Hélène, Maria, GeorgesIMG_1865decupatmic

Ma très chère Hélène,

Pour que ton nom soit complet, il faut y ajouter : Douceur, Délicatesse, Générosité et Amitié.

Je t’ai connue à Paris, aux côtés de l’écrivain Georges Astaloş, tous les deux – les bras ouverts pour accueillir les Roumains qui s’échappaient – temporairement ou définitivement – au régime communiste.

Chez vous, la convivialité était la « tonalité » usuelle et le désir d’aider le « voyageur égaré » à Paris – d’où qu’il vînt, où qu’il allât – ne tarissait point.

Née le 29 juillet 1925 au sud-ouest de la France, attachée à la Normandie dont tu aimais et connaissais bien la ville de Rouen, Hélène, tu étais pour moi, en fait, la Parisienne que je recherchais pour le plaisir de t’entendre parler un beau français que moi – professeur de français formé en Roumanie, prenais pour modèle.

Toujours prête à comprendre nos soucis – sans que tu en parles des tiens – tu « activais », pour aider les gens, ton sens de la réalité et ta sagesse.

Votre décision de rester des périodes plus longues à Bucarest nous a réjouis. C’était notre tour de faire preuve de l’amitié que nous vous portions. Promenades au parc Cişmigiu, bavardage en tête à tête, emplettes au supermarché, spectacles ou entretiens – tout sous le signe de la confiance mutuelle  – restent bien gravés dans notre mémoire. J’avais du plaisir de plaisanter avec toi qui, avec un humour spontané, mettais toujours le point sur le I. Et, on chantait toutes les deux, on éclatait en rires. T’en souviens-tu ?

Lorsque tu m’as fait don des quelques livres écrits par ton frère André de Lyon – j’ai compris que tu me confiais aussi le sentiment fraternel et l’admiration que tu avais pour lui.

Chaque fois que je me rendais chez vous, tu me demandais « Comment va ton fils ? ». Et ça me caressait le cœur. Mais, sous cette question simple, sous ce terme générique « fils », il me semblait voir ta pensée douce s’envoler vers ton fils Marc, vers tes petits fils, vers toute leur famille dont, très discrètement, tu étais fière. Je te demandais comment allait aussi ta fille et tu ne me répondais rien. Il me semblait qu’une larme invisible glissait dans ton cœur pour tes enfants lorsque tu me demandais Comment va ton fils ?

Tu pars dans un long voyage sur la route que mon mari Costan avait empruntée il y a 3 ans. En ce novembre pluvieux 2010, toi et Georges, vous étiez à nos côtés pour lui dire adieu. Aujourd’hui, par un hiver blanc et froid, notre très chère Hélène, notre douce amie, moi – Mariuca et Ionuţ – mon fils, nous t’embrassons une dernière fois, tout en gardant le souvenir de ton sourire et d’une amitié précieuse.

Motto:  Semeni un gând, culegi o faptă …

Nicola Iorga

Întotdeauna este potrivit să vorbim despre Unire şi … unire, indiferent câte alte priorităţi am avea. Important e să nu vorbim prea târziu şi mai ales să nu fie prea târziu pentru ceea ce trebuie să făptuim.

La 24 Ianuarie 2014, aniversăm 155 de ani de la UNIREA Principatelor Române.

Şi, ca să-mi ancorez rândurile în realitate, mă întorc cu 55 de ani de ani în urmă, adică cinci ani peste jumătate de secol.

În 1959, la centenarul Unirii, aveam 15 ani. Toată suflarea din Ocna-Mureş, cei veniţi din împrejurimi şi elevii liceului, ne-am adunat pe platoul din inima oraşului, astăzi cu o îmbietoare fântână arteziană. Ţinându-ne de mână, jucam de parcă aveam jăratec în călcâie şi cântam cât ne ţinea gura „Hai să dăm mână cu mână…”. Cântecul, jocul şi voia bună erau parcă adunate de la tot neamul nostru.

Cât şi câte am înţeles atunci, noi copiii, din acel moment aniversar, nu trebuie cuantificat ori evaluat.

Bucuria momentului ne-a rămas întipărită pe chip – fotografiile făcute de Emil Marcu (tatăl meu), fiind „probe” ale acestei stări de euforie tinerească lipsite de grijile pe care numai adulţii le înţelegeau cu adevărat.

Emoţia acelui moment, o urmă gravată asemenea unui semn de frumuseţe, a rămas neschimbată, chiar dacă elevii de atunci, astăzi sunt vârstnici. Cuibărită la unii – în minte, la alţii – în suflet, poate în respiraţie sau în visare, aproape sau departe de casă, acea emoţie învăluie bătaia inimii noastre.

Ne este dor de un asemenea sentiment care să unească tot oraşul.

Cred că ni-l putem împlini, trimiţând gânduri bune către oraşul nostru Ocna-Mureş – gânduri ce se vor prinde, cu siguranţă, într-o HORĂ A UNIRII.

24 ian 1959

24 ianuarie 1959  Grup din clasa noastră: de la stânga la dreapta –

în picioare: Doina Chira, Aurel Turcu, Remus Pogăcean, Cornel Grozav, Titi Moldovan, Mircea Şulea, Horea Radu, Nicu Suciu, Dorin Vodă, Sanda Sechei

pe scaune: Monica Ilea, Ileana Bucurenciu, Laura Gădălean, Mia Marcu, Stela Marele

24 ian 1959 UNIREA corul liceului cu prof. HAGEA24 ianuarie 1959    Corul  Liceului condus de mult iubitul profesor Dl. HAGEA

Mara in piesa prelucrat WEB

Astăzi, 9 ianuarie, ar fi împlinit 70 de ani, Tamara Milcovici – Mara, cum îi spuneam noi – colega şi prietena noastră din Ocna-Mureş.

La gimnaziu, deşi eram în clase diferite, toată lumea ştia de cele „patru prietene” – Ileana (Bucurenciu), Mara (Milcovici), Luci (Dumitrescu) şi Mia (Marcu). La liceu am rămas doar trei, Luci plecând la Târgu Mureş; revenea însă  mereu  la Uioara, în vacanţe. In fiecre duminică ne întâlneam: fie ne plimbam în parc, sau urcam Banţa, fie, de cele mai multe ori, mai ales când ploua, ne adunam la una din noi. Numitorul comun pe care s-a clădit prietenia noastră a fost căldura cu care părinţii fiecăreia, le întâmpina pe celelalte  trei, aflate aici vizită, la joacă sau la aniversări.

Eram foarte diferite şi totuşi eram foarte bune prietene.

Mara era mezina unei familii din Basarabia, care a venit în orăşelul nostru cu bunici, străbunici, samovar şi obiceiuri aristocrate.

Sveltă constitutiv, mai iute la vorbă decât noi ardelencele get-beget, purta părul scurt până la baza urechii. Părul nu-i acoperea niciodată fruntea şi asta-i sublinia inteligenţa nativă. Mai emancipată decât noi celelalte care nu părăsiserăm încă urbea, Mara citea şi romane pentru care noi încă nu aveam gustul format, ceea ce ne făcea să credem că are uşoare înclinaţii spre aventură.

Una din  amintirile dragi  tuturora ţine de un adevărat eveniment al oraşului: piesa CASTILIANA  – de Lope de Vega – pe  care  am pus-o în scenă  în clasa a XIª, sub îndrumarea dlui. Popa, profesorul nostru de română şi diriginte, ca să adunăm fonduri pentru banchet. Mara era Doña Felicia.

Bacalaureatul a pus punct întâlnirilor noastre efective: Mara a plecat la Iaşi,  Ileana la Bucureşti iar eu la Cluj.

 

Sunt al patrulea copil al unor părinţi ce nu au moştenit nici o avere materială.

M-am născut la 11 august 1943 în Ocna-Mureş, Uioara – cum îi spuneam noi – într-o casă micuţă cu chirie, pe strada Crişan colţ cu Haşdeu (Şicatăr). Începuse războiul şi moaşă mi-a fost tatăl meu – Marcu Emil (fotograf). Curând el avea să plece pe front la Odessa, Mama trebuind să ne hrănească şi să ne ocrotească de toate primejdiile. Devotată trup şi suflet creşterii noastre în demnitate, luptătoare pentru unitatea familiei, Mama noastră – Ana Marcu – a fost şi a rămas primul model pentru viaţa mea.

Nu ştiu câţi conorăşeni ar aminti într-o autobiografie de Grădiniţa din Ocna-Mureş; eu însă nu mă feresc să-i acord un loc de cinste între instituţiile de învăţământ din acea vreme, loc pe care-l merită graţie activităţii neobositei Tanti Vivi (Elvira Filip), distinsă educatoare cu chipul mereu zâmbitor şi privirea luminoasă. Aceeaşi grădiniţă mi-a dat şi o prietenă pe viaţă, pe Ileana Bucurenciu, atunci părtaşă la multe năzbâtii, iar mai târziu, sursă de gânduri de înţelepciune.

Amintirea cea mai importantă din şcoala primară este legată de curajul  meu – taxat de alţii drept obrăznicie – de a fi spus cu glas tare că învăţătoarea protejează 2 colege: adică nu le pedepseşte – punându-le în genunchi, ca pe toate colegele – pentru că mamele lor îi făceau diferite servicii. Ţinând bine minte această împrejurare, peste timp, în profesia mea de dascăl, am păstrat faţă de studenţi o atitudine echidistantă şi le-am respectat dreptul de a spune deschis ceea ce gândesc.

În şcoala gimnazială cu clasele de la A la D, eu eram repartizată în „clasa C” adică în aceea cu elevi a căror condiţie materială şi poate socială era evaluată la acel moment, mai modestă. Această „împărţeală” nu m-a afectat nici o clipă deoarece aveam prieteni în toate celelalte clase şi în plus, ştiam de la tatăl meu că eu trebuie să fiu preocupată de evoluţia mea, că trebuie să mă compar în primul rând cu mine însămi.

Profesorul Benea, ne învăţa, dar mai ales ne pretindea să ştim scrie corect şi să ştim gramatica limbii române. Eram în clasa a VI-a şi, chiar în prima zi de şcoală, el ne-a dat tuturor elevilor nota 2 pentru greşeli de ortografie şi de gramatică. Atunci l-am considerat nemilos dar amintirea acestei pedepse a dat mai târziu roade în formarea mea profesională.

O particularitate a vieţii instructive din Ocna-Mureş erau lecţiile de limba franceză sub îndrumarea lui Monsieur Ghica. De la 9 ani, am făcut şi eu parte dintr-un grup de elevi. Din lipsă de bani, părinţii mei au plătit o bună perioadă de timp aceste lecţii, cu brânză de la caprele noastre. Având şansa de a învăţa franceza literară, mai târziu, m-am orientat către cariera de profesor de limba franceză.

La liceul cu profil real din Ocna-Mureş, am avut profesori devotaţi ce n-au lăsat să simţim – noi elevii – cât de prost erau plătiţi şi cât de ciuntită le era libertatea de gândire în regimul comunist. Numele lor înscrise sub pozele din Tabloul de absolvire, merită o profundă reverenţă: Dra. Elvira Lucaci, Dl. Gherman, Dra. Frieze, Dna. Moraru, Dna. Iacob, Dra. Lascăr, Dl. Dorin Almăşan, Dl. Poleacu, Dl Hagea.

Distinsul profesor Ioan Popa – de „calibru universitar” dar marginalizat în acest orăşel de provincie din temeiuri politice – ne-a făcut să simţim româneşte  prin mijlocirea literaturii române. Îmi amintesc cu emoţie excursia de la Mirăslău, cînd ne-a pus să citim texte literare despre Mihai Viteazu şi cea de la Cetatea Neamţ, cînd am citit despre Ştefan Cel Mare.

În această perioadă, familia noastră (Marcu) – pentru că era prosperă prin hărnicie şi unită prin credinţă – a fost şi ea ţintă a planului stalinist ce-şi propusese să distrugă naţia română prin interzicerea religiei greco-catolice şi destrămarea familiilor bine închegate. Părinţii mei au fost supuşi unui proces politic disimulat sub vălul unui proces civil înscenat cu martori mincinoşi, care a condus la condamnarea la închisoare a mamei, a tatălui şi a fratelui mai mare – Emil, student la vremea aceea.

Aşa ne-am pomenit – sora mai mare (Nuşi) de la Cluj, cu soţul dat afară din servici, iar eu şi fratele meu Nicuşor, mezinii – elevi la liceu – singuri, fără mijloace de trai, într-o casă din care lucrurile au fost luate prin sechestru. Şi asta n-a fost totul, căci directorul şcolii din acea vreme – tov. Suciu, profesor de socialism ştiinţific – ne-a impus şi o taxă.

Am supravieţuit unui regim care-şi promova doctrina măsluind adevărul, regim ce-şi închipuia că ştie totul despre fiecare. Am supravieţuit pentru că aveam de partea noastră încrederea în noi înşine, forţă primită prin educaţie de la părinţi ce ne spuneau mereu: „Atunci când obstacolul s-a ivit, nu te sperii, nu te văicăreşti, nu te plângi altora, ci te gândeşti cum să-l depăşeşti; iar Dumnezeu îţi scoate în cale şi oameni care să te ajute”. In aceste împrejurări am simţit căldura şi ajutorul multora: profesori, vecini şi a celor doi prieteni – Ileana Bucurenciu[1] care împărţea cu mine mâncarea de acasă şi Alexandru (Şurel) Dima[2] care m-a îndrumat în pregătirea pentru intrarea la facultate. Prietenii mei, şi ei cu un ataşament particular faţă de Ocna-Mureş, sunt recunoscuţi ca intelectuali rafinaţi, specialişti cu doctorat în literatura comparată şi spaniolă şi cu activitate la Universitatea din Bucureşti şi la Radio România. Prietenia noastră durează şi astăzi.

După bacalaureat, visam să devin studentă deşi purtam „povara” a trei membri din familie în închisoare. Universitatea Cluj mi-a respins dosarul; o secretară binevoitoare mi-a sugerat în şoaptă să încerc la Institutul Pedagogic de 3 ani, secţia Franceză-Română. Privind înapoi în timp, constat că acesta a fost momentul în care mi s-a hotărât parcursul profesional – pe cât de sinuos şi anevoios, pe atât de rodnic şi interesant. În acest Institut am găsit adevărate modele profesionale, oameni valoroşi, specialişti a căror amintire îmi este foarte preţioasă.

Dorind să-mi continui studiile, după cei trei ani, am cerut transferul la Universitatea Babeş-Bolyai, tot la cursurile de zi. Am acceptat exigenţa rectoratului de aici ca din cei trei ani efectuaţi, să-mi fie recunoscut doar anul I. Tot din cauza dosarului, nu aveam dreptul la bursă, aşa că, îmi câştigam pâinea dând meditaţii, lecţii de matematică (asta cerea piaţa, iar matematică ştiam de la şcoala din Ocna-Mureş) şi mai apoi lecţii de franceză; profesorii mei îmi găseau elevi şi mă recomandau pentru aceste lecţii de franceză a căror „plămădeală” fusese pregătită la Ocna-Mureş, de Monsieur Ghica.  S-au adunat în total 7 ani de studii universitare până la licenţa mea din 1968.

Repartizată în învăţământul superior, mi-am început activitatea la Institutul pedagogic de 3 ani din Oradea (1968 – 1971). Apoi, un an la Institutul Pedagogic din Piteşti, iar între 1972- 2009, la catedra de limba franceză de la Academia de Studii Economice din Bucureşti. În acest oraş mi-am întemeiat familia căsătorindu-mă cu pictorul Constantin Dipşe, bucurându-ne de fiul nostru Ionuţ.

Aşadar, am fost toată viaţa profesoară de limba franceză, contribuind – după puterea şi iscusinţa mea – la formarea şi instruirea a 41 de generaţii de studenţi. Am urcat toate „treptele” profesionale, de la asistent la profesor universitar, iar în 1983 am devenit Doctor în Filologie la Universitatea din Bucureşti. Acest moment – teza de doctorat – a împlinit traseul „umanist” al activităţii mele profesionale, de-a lungul căruia am predat limba, literatura, cultură si civilizaţie franceză, interpretare de text şi curs practic de limba franceză. Am publicat cărţi, studii, articole, traduceri, recenzii, culegeri de texte şi manuale. Dintre acestea, reţin aici: Tehnică şi Poezie în opera lui Antoine de Saint-Exupéry (teza de doctorat Editura Mayon, Bucureşti 1997), Primele Anotimpuri ale lui Antoine de Saint-Exupéry. Copilăria şi adolescenţa prin poeme şi scrisori, (Editura Mayon, Bucureşti 1998), L’Eau, mythe et réalité dans la littérature populaire roumaine (în vol. L’eau – Mythes et Réalités, Editions Universitaires de Dijon, Actes du colloques organisé à Dijon, du 18 au 21 novembre 1992-1993- pp.231-246), Aperçu des écrivains francophones d’origine roumaine (în colaborare, Editura Mayon, Bucureşti, 2007).

La Academia de Studii Economice din Bucureşti, am desfăşurat activitate didactică în domeniul lingvisticii, al limbajului economic, al francezei pentru afaceri. Am efectuat stagii de specializare în Franţa. După cel din 1967 la Universitatea din Poitiers (când am primit Diplôme d’Etudes Françaises) ca studentă, a urmat stagiul din 1975 la Universitatea Sorbona din Paris – o documentare pentru teza de doctorat; în 1992 – 1993 la Ecole Supérieure Universitaire de Gestion, Univ. II din Toulouse, pentru specializarea în comunicare în afaceri, în 2001 – la Universitatea din  Nantes, pentru specializare în lexicologie, terminologie şi elaborare de dicţionare.

Am predat cursuri de specialitate: personalului din BRD şi din Banca Română de Comerţ Exterior, la Ministerul de Finanţe, la Institutul franco-român pentru administrarea afacerilor, la Institutul Francez din Bucureşti pentru candidaţii la Diplomele eliberate de Camera de Comerţ din Paris, la Cabinetul de audit financiar-contabil Guérard-Viala.

În sprijinul activităţii de predare, am publicat mai multe ediţii din Formation à la communication en affaires: vol. I Grammaire française, vol. II – La lettre officielle • Le CV • Le projet d’affaires, vol. III L’Entreprise (însoţit de CD).

Apoi, cercetarea ştiinţifică s-a concretizat pe mai multe direcţii: lucrări didactice cu exploatare interactivă – baze de date, metodica predării limbii franceze, lingvistică (lexicologie, terminologie, neologie). Pe lângă comunicările de la sesiunile ştiinţifice, am publicat articole, studii, manuale şi recenzii, dintre care unele în colaborare.

Am elaborat în premieră (în România şi în Franţa) pentru domeniul economic:

  • Dictionnaire des affaires roumain-français / français-roumain (mercatique et terminologie connexe) Editura Mayon, Bucureşti (5 ediţii) lucrare pemiată la Paris, cu medalia Le Mot d’Or.
  • Dictionnaire de comptabilité et fiscalité français-roumain, Editura Mayon, Bucureşti (2 ediţii)
  • Dictionnaire de comptabilité et fiscalité roumain-français, Editura Mayon, Bucureşti (2 ediţii)
  • Dictionnaire de termes commerciaux français-roumain, Editura Mayon, Bucureşti (1 ediţie)
  • Dictionnaire de termes commerciaux roumain-français Editura Mayon, Bucureşti, (1 ediţie)

Urmare a realizarii acestor lucrări, am fost primită ca membru corespondent în Academie des Sciences Commerciales din Paris, am fost numită Delegat APFA Franţa (asociaţia Actions pour Promouvoir le Français des affaires) pentru România şi membru în Conseil d’Administration de l’APFA.

Semnez rubrica de terminologie de afaceri în limba română în:

  • 70 MOTS-CLEFS des Affaires en 20 Langues, Eds.Foucher, Paris, 1994
  • Mots – clés des affaires en 26 langues, Eds. Foucher, Paris, 2000
  • Mots – clés des affaires en 27 langues, Eds. Foucher, Paris, 2002
  • Mots – clés des affaires pour l’Europe des 27, APFA, France, 2007
  • Terminologie d’affaires en ligne pour toutes les langues de l’UE et autres 13 LANGUES  (49 langues), APFA France.

În calitate de Delegat APFA pentru România, începând din 1994, am organizat la nivelul ţării, 16 ediţii ale concursului internaţional Le Mot d’Or propus de Franţa. Trei erau obiectivele principale ale acestei competiţii: răspândirea neologismelor franceze din domeniul economic, antrenarea studenţilor în crearea de neologisme pentru limba română (care să elimine termenii străini) şi stimularea spiritului antreprenorial în rândul tinerilor îndrumaţi să redacteze proiecte de afaceri inspirate din realitatea românească.

Deşi locuiesc la Bucureşti, simt şi trăiesc cu valorile primite în oraşul natal, Ocna-Mureş sau Uioara cum îmi place mie să spun. Mă întorc mereu aici, înainte de toate, ca să pun o floare pe mormântul părinţilor mei; apoi, ca să frământ în palmă – fără mănuşi – bulgăraşi de pământ din grădina de la casa părintească; privesc spre Banţa unde noi, elevii, am plantat copaci, apoi spre pădurea din Ciunga – pentru a-mi aminti de stupii tatălui meu, iar noaptea privesc spre cer şi mulţumesc pentru toate câte le-am primit de aici. Sunt fericită la casa părintească pe care încerc să o ţin în viaţă.

Oraşul Ocna-Mureş a făcut multe pentru mine şi la rândul meu, voi face pentru el, ceea ce mă pricep mai bine să fac.


[1] Autoare a tezei de doctorat Grotescul în teatrul contemporanBeckett, Ionescu, Arrabal şi M. Sorescu Univ. Bucureşti, 1982

[2] Autor al tezei de doctorat Ipostazele exisenţei la Miguel de Unamuno, Univ. Bucureşti, 1984

/p

 

Ni se duc profesorii, ba chiar colegii: Doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Matei Călinescu, CMI-iul/ Cornel Mihai Ionescu. Acum Doamna Comorovski. Rămân amintirile. De fapt, nu numai amintirile ci mult mai mult, enorm de mult: ceea ce ei ne-au transmis ex catedra şi prin exemplul viu.  Ne-au construit ca oameni şi ca profesionişti. Să le mulţumim din toată inima şi să ne rugăm pentru ei!

Cornelia Comorovski – “Doamna”

o profesoară, un prieten, un om

(11 mai 1925 – 6 martie 2013)

 

Fost profesor de literatură comparată la Universitatea din Bucureşti, Cornelia Comorovski a ţinut, din 1978, cursuri în aceeaşi specialitate, la Universitatea Catolică din Angers, până  în 1993  când a fost pensionată cu titlul de profesor emerit, fără să-şi oprească activitatea didactică şi publicistică.

Cu ochii de un verde strălucitor în bătaia soarelui, uşor, foarte uşor peltică, sveltă şi cu o graţie firească, oarecum imperceptibilă dar adâncă – purta aproape întotdeauna un set bleu deschis – culoare ce părea că face parte din fiinţa ei, subliniindu-i personalitatea puternică, nu prin ostentaţie, ci printr-un farmec imaterial, aparte. Doamna Neli nu voia să atragă atenţia asupra ei, dar farmecul său unic, o trăda.

Demersul său didactic izvora din viziunea asupra culturii care pentru dânsa era o formă de viaţă pentru viaţă.  Totul venea de la respectul profund pe care-l avea pentru fiinţa umană şi pentru tot ce înseamnă valoare. De aceea, faptul cultural nu putea fi abordat într-un mod formalist, pur teoretic, ca un simplu „obiect de studiu” pentru că, în perceperea lui, mintea şi inima sunt deopotrivă indispensabile.

Semnează o serie de studii introductive ample  –  în special Erasmus, Huizinga, Erasmus, (1974), apoi ediţia comentată a tragediei lui Shakespeare Hamlet – (1974) şi Literatura Umanismului şi Renaşterii ilustrată în texte 3 volume / aproximativ 2000 de pagini ( 1972). Oameni sub vremi (2000).

Aprecia în cel mai înalt grad autenticitatea contactului cu opera, iar la examene, dialogul cu studentul era unul existenţial, de la care noi plecam mult îmbogăţiţi.

Viaţă! Adevăr! Iubire! – cuvintele-cheie care, ca nişte stâlpi, exprimă pentru mine tot cee ce este legat de Doamna. Acestea sunt de fapt cele trei dimensiuni ale relaţiei dânsei cu lumea.

Întotdeauna a împărţit ştiinţă şi dragoste: ştiinţă cu dragoste şi dragoste cu ştiinţă

Dr. Ileana Bucurenciu

 

Demn de laudă este efortul Domnului Laszlo Alexandru din Cluj, căruia i se datorează publicarea volumului Poezia preromantică în Anglia, Franţa, Germania, Italia şi Spania la care Teodor Boşca lucra în ultimul an de viaţă.

Aveam ştiinţă de această antologie pentru că autorul îmi ceruse să caut la Biblioteca Universitară şi la Biblioteca Academiei din Bucureşti, poeziile câtorva poeţi pe care nu-i aflase în bibliotecile clujene. I-am trimis lui Teodor Boşca poemele transcrise şi referinţele bibliografice cerute.

Folosesc însă acest prilej şi ca să-mi exprim nedumerirea că din volum lipsesc autori şi poezii fără de care, traducătorul nu concepea apariţia cărţii. Aşadar, ce s-a întâmplat cu acele traduceri ? Ar fi bine ca în timp, această întrebare să primească un răspuns. Oricum, traducerile trebuie să fie undeva, la cineva…

De pildă, lipseşte poemul La Sépulture de G. Legouvé. Lipseşte, de asemenea, A night-piece on death a lui Thomas Pernel.

Totuși, gestul Dlui Alexandru Laszlo merită toată preţuirea.

Trubaduri extras 3

Trubaduri extras 4w

(extras din introducerea volumului)

Despre acest volum şi despre autorul ei, am vorbit într-o împrejurare care s-a ivit, cu doamna Sorina Bercescu, distinsa Profesoară de literatură franceză de la Universitatea din Bucureşti. Aceasta a elogiat traducerea realizată şi a fost mai mult decât surprinsă că cineva – aici Teodor Boşca – poate stăpâni şi mânui cu atâta dexteritate poetică şi mare ştiinţă limba străină, fără să fi ieşit vreodată din România.

În multe privinţe, vremurile erau potrivnice unui intelectual de anvergura sa.

TRUB PROVENSALIp1w

TRUVERII p1w

MINNES p1w

TRUB ITALIENI p 1w

TRUBPORTUGHEZIp1w

Şi totuşi, cartea a apărut în condiţii grafice excelente, datorită „prieteniei” unui grup de truditori talentaţi de la editură. Teodor Boşca vorbea cu multă recunoştinţă despre ei. Iar în acest context, eu l-am auzit vorbind cel mai adesea despre prietenul său, talentatul grafician Emil Chendea prin a cărui contribuţie stilistică la cele 2 volume („Sonetele” şi „Trubadurii”)  cartea – ea însăşi – a devenit un „obiect de artă”.

pagmultp1

pagmultp2

 

 

Întotdeauna am aniversat în 16 Februarie, ziua Familiei Noastre. A fost data la care, în 1936, părinţii mei s-au căsătorit. Familia era un TOT unitar şi, an de an, la 16 februarie, noi, cei 4 copii ai familiei Marcu, ne întorceam ACASĂ, la Ocna-Mureș, la Părinţii noştri, chiar dacă viața ne-a purtat pe cărări diferite.

Aveam sufletul plin de dragoste şi admiraţie pentru stâlpii casei – Mama şi Ticu – iar ei ne povesteau câte şi mai câte despre zile bune şi zile grele, din cele pe care le ştiam ori nu le ştiam, iar noi, fiecare după puterile lui, trăgeam câte o învăţătură.
Socotind, pentru toate acestea, ziua de 16 februarie, una cu noroc, şi eu am ales-o pentru cununia mea cu pictorul Costan Dipşe care a acceptat data cu plăcere. Dumnezeu ne-a binecuvântat cu o căsătorie care a durat 40 de ani, cu multe împliniri, cu un fiu mult iubit şi iubitor de părinţi.

Mă plec în faţa amintirii Părinților mei – Ana și Emil Marcu – mulţumindu-le că au fost pentru mine și frații mei un model în viaţă, model de răbdare, de simplitate, de curaj, de hărnicie şi, nu în ultimul rând, de credinţă.

img027w

Teodor Boşca făcuse dovada talentului său, a măiestriei sale poetice, prin publicarea de-a lungul timpului, în revistele literare din Cluj, a diferitelor poezii traduse din autori străini.
Sonetele lui Shakespeare aşteptau de multă vreme să fie publicate în volum.

Într-o vară mi-a povestit că un coleg de-al său de la Universitatea Bucureşti (al cărui nume nu-l voi dezvălui acum) a venit la Cluj, să discute în ce condiţii îl va ajuta să publice la Bucureşti, Sonetele. Gazda (Teodor Boşca), l-a invitat pe musafir la un restaurant iar acolo, musafirul i-a făcut următoarea ofertă: îi asigură publicarea volumului cu condiţia să semneze împreună traducerea sonetelor şi, evident, să împartă câştigurile. Teodor Boşca a respins oferta şi a rămas încă o bună vreme cu manuscrisul în sertar, până la preluarea lui de către Editura Dacia din Cluj.

Vorbind despre această carte – pe care mi-a oferit-o cu o dedicaţie extrem de preţioasă pentru mine, l-am întrebat care este sonetul lui preferat. Mi-a răspuns: „cel din mijloc”.

sonet50Ew

sonet50Rw

 

În 5 februarie 2013, Teodor Boşca ar fi împlinit 91 de ani şi, cu siguranţă, ar fi împlinit toate proiectele literare pe care le avea “în şantier” – cum spunea el.

Pe Profesorul Teodor Boşca l-am văzut prima oară în 1961; făcea parte din comisia de admitere, la IP3 Cluj, Facultatea de Franceză-Română unde aveam să devin studentă.

Aici l-am avut profesor de limba latină şi franceză; mai apoi, la Universitatea Babeş-Bolyai profesor de limba engleză, italiană, literatură universală.

Ştiu că mai preda spaniola, portugheza, germana; ştia greacă, provensală şi vorbea curent limba maghiară.

Teodor Boşca a făcut dovada talentului său poetic prin traducerea Sonetelor lui Shakespeare, a Poeziei trubadurilor provensali, italieni, portughezi, a truverilor şi a minnesängerilor, a Poeziei preromantice din Anglia, Franţa, Germania, Italia şi Spania.

Îl consider, alături de alţi discipoli ai lui, un model de dascăl şi un poet remarcabil.