Azi ar fi împlinit 104 ani.

Era un Tată luminat. Noi, toţi cei 4 copii – Nuşi, Emil, Nicuşor şi Mia – îi spuneam „Ticu”. Pentru cei 10 nepoţi – Tita, Dorel, Emil, Carmen, Dan, Ioana, Alina, Ileana, Nicuşor şi Ionuţ – şi pentru strănepoţii pe care i-a cunoscut, era bunicul „Bubu”, nelipsit de lângă Mama-Mare.

Marcu emil Ticu soldat tanar prelw

 

Emil Marcu avea nu numai plăcere să facă bine dar şi chemare să salveze, de aceea a ales să fie pompier voluntar. Având pregătire în această direcţie încă din armată, a fost numit şef al formaţiei de pompieri din Ocna-Mureş, servind zeci de ani această echipă.

Spirit inventiv, tatăl meu a găsit o soluţie tehnică pentru îmbinarea cu uşurinţă a segmentelor scării mobile de incendiu, soluţie publicată în revista centrală de specialitate.

În sarcinile lui intra şi instruirea pentru prevenirea incendiilor. Cursanţii erau intelectuali, conducători de întreprinderi şi instituţii. Cititorul trebuie să ştie că Ocna Mureş era un oraş cu un standard economic recunoscut, din moment ce aici funcţionau Uzinele de Produse Sodice, Salina, Fabrica de tutun, toate acestea încununate de caracteristicile unei staţiuni balneare renumite. Chiar şi medicii din spitalele oraşului participau la aceste instruiri. Doamna Doctor Popa mi-a relatat mai târziu că aceste instructaje nu erau nişte cursuri teoretice, ci nişte întâlniri interactive, înţesate cu poveşti adevărate încheiate cu învăţăminte, de la care cursanţii plecau cu „lecţia despre prevenirea incendiilor – învăţată”. I-au remarcat tactul pedagogic presărat cu umor şi bună dispoziţie. Pentru toate acestea era mult stimat şi respectat.

Împreună cu echipa de pompieri, a avut nenumărate intervenţii la incendii.

Dar proba vieţii a dat-o la 60 de ani în împrejurarea inundaţiilor din 1970, când Mureşul „muşca” din oraş. A organizat, a îmbărbătat echipa, a luat maximum de măsuri de prudenţă în acţiuni dar a păşit primul în toate situaţiile cele mai grele şi mai periculoase ca să salveze oameni şi bunuri.

Oricâtă maturitate şi raţionalitate puneam noi, familia, în ceea ce se numesc „preziceri”, eram acum încremeniţi de spaima vreunui accident pentru că ne era acut prezentă în minte relatarea că în tinereţea lui, o „ghicitoare” îi „văzuse” viitorul, doar până la ceastă vârstă când – spunea ea – Emil Marcu avea de dat proba vieţii; iar dacă o depăşeşte, evenimentele grele se vor estompa.

Cu încredre în sine dar mai ales cu credinţă în Dumnezeu, a trecut cu bine acest obstacol.

„Bună ziua, Domnu’ Marcu!

La acest salut, la prima vedere simplu, Emil Marcu răspundea cu zâmbet şi bunătate, pentru că îl resimţea deosebit de onorant.  Iar el răspundea: „Bună să vă fie inima!”

gloxinia cu chitaraweb

 

 

Am două FLORI.

2014 glx 2w

2014 violete 1w

În fiecare dimineaţă, dând perdelele la o parte ca să le deschid priveliştea spre lume, le sărut şi le salut cu « Bună dimineaţa Fetele mele ! »

Culoarea lor preferată este violetul-mov, iar rochia pe care o poartă fiecare, are înfăţişare cu totul distinctă. Una are veşmântul înfoiat ca un roi de fluturi gata să zboare, cu aripile vopsite din căldarea cerului adânc, fără nori, stropite cu minusculi bumbi aurii rupţi din soare. O cingătoare de frunze lucioase voluptoase le susţine ca într-o horă în care feciorii-şi protejează mândrele. Cealaltă, în vârful unor tije graţioase alungite parcă în căutarea luminii, îmbracă rochii cloş cu textură consistentă din barşon violet, lăsând să se întrevadă discret uşoare degradeuri de culoare în interior. Cu maniere parcă aristocratice, îşi etalează frumuseţea treptat de la boboc la clopotul strălucitor suportând cu eleganţă încântarea şi admiraţia noastră.

Pe una o cheamă VIOLETE iar pe cealaltă o cheamă GLOXINIA şi le-am numit « Fetele mele », ca să păstrez viu sentimentul unic pe care Pictorul Dipşe – soţul meu plecat dintre noi – l-a avut faţă de aceste flori.

În creaţia artistului, Florile ocupă un loc aparte – în ochii lui, ELE fiind o minune a lui Dumnezeu, în care Creatorul a pus la superlativ: varietate, formă, culoare, parfum şi frumuseţe.

În fiecare expoziţie a pictorului Dipşe au figurat tablouri du Flori. În 2002 în sala Simeza din Bucureşti, artistul a semnat expoziţia « Sufletului florii ».

Aproape toate florile pe care le-am primit de la studenţii mei în cei 40 de ani de carieră, şi-au găsit viaţă sub condeiul colorat al pictorului. Picta şi desena cu aceeaşi plăcere gălbenele tămăduitoare, brânduşele din gădina Casei de la Şurdeşti, ori florile de ciulin din nisipurile uscate de pe faleza Mării Negre.

GLOXINIA a făcut subiectul mai multor tablouri. Printre acestea, pe unul l-am numit « Gloxinia plângând ». Este singurul din toată creaţia artistului în care floarea are chipul plecat, purtând parcă un sentiment dureros revărsat din sufletul autorului. Se găseau tot mai rar aceste flori pentru că tovarăşa plănuise să desfiinţeze Serele Codlea.

Ştiu că pictorul le ducea dorul iar eu eram cu ochii după flori în tot târgul. Chiar am fost pe punctul de a împrumuta o Gloxinie în floare de la farmacia ce o avea în vitrină, din intersecţia Panduri cu 13 Septembrie.

VIOLETELE însă l-au însoţit pe artist mereu. Violetele au fost ultima floare care a stat « tête – à-tête cu pictorul în noiembrie 2010, nerăbdătoare să-şi vadă chipul desăvârşit pe pânză de cel ce împlinise deja 93 de ani. Dar Pictorul a lăsat penelul jos pentru totdeauna în 26 noiembrie, iar tabloul a rămas pe şevaletul din atelier, neterminat.

Aceeaşi floare, nu alta, aceeaşi floare a re-înflorit în aceeaşi glastră, iar din noiembrie 2013 a rămas neîntrerupt « pe scenă » la fel de frumos şi bogat înveşmântată, cu privirea înspre apusul soarelui pe care artistul îl privea urmărind astrul în toate anotimpurile.

Am două FLORI – VIOLETE şi GLOXINIA – pe care în fiecare dimineaţă le sărut şi le salut cu «Bună dimineaţa Fetele mele», şi-mi las gândul să zboare spre lumea în care Acum pictorul pictează flori pentru Îngeri.

 

Georges w

 

Cher Georges,

Ton nom a reçu dans notre esprit et dans notre âme, la résonnance sonore que Hélène – ton épouse – lui l’avait imprimé lorsqu’elle t’appelait d’une voix veloutée « Georges ! ». A ton tour, tu l’appelais Hélène, avec un h sonore, malgré les règles françaises – soulignant qu’elle était pour toi – unique. Son départ inattendu en février, t’a affecté à tel point, que ton être refusait de rester seul et se hâtait de la rejoindre « Là HAUT ».

De ceux que tu préférais ces derniers temps, j’ai connu M. Vasile Anghelache – artiste peintre – qui t’avait entouré avec une chaleur amicale particulière. A tout coup de fil, nous attendions de lui des nouvelles sur toi et nous pensions que les projets verbaux que tu lui confiais étaient bon signe, signe que tu souhaitais reprendre ton écriture, accomplir ta promesse d’écrire un livre sur Hélène.

Quelques heures avant ton « départ », Ionuţ – mon fils a eu le privilège de te visiter, de te faire prendre quelques cuillerées de soupe et de purée que j’avais préparées pour toi. Le long des années, tu appréciais mes plats faits d’après des recettes de Transylvanie.

J’avais eu aussi le plaisir de rédiger, dans un petit volume sur la littérature francophone d’origine roumaine, le texte sur ta vie et ton œuvre littéraire. Modeste contribution – par rapport à ce que d’autres ont fait pour toi et pour ta création  – mais pleine d’affection amicale, dont les bases avaient été jetées avant même ton départ à Paris, entre toi et mon mari, le peintre Costantin Dipşe. Je ne manquerai pas à parler, à l’avenir, de cette amitié.

Adieu, notre cher ami, Georges.

Maria et Ionuţ Dipşe

 

 

Extrait de l’ouvrage Aperçu des écrivains francophones d’origine roumaine:

 

Aperçu coperta

I. La vie

Né à Bucarest le 4 octobre 1933.

Dramaturge, essayiste, poète et critique, il débute en 1948, en poésie. Diplômé de l’école d’officiers de topogéodésie (promotion 1953), il démissionne de l’armée en 1964 avec le grade de capitaine. Il se fait connaître en Europe et aux Etats-Unis en 1968, lorsque le théâtre Cassandre de Bucarest monte sa pièce « Les soldats arrivent »,  juste au moment de l’invasion de la  Tchécoslovaquie par les troupes du Pacte de Varsovie. Peu après, en 1970, il reçoit le prix National de Lettres (de l’Union des Ecrivains Roumains). En 1971, lors du Congrès PEN Club International de Piran (Slovénie), Pierre Emmanuel de l’Académie Française, lui offre une bourse du gouvernement français. L’écrivain s’installe définitivement à Paris et poursuit avec persévérance la voie de son destin littéraire dans l’Occident de toutes les possibilités. Très tôt, il est rédacteur en chef de la prestigieuse revue plurilingue Nouvelle Europe.

II. L’œuvre

La poésie – éditée en France, Italie, Roumanie, Allemagne, Turquie, Macédoine, Bulgarie, Angleterre, Espagne, Tunisie, Luxembourg, Canada et Etats-Unis.

La marelle (Roumanie 1970); La lingua del canario (Italie 1974); Bordel à merde (France 1975); Aqua mater (Italie 1984); Symétries(Luxembourg1986); PoèmesRhétoriques (Roumanie 1991); Magma (Italie 1992); L’équation du silence (Roumanie 1996). Parcours (Roumanie 1994); Chant de bagne (Roumanie 1999); Rhétoriques,bilingue (Roumanie 2001); Six anthologies de poésie roumaine en français (Roumanie 2000/2004).

Etudes analytiques, essais et articles critiques – plus de quatre cents. Ses écrits ont inspiré plusieurs thèses de doctorat et de diplômes universitaires en France (Sorbonne), Suisse (Faculté de droit/ Lausanne), Japon (faculté de langue et de Littérature française/ Tokyo), Roumanie (Académie de Théâtre de Bucarest et de Iassy).

Il est également auteur d’une dizaine de glossaires d’argot. Son essai sur «La Pluridimensionnalité du Théâtre» a constitué l’un des pivots référentiels du Congrès d’Athènes, organisé par le Conseil de l’Europe sur le thème: «L’Avenir des Arts du Spectacle» (1976).

Théâtre floral-spatial, essai, 1972 (Luxembourg); La pluridimensionnalité du théâtre, essai, 1973 (Belgique et Canada);Théâtre floral-spatial, essai, 1973 (Italie);Théâtre art référentiel, essai, 1976 (France); La vocation de la poésie à l’ère de latechnologie, essai(entre 1982/1991: Espagne, France, Italie, Allemagne, Roumanie, Luxembourg et Macédoine); Odeur d’argent, roman, 1995 (Roumanie); Si mauvais soitle pain, entretiens, 1997 (Roumanie); Utopies, essais, 1997(Roumanie);  Si mauvais, interview, deuxième tome, 1999(Roumanie); Son excellence, le sport, essais,2000 (Roumanie); Dissertation sur l’argent, essai 2000 (France); Exil, mémoires, 2003 (Roumanie); Epistolaire Parisien, 2004 (Roumanie).

Son théâtre a été et continue d’être représenté sur les scènes de Paris, Londres, New-York, Bonn, Athènes, Copenhague, Ankara, Washington, Dortmund, Ottawa, Metz, Edmonton, Tel-Aviv, Rocamadour, Karlsruhe, Madrid, Lisbonne, Lyon, Barcelone, Stockholm, Braga, Sydney, Melbourne etc.

Fondateur du Théâtre de l’Intrusion, centré sur le paradoxe esthétique, il est l’auteur de la théorie de la Pluridimensionnalité du théâtre et de la pulvérisation de l’action dans l’espace de jeu.

Les soldats arrivent et autres pièces, 1970 (Roumanie); Trois pièces en un acte, 1970 (Roumanie); Théâtre révolver, 1970 (Roumanie); Robespierre, 1991 (Roumanie); Contestatory Vision, 1991 (USA); Robespierre, 1994 (Macédoine); Politikon, 1997 (Roumanie); Napoléon, 1997 (Roumanie); Le salon de thé, 2001 (Roumanie); Qu’allons-nous faire sans Willi, version allemande,2001 (Allemagne); Une prière detrop,version portugaise, 2002 (Portugal); Huit trilogies en français, 2004 (Editions Capitol, Roumanie).

 

III. Références

Nouvelle Europe, n° 70/73, 1991/1992: « Le théâtre de l’intrusion est né. Georges Astalos l’a conçu … cet écrivain français d’origine roumaine est, à notre connaissance, le seul dramaturge qui soit arrivé au théâtre par le biais de la théorie … il a d’abord défini sa conception de l’art du spectacle … et seulement après il a abordé l’écriture dramatique. »

Weekend, anul I, nr 22 sept. 2003: « Teatrul lui Astaloş … teatru de incitare, teatru metaforic, un teatru subtil al intenţiilor »

Valeurs actuelles (septembre 1972); Arte Nyt (nr 4, maj 76, Copenhague); Le franco (Canada, 18 avril 1980); Nouvelle Europe art-lettre-science (n° 31, 32 1980; n° 62-63 1989; n° 70-73 1991/ 92). Dortmunder Zeitung (12April 1989); West Falen Post (18 april 1989); City Paper (vol.11 n°.20, May 17-23, 1991); Publico (27 de Septembro de 2002, anno XIIIe, n° 4573).

Alain Vuillemin Université d’Artois Collège de Littérature Comparée, Sur l’empreinte de l’exil de Georges Astalos« Ils (les personnages) n’ont pas compris, comme Georges Astalos le suggère à partir de sa propre expérience, que «le vrai exil est en nous », que « l’on ne fait pas du neuf avec du vieux », que « l’on ne revient jamais sur ses pas » et que « l’exilé meurt deux fois » Ces quatre aphorismes sentencieux résument sa conviction. L’exil est une tragédie, une aventure qui finit mal. Qui s’est expatrié ne retrouvera  jamais sa patrie. »

Fratele meu Nicolae Marcu, unul dintre elevii generaţiei 1959 de absolvenţi, s-a bucurat de lecţiile de fizică ale Profesoarei Ileana Moraru de la Liceul din Ocna-Mureş. Relatez în continuare câteva amintiri şi realizări ale elevului.

“Profesoara Ileana Moraru o prezenţă distinsă, mai degrabă elegantă decât cochetă, mai mult serioasă decât zâmbitoare, la clasă, totuşi, nu era aspră. Vorbea clar, fără cuvinte de umplutură când explica o lege mecanică, optică ori electrică, ori funcţionarea unui motor. Ni le prezenta cu atâta măiestrie inginerească, încât ne scutea de învăţarea teoriei care pe noi băieţii, ne-ar fi dus la disperare. Totul ne apărea în ochiul minţii ca ceea ce se cheamă azi, format 3D.

 Orele de fizică păreau mai scurte decât ale oricărei alte materii. Plecam acasă cu lecţia pe deplin înţeleasă şi învăţată atât cât simţeam că am nevoie. Fizica a fost pentru mine singura materie la care – consider şi astăzi – notele mi s-au dat pe drept.

În toate aceste împrejurări, Doamna Profesoară îmi părea un “mecanism ce funcţiona perfect” faţă de noi, elevii. Avea metodă de predare şi era un exemplu de Om.”

Greutăţile familiei noastre şi necazurile provocate de regimul comunist cu “unelte umane destructive (!) pe plan local” l-au împiedecat pe fratele meu să poată face pasul în învăţământul superior, aşa că a trebuit să-şi aleagă alte formule ca să-şi câştige existenţa. Din cele la care avea aptitudini, a ales muzica şi, prin efort individual de autodidact, a devenit instrumentist: Nicu Marcu – chitaristul.

Avea nevoie însă de o chitară performantă, de bună calitate, cu sonoritate puternică, pentru spaţii mai mari. Îşi imagina instrumentul într-o formă chiar îmbunătăţită faţă de cele pe care le-a putut vedea în rarele reviste ce ajungeau în Ocna-Mureş. Să aibă o chitară electrică, era visul lui.   N-avea nici de unde şi cu atât mai puţin cu ce să cumpere instrumentul care să sune cum dorea el. Aşa că, şi l-a făcut singur.

Bobine pentru chitară, nu existau în România; s-a aşternut la treabă, făcând 3000 de înfăşurări pe un magnet. Era o sârmă ca firul de păr, pe care o priveai cu lupa. A făcut multe bobine pentru chitară dar şi la mandolina electrică. În funcţie de puterea magnetului, de grosimea sârmei ori de numărul înfăşurărilor, obţinea “culoarea” tonului. S-a ocupat şi de amplificatoare care funcţionau la vremea aceea, cu lămpi. Mai apoi, a colaborat cu Dl. Roman Boianciuc – Maestru Emerit Lutier – care conducea secţia de instrumente muzicale de la fabrica din Reghin. Fratele meu făcea desenul cu forma chitării pe care o dorea, iar acolo decupau instrumentul din lemn de paltin plin, pe care acasă, monta corzile şi partea electrică realizată de el. Vopsirea se făcea manual cu şerlac, strat după strat. Era prima chitară electrică din Ocna Mureş, reuşită pe care o datora şi lecţiilor de fizică ale Doamnei Profesoare Ileana Moraru. Mai apoi, a cântat în formaţii din Cluj-Napoca, printre care şi cea condusă de violonisutul Alexandru Ţitruş.

Gândul lui, ca bulgărele de zăpadă rostogolit mereu, se îmbogăţea cu noi idei şi dorinţe. Se trezeau la viaţă unele visuri mai vechi. Nu-i dădea pace dorinţa de a-şi construi singur o maşină, după propriul proiect.

Mai întâi, fratele meu a făcut un autovehicul cu 3 roţi, botezat “maşinuţa”.

Cel în actualitate – din fotografii – cu 4 roţi, are diferenţial, frână mecanică pe fiecare roată, pedale de ambreiaj, de frână şi de acceleraţie, şoc pentru aer, marşarier şi toate cele de care are nevoie; urmează să-i pună prelată şi parbriz, la pensiile următoare.

masina din fataweb

Pornind de la zero, cu bani puţini economisiţi eşalonat, a făcut acest autovehicul funcţional pentru două persoane, desenând fiecare şurub, el însuşi meşteşugind “bob cu bob” la piese sau colaborând cu vreun meşter cu aparatură mai performantă pentru sudură, strungărie şi frezare.

masina volan pedaleweb

Este recunoscător că, primind la Liceul din Ocna Mureş cunoştinţele fundamentale de fizică, s-a apropiat de latura inginerească, nu numai cu plăcere, ci chiar cu pasiune. A experimentat – modificând, ajustând, înlocuind, greşind, dar, până la urmă reuşind. Avea încredere în ceea ce învăţase la şcoală, în practică – toate se adevereau şi, pe această “fundaţie”, a “construit”, integrând concluziile lui.

“Pentru toate acestea – spune fratele meu Nicu Marcu – mă înclin în faţa memoriei distinsei mele Profesoare de fizică ILEANA MORARU”.

 

Acum 140 de ani, în 15 februarie 1874, se năştea în satul Găbud (jud Alba) bunicul nostru patern – Ilisie Marcu. Descindea din părinţi, moşi şi strămoşi cu îndeletniciri legate de cultivarea pământului şi de creşterea animalelor.

Ilisie + Ana la 300 dpi prelwAna şi Ilisie Marcu

Bunica, Ana Marcu (188 ?) născută Gherman, provenea dintr-o familie destul de înstărită, cu terenuri şi pădure. Prin anii ‘40, un frate al bunicii a luat drumul Americii spre Ohio de unde nu s-a mai întors, deşi noi, nepoţii dorim să aflăm veşti oricât de firave, despre urmaşii acestuia.

Bunicii noştri au avut 3 copii, Romulus, Emil – părintele nostru – şi Ana.

Ca mezină a familiei, eu îmi amintesc puţine lucruri – din întâlniri directe – despre bunicii mei, dar fraţii mei mai mari mi-au povestit cum făceau drumul de 18 km pe jos între Ocna Mureş şi Găbud. Acolo, în sat, funcţiona un fel de telefon fără fir prin care Bunica afla de venirea noastră când noi nici nu intrasem în localitate. Şi era de trebuinţă să funcţioneze acest « telefon » căci ea avea de înfăptuit minuni până să ajungem în pragul căsuţei lor : trebuia să fie gata tocăniţa de pui, doar să o pună aburindă sub nasul fiului, nurorii şi nepoţilor pe care-i adora.

Vara, în curte, te întâmpina o iarbă înaltă în care nepoţii aproape se pierdeau. O fântână stătea de pază între uliţă şi casă. O măscioară din piatră, în curte, în dreptul uşii, aduna gesturi zilnice gospodăreşti precum şi pe noi la tocaniţă cu mămăliguţă sau la laptele de capră care ne făcea mustăţi.

Casa cu geamuri cât gămălia de ac, primea lumină prin ochiurile pătrate ţinute împreună printr-o cruce de lemn. Lumina suplimentară era adusă de lampa cu fitil înmuiat în petrol. Singura uşă a casei te întâmpina cu « grădele » un fel de pre-uşă joasă din leţe făcute cu gust şi meşteşug. Un măturoi pus oblic în spaţiul tocului uşii, anunţa când gazdele lipsesc şi ţinea departe orice vizită. Aşa se proteja pe atunci « proprietatea », căci din incinta satului românesc lipsea din repertoriul meseriilor, aceea de « hoţ ».

Lipită cu lut, căsuţa nu avea plafon compact, acoperişul de paie arătându-şi în interior faţa smolită de fumul şi aburul de la gătitul în ceaun.

Intrai într-o tindă cu cuptor iar de aici, la stânga, în încăpera rezervată  musafirilor şi zilelor de sărbătoare.

Frăgarul cu dude albe din fundul curţii atrăgea nepoţii ca muştele.

Dinsus de casă, era o pivniţă săpată în pământ galben.

Bunicii creşteau capre şi se ocupa de stupi pe care-i găzduiau în coşniţe de nuiele lipite cu lut. Ca să prindă un roi rătăcit prin grădina lui, bunicul stropea cu apă ghemul de albine ce se lăsa convins să intre în coşniţă.

Bunicul – decorat cu Medalia „Ferdinand I” cu spade (acordată voluntarilor) pentru lupta de înfăptuire a Unirii Naţionale – era cioban, dar nu ca oricare, ci unul puternic, isteţ şi viteaz. Odată, pe când era cu oile,  a venit dracu’ povestea el – cu zăngănit de lanţuri. –Hai, Dracule, să ne luptăm! i-a strigat el invitând zăngănitul să vină mai aproape. Adunându-şi  puterile, dar mai ales gândurile, a pronunţat o formulă magică ce conţinea cuvântul « Doamne » şi pe dată, zăngănitul a dispărut – ne liniştea, în cele din urmă, bunicul, încheindu-şi povestea adevărată pentru noi.

Marcu Ilisie decorat prelwIlisie Marcu din Găbud, Alba

Bunica făcea educaţie copiilor ei, prin fraze scurte cu tăişul bine ascuţit care opera pe loc şi pe termen lung. Aşa ne-a parvenit şi nouă, nepoţilor « învăţătura » care zice Să nu ieşi la poartă/ în public/ fără să te speli pe faţă, căci…pe toată lumea. Într-una din vizitele ei la Ocna Mureş, pe când locuiam în str. Horea, auzind radioul, s-a minunat şi a exclamat : Vai, cât de mici trebuie să fie oamenii din cutia asta, care vorbesc !

Bunicul (d.18 martie 1955) cu ochi albaştri, purta cioareci din pănură albă, cămaşă cu cipcă la guler şi mâneci, dar mai ales, purta cu zâmbet mândru nelipsita mustaţă de bunic.

Bunica, (d.11 ian 1951) îmbrobedită înapoi cu un batic negru, ţinea frâiele casei şi răspândea în jurul ei bunătate, blândeţe, şi dragoste de bunică adevărată, iubitoare dar fermă

În 20 februarie se împlineşte un sfert de secol de când a plecat dintre noi, Emil Marcu (7 iunie1910 – 20 februarie 1989) – tatăl meu căruia îi păstrăm o duioasă amintire şi o profundă recunoştinţă pentru toate câte ne-a învăţat. Dintre acestea, vorbea cu pasiune despre creşterea albinelor şi binefacerile produselor lor.

Emil Marcu era veteran al stuparilor din zona oraşului Ocna-Mureş şi practica apicultura susţinut de mama mea, Ana Marcu. Se instruia citind; revista Apicultura – la care era abonat – era nelipsită din recuzita lui. Cărţile despre polen şi propolis, purtau sublinieri, iar marginea textului era brodată cu menţiuni, comentarii, reflecţii. Participa la întrunirile stuparilor de la Aiud ori Alba-Iulia. Urmărea viaţa albinelor zi de zi. Împărtăşea confraţilor, cu generozitate, tot ce ştia şi avea plăcere deosebită şi înzestrare pedagogică să transmită cunoştinţe mai tinerilor în formare. Unul dintre aceştia este Dl Boroş din Ciunga, stupar recunoscut.

ticu+Mama in gradina prelAna Marcu, Emil Marcu şi stupii lor din Ocna Mureş  prin anii ‘70

Având resurse materiale reduse, şi-a făcut stupina în grădină, deşi visa la platforme cu care să ducă stupii în pastoral.

Ticu cu stupii in gradina prelw Emil Marcu şi stupii în Ocna MureşMureş (prin 1975)

Citind despre copacul melifer Evodia, Emil Marcu s-a dus în 1984 la Grădina Botanică din Cluj-Napoca ca să vadă cu ochii lui acest copac-minune adaptat la noi, din Australia.

1984 ticu la grad bot cluj evodia  1 prelw 1984 Emil Marcu şi evodia din Gradina Botanică Cluj-Napoca

Nu a stat pe gânduri şi – informat din textele revistei Apicultura – mi-a dat mie, care locuiesc în Bucureşti, toate îndrumările necesare ca să cumpăr puieţi de evodia de la Combinatul Apicol. A fost fericit că am găsit şi a plantat mai mulţi puieţi în pădurea de la Ciunga, lângă stupi.

1978 septembr stupi la padurea Ciunga 1 prelw1978 – stupii de la Ciunga ai lui Emil Marcu

În memoria tatălui meu am plantat şi eu copaci Evodia în Bucureşti, în faţa blocului în care locuiesc. Doi dintre aceştia  au crescut până la etajul 5.

En décembre 1970 j’étais venue d’Oradea à Bucarest pour étudier à la Bibliothèque de l’Académie Roumaine en vue d’un doctorat.

Le 16, après le repas, pour remplir le temps réservé à la sieste, j’ai accepté la suggestion d’une connaissance de visiter l’atelier d’un artiste peintre, atelier se trouvant au no. 41, rue Cosmonauţilor.

Un bâtiment ancien, poussiéreux, dont on sentait que jadis des gens riches l’avaient habité, offrait à présent des espaces transformés en ateliers pour des sculpteurs, des peintres et des graphistes. Une échelle de bois dont presque chaque marche grinçait, menait à l’étage en traversant un encorbellement, refuge de statues en plâtre d’où s’évadait, pâle illumination, leur blancheur.

À l’étage, nous avons frappé à la porte de gauche, impressionnante avec ses deux battants. Le monsieur qui nous a ouvert, vêtu d’un pantalon court d’été et d’une blouse à col roulé, avait jeune et fière allure : c’était le peintre Costan Dipşe, originaire de Maramureş. Il venait de se redresser de la petite chaise placée devant un chevalet où il était en train de « faire courir », à l’aide du pinceau, quelques chevaux sur une grande toile. À son invite, je prenais place sur une banquette du même style que la table basse derrière laquelle j’étais maintenant installée, table dont le plateau en chêne portait les signes d’une vie centenaire.

Cet après-midi-là, le peintre m’a conté tel un architecte magicien, mimique et gestes à l’appui, comment enfant, il faisait, des ponts de paille pour les fourmis qui pouvaient ainsi franchir le fil d’eau barrant leur route.

 L’originalité de l’idée me sidérait et j’ai pris la démonstration au sérieux. Quelle maestria ! Et ce peintre si prévenant envers de petits êtres que d’habitude on ignore ! Que j’ai été ensorcelée par l’histoire du « pont pour les fourmis » se voit sur la photo que le témoin – Constantin Mierlescu, photographe des artistes – avait saisie.

IMG_6776w

Vers le soir, le peintre et son ami m’ont conduite au foyer où j’étais logée en tant qu’enseignante universitaire. J’emportais une histoire  – « le pont des fourmis » – qui commençait à me captiver.

Le troisième jour, lorsque nous eûmes achevé – moi, le programme d’études et lui, son travail au chevalet – j’allais lui rendre visite à l’atelier.

Je lui remis un œillet rouge accompagné d’une dédicace simple signée Iza (prénom que j’utilisais pour mes articles): mon geste ne le fit pas sortir de sa réserve mais, comme ce décembre était assez doux, nous partîmes nous promener… De la rue Cosmonauţilor, nous traversâmes Place Amzei pour arriver bientôt Avenue Victoriei, la destination étant le restaurant des journalistes. En route, tout à coup, devant la Bibliothèque de l’Académie, le peintre s’arrêta et d’un ton un peu empressé, me demanda:

Veux-tu être mon épouse ?

Je le veux bien, répondis-je sans hésiter, car ce désir que je ne m’étais point formulé explicitement, m’habitait déjà.

Me ferais-tu des enfants ? continua-t-il, voulant peut-être surprendre la sincérité de ma réaction.

Oui, je te ferai des enfants, répondis-je, très sûre de moi, même si je n’y avais jamais pensé.

Surpris de nous-mêmes, nous sommes restés sur place, immobiles, silencieux. Chacun était probablement étonné de la victoire si facilement remportée auprès de l’autre, au bout d’une conversation si brève, si naturelle et surtout imprévisible, mais à enjeu tellement précieux et pour toute la vie.

Toutefois, quelques moments après, le peintre ajouta carrément :

– Mais, ne me demande jamais de faire autre chose que de la peinture ! 

Analysant le moment à froid, je réalisais qu’il y avait déjà un domaine auquel il ne renoncerait pas pour moi : la peinture.

Je ne me rappelle plus mes paroles de consentement pour le « pacte », mais je sais que, durant les quarante ans de notre mariage, moi, je l’ai respecté. Je ne lui ai jamais demandé de faire autre chose que de la peinture, car moi-même j’y suis restée attachée comme une amoureuse. Dès ce jour, je devins Măriuca.

Le lendemain, je quittais Bucarest pour rentrer à Oradea. En route je m’arrêtais chez mes parents, au cœur de la Transylvanie, pour partager avec eux mes nouvelles et ma joie. Mais, ma décision d’épouser un homme dont je ne savais que deux choses, qu’il était peintre et qu’il savait faire des ponts en paille pour les fourmis, a profondément troublé mes parents. Tandis que tous se faisaient des soucis pour mon avenir, moi, je ne vivais qu’avec l’émotion et le désir de rencontrer de nouveau le peintre dans son atelier.

Nous avons choisi, pour notre mariage, le 16 février (1971), date de celui de mes parents. J’étais convaincue que cette date était porteuse de bonheur et de chance. Le peintre a consenti et m’a organisé des noces comme dans les contes.

Chaque fois que je racontais à des jeunes interlocuteurs l’histoire ci-dessus, je leur signalais deux choses: que cette histoire vraie n’est pas une recette, qu’il n’est pas obligatoire que toute rencontre mène, après trois jours, à un mariage heureux ; que la date n’est pas en soi porteuse de chance; qu’elle n’est pas chargée de valences de réussites qui débordent sur ceux qui la choisissent. En fait, à travers la date, j’optais pour le modèle de vie de mes parents, un exemple de famille unie et résolue à faire face aux difficultés

parintii nostri tiner ANw

În familia mea din Ocna-Mureş, în care am crescut, de multe ori am auzit această frază: « Niciodată n-a fost să nu fie cumva ». Aceasta ne semnala noi greutăţi de înfruntat dar, mai ales voinţa de a le depăşi prin acţiune proprie.

« Tonul » pleca de la părinţi. Noi, cei 4 copii – Nuşi (1936), Emil (1938 – 2003), Nicuşor (1941), Mia (1943) eram antrenaţi să găsim – fiecare după puterile lui, soluţia concretă în limitele « drumului drept » întotdeauna singurul de urmat, fără văicăreli, cu încurajări şi susţineri reciproce având grijă unul de celălalt. În acelaşi timp, am învăţat de la părinţi să ne întrebăm, în cazul unui eşec – în primul rând – « unde am greşit », pentru ca apoi, să putem îndrepta lucrurile.

4 copiiw

Mai tinerii vecini (cei mai ataşaţi nouă) familia Chira Mărioara şi Vasile – oameni de omenie şi de mare demnitate, dar şi alţii,  îi admirau pe părinţii noştri care duminică de duminică – mergeau braţ la braţ al biserică – unde cântau, în cor. Exemplul lor ne-a învăţat că gesturile simple – însoţite de vorba blândă şi nelipsitul « dragă » chiar în împrejurări tensionate – fac temelia unei familii unite care durează. La acestea se adaugă nelipsitul buchet de flori adus de tata, mamei noastre, când el se întorcea de la stupii de lângă pădurea Ciungii.

La noi în familie se vorbea şi româneşte şi ungureşte, obicei considerat onorant în orăşelul nostru.

Nu-mi consider părinţii oameni excepţionali – (chiar dacă Tata era un spirit enciclopedic, iar Mama – un model de înţelepciune şi hărnicie remarcabil) pentru că memoria oraşului Ocna-Mureş a înregistrat şi alte nume demne de laudă, despre care ar fi bine să se aştearnă la scris cât mai mulţi urmaşi.

Prin aceste rânduri, în numele fraţilor mei şi al tuturor nepoţilor şi strănepoţilor, doresc să fac o reverenţă de recunoştinţă profundă în faţa Părinţilor mei care, în ciuda simplităţii şi modestiei lor, a îndelungilor greutăţi materiale, şi nu în ultimul rând a opresiunii regimului, ne-au condus şi îndemnat către acţiune şi fapte bune faţă de semeni.

Tata Marcu Emil, stabilea « direcţia » iar Mama Ana îl susţinea, îl ajuta şi veghea la păstrarea « drumului drept » pentru noi toţi.

« Niciodată n-a fost să nu fie cumva, iar la noi şi pentru noi, a fost …. AŞA. »

Parintii nostri mereu tineriW

Judecata Cuvantul autorului la piesa 1964mic

Din nou e 5 februarie, ziua de naştere a Profesorului şi Poetului/ traducător Teodor Boşca. Îl omagiem amintind că şi-a încercat pana literară şi în dramaturgie. Am avut şansa să fiu prezentă în 1964, la premiera piesei Judecata. Nu-mi iau rolul de critic pentru o evaluare literară a piesei, căci mai important mi se pare crezul autorului din vâltoarea căruia s-a născut piesa. Cuvântul autorului din broşura publicată pentru spectacol, ne lămureşte pe deplin în această privinţă.

Îmi va fi iertată, sper, întârzierea mare cu care public acest mesaj în prelungirea celui din 24 martie 2013. Spun răspicat că nu am pus niciodată la îndoială buna credinţă şi corectitudinea domnului Alexandru Laszlo – cel care s-a ocupat cu ataşament deosebit, de publicarea în volum a Poeziei preromantice traduse de Teodor Boşca.

Din mesajul meu anterior rămâne însă valabilă ideea că trebuie aduse la lumină manuscrisele nepublicate şi că, cele apărute şi asumate de altă persoană după moartea poetului, trebuie să-i fie “restituite”. Mă refer la traduceri publicate într-o revistă de cultură din Cluj cu mai mulţi ani în urmă şi însuşite de o altă persoană. Am ajuns la această concluzie împreună cu un apropiat al lui Teodor Boşca şi, în acelaşi timp “autorizat” profesional.

Hélène, Maria, GeorgesIMG_1865decupatmic

Ma très chère Hélène,

Pour que ton nom soit complet, il faut y ajouter : Douceur, Délicatesse, Générosité et Amitié.

Je t’ai connue à Paris, aux côtés de l’écrivain Georges Astaloş, tous les deux – les bras ouverts pour accueillir les Roumains qui s’échappaient – temporairement ou définitivement – au régime communiste.

Chez vous, la convivialité était la « tonalité » usuelle et le désir d’aider le « voyageur égaré » à Paris – d’où qu’il vînt, où qu’il allât – ne tarissait point.

Née le 29 juillet 1925 au sud-ouest de la France, attachée à la Normandie dont tu aimais et connaissais bien la ville de Rouen, Hélène, tu étais pour moi, en fait, la Parisienne que je recherchais pour le plaisir de t’entendre parler un beau français que moi – professeur de français formé en Roumanie, prenais pour modèle.

Toujours prête à comprendre nos soucis – sans que tu en parles des tiens – tu « activais », pour aider les gens, ton sens de la réalité et ta sagesse.

Votre décision de rester des périodes plus longues à Bucarest nous a réjouis. C’était notre tour de faire preuve de l’amitié que nous vous portions. Promenades au parc Cişmigiu, bavardage en tête à tête, emplettes au supermarché, spectacles ou entretiens – tout sous le signe de la confiance mutuelle  – restent bien gravés dans notre mémoire. J’avais du plaisir de plaisanter avec toi qui, avec un humour spontané, mettais toujours le point sur le I. Et, on chantait toutes les deux, on éclatait en rires. T’en souviens-tu ?

Lorsque tu m’as fait don des quelques livres écrits par ton frère André de Lyon – j’ai compris que tu me confiais aussi le sentiment fraternel et l’admiration que tu avais pour lui.

Chaque fois que je me rendais chez vous, tu me demandais « Comment va ton fils ? ». Et ça me caressait le cœur. Mais, sous cette question simple, sous ce terme générique « fils », il me semblait voir ta pensée douce s’envoler vers ton fils Marc, vers tes petits fils, vers toute leur famille dont, très discrètement, tu étais fière. Je te demandais comment allait aussi ta fille et tu ne me répondais rien. Il me semblait qu’une larme invisible glissait dans ton cœur pour tes enfants lorsque tu me demandais Comment va ton fils ?

Tu pars dans un long voyage sur la route que mon mari Costan avait empruntée il y a 3 ans. En ce novembre pluvieux 2010, toi et Georges, vous étiez à nos côtés pour lui dire adieu. Aujourd’hui, par un hiver blanc et froid, notre très chère Hélène, notre douce amie, moi – Mariuca et Ionuţ – mon fils, nous t’embrassons une dernière fois, tout en gardant le souvenir de ton sourire et d’une amitié précieuse.