, Lyon, Barcelone, Stockholm, Braga, Sydney, Melbourne etc.

Fondateur du Théâtre de l’Intrusion, centré sur le paradoxe esthétique, il est l’auteur de la théorie de la Pluridimensionnalité du théâtre et de la pulvérisation de l’action dans l’espace de jeu.

Les soldats arrivent et autres pièces, 1970 (Roumanie); Trois pièces en un acte, 1970 (Roumanie); Théâtre révolver, 1970 (Roumanie); Robespierre, 1991 (Roumanie); Contestatory Vision, 1991 (USA); Robespierre, 1994 (Macédoine); Politikon, 1997 (Roumanie); Napoléon, 1997 (Roumanie); Le salon de thé, 2001 (Roumanie); Qu’allons-nous faire sans Willi, version allemande,2001 (Allemagne); Une prière detrop,version portugaise, 2002 (Portugal); Huit trilogies en français, 2004 (Editions Capitol, Roumanie).

 

III. Références

Nouvelle Europe, n° 70/73, 1991/1992: « Le théâtre de l’intrusion est né. Georges Astalos l’a conçu … cet écrivain français d’origine roumaine est, à notre connaissance, le seul dramaturge qui soit arrivé au théâtre par le biais de la théorie … il a d’abord défini sa conception de l’art du spectacle … et seulement après il a abordé l’écriture dramatique. »

Weekend, anul I, nr 22 sept. 2003: « Teatrul lui Astaloş … teatru de incitare, teatru metaforic, un teatru subtil al intenţiilor »

Valeurs actuelles (septembre 1972); Arte Nyt (nr 4, maj 76, Copenhague); Le franco (Canada, 18 avril 1980); Nouvelle Europe art-lettre-science (n° 31, 32 1980; n° 62-63 1989; n° 70-73 1991/ 92). Dortmunder Zeitung (12April 1989); West Falen Post (18 april 1989); City Paper (vol.11 n°.20, May 17-23, 1991); Publico (27 de Septembro de 2002, anno XIIIe, n° 4573).

Alain Vuillemin Université d’Artois Collège de Littérature Comparée, Sur l’empreinte de l’exil de Georges Astalos« Ils (les personnages) n’ont pas compris, comme Georges Astalos le suggère à partir de sa propre expérience, que «le vrai exil est en nous », que « l’on ne fait pas du neuf avec du vieux », que « l’on ne revient jamais sur ses pas » et que « l’exilé meurt deux fois » Ces quatre aphorismes sentencieux résument sa conviction. L’exil est une tragédie, une aventure qui finit mal. Qui s’est expatrié ne retrouvera  jamais sa patrie. »

Fratele meu Nicolae Marcu, unul dintre elevii generaţiei 1959 de absolvenţi, s-a bucurat de lecţiile de fizică ale Profesoarei Ileana Moraru de la Liceul din Ocna-Mureş. Relatez în continuare câteva amintiri şi realizări ale elevului.

“Profesoara Ileana Moraru o prezenţă distinsă, mai degrabă elegantă decât cochetă, mai mult serioasă decât zâmbitoare, la clasă, totuşi, nu era aspră. Vorbea clar, fără cuvinte de umplutură când explica o lege mecanică, optică ori electrică, ori funcţionarea unui motor. Ni le prezenta cu atâta măiestrie inginerească, încât ne scutea de învăţarea teoriei care pe noi băieţii, ne-ar fi dus la disperare. Totul ne apărea în ochiul minţii ca ceea ce se cheamă azi, format 3D.

 Orele de fizică păreau mai scurte decât ale oricărei alte materii. Plecam acasă cu lecţia pe deplin înţeleasă şi învăţată atât cât simţeam că am nevoie. Fizica a fost pentru mine singura materie la care – consider şi astăzi – notele mi s-au dat pe drept.

În toate aceste împrejurări, Doamna Profesoară îmi părea un “mecanism ce funcţiona perfect” faţă de noi, elevii. Avea metodă de predare şi era un exemplu de Om.”

Greutăţile familiei noastre şi necazurile provocate de regimul comunist cu “unelte umane destructive (!) pe plan local” l-au împiedecat pe fratele meu să poată face pasul în învăţământul superior, aşa că a trebuit să-şi aleagă alte formule ca să-şi câştige existenţa. Din cele la care avea aptitudini, a ales muzica şi, prin efort individual de autodidact, a devenit instrumentist: Nicu Marcu – chitaristul.

Avea nevoie însă de o chitară performantă, de bună calitate, cu sonoritate puternică, pentru spaţii mai mari. Îşi imagina instrumentul într-o formă chiar îmbunătăţită faţă de cele pe care le-a putut vedea în rarele reviste ce ajungeau în Ocna-Mureş. Să aibă o chitară electrică, era visul lui.   N-avea nici de unde şi cu atât mai puţin cu ce să cumpere instrumentul care să sune cum dorea el. Aşa că, şi l-a făcut singur.

Bobine pentru chitară, nu existau în România; s-a aşternut la treabă, făcând 3000 de înfăşurări pe un magnet. Era o sârmă ca firul de păr, pe care o priveai cu lupa. A făcut multe bobine pentru chitară dar şi la mandolina electrică. În funcţie de puterea magnetului, de grosimea sârmei ori de numărul înfăşurărilor, obţinea “culoarea” tonului. S-a ocupat şi de amplificatoare care funcţionau la vremea aceea, cu lămpi. Mai apoi, a colaborat cu Dl. Roman Boianciuc – Maestru Emerit Lutier – care conducea secţia de instrumente muzicale de la fabrica din Reghin. Fratele meu făcea desenul cu forma chitării pe care o dorea, iar acolo decupau instrumentul din lemn de paltin plin, pe care acasă, monta corzile şi partea electrică realizată de el. Vopsirea se făcea manual cu şerlac, strat după strat. Era prima chitară electrică din Ocna Mureş, reuşită pe care o datora şi lecţiilor de fizică ale Doamnei Profesoare Ileana Moraru. Mai apoi, a cântat în formaţii din Cluj-Napoca, printre care şi cea condusă de violonisutul Alexandru Ţitruş.

Gândul lui, ca bulgărele de zăpadă rostogolit mereu, se îmbogăţea cu noi idei şi dorinţe. Se trezeau la viaţă unele visuri mai vechi. Nu-i dădea pace dorinţa de a-şi construi singur o maşină, după propriul proiect.

Mai întâi, fratele meu a făcut un autovehicul cu 3 roţi, botezat “maşinuţa”.

Cel în actualitate – din fotografii – cu 4 roţi, are diferenţial, frână mecanică pe fiecare roată, pedale de ambreiaj, de frână şi de acceleraţie, şoc pentru aer, marşarier şi toate cele de care are nevoie; urmează să-i pună prelată şi parbriz, la pensiile următoare.

masina din fataweb

Pornind de la zero, cu bani puţini economisiţi eşalonat, a făcut acest autovehicul funcţional pentru două persoane, desenând fiecare şurub, el însuşi meşteşugind “bob cu bob” la piese sau colaborând cu vreun meşter cu aparatură mai performantă pentru sudură, strungărie şi frezare.

masina volan pedaleweb

Este recunoscător că, primind la Liceul din Ocna Mureş cunoştinţele fundamentale de fizică, s-a apropiat de latura inginerească, nu numai cu plăcere, ci chiar cu pasiune. A experimentat – modificând, ajustând, înlocuind, greşind, dar, până la urmă reuşind. Avea încredere în ceea ce învăţase la şcoală, în practică – toate se adevereau şi, pe această “fundaţie”, a “construit”, integrând concluziile lui.

“Pentru toate acestea – spune fratele meu Nicu Marcu – mă înclin în faţa memoriei distinsei mele Profesoare de fizică ILEANA MORARU”.

 

Judecata Cuvantul autorului la piesa 1964mic

Din nou e 5 februarie, ziua de naştere a Profesorului şi Poetului/ traducător Teodor Boşca. Îl omagiem amintind că şi-a încercat pana literară şi în dramaturgie. Am avut şansa să fiu prezentă în 1964, la premiera piesei Judecata. Nu-mi iau rolul de critic pentru o evaluare literară a piesei, căci mai important mi se pare crezul autorului din vâltoarea căruia s-a născut piesa. Cuvântul autorului din broşura publicată pentru spectacol, ne lămureşte pe deplin în această privinţă.

Îmi va fi iertată, sper, întârzierea mare cu care public acest mesaj în prelungirea celui din 24 martie 2013. Spun răspicat că nu am pus niciodată la îndoială buna credinţă şi corectitudinea domnului Alexandru Laszlo – cel care s-a ocupat cu ataşament deosebit, de publicarea în volum a Poeziei preromantice traduse de Teodor Boşca.

Din mesajul meu anterior rămâne însă valabilă ideea că trebuie aduse la lumină manuscrisele nepublicate şi că, cele apărute şi asumate de altă persoană după moartea poetului, trebuie să-i fie “restituite”. Mă refer la traduceri publicate într-o revistă de cultură din Cluj cu mai mulţi ani în urmă şi însuşite de o altă persoană. Am ajuns la această concluzie împreună cu un apropiat al lui Teodor Boşca şi, în acelaşi timp “autorizat” profesional.