Tatăl meu a fost cel mai longeviv pompier voluntar (şi şef al formaţiei) din Ocna-Mureş, apoi, în anii `70 – angajat la Uzinele de Produse Sodice.

Instruirea ca pompier şi-a făcut-o în armată, dedicaţia – în familie. Spiritul inventiv şi l-a întreţinut şi cultivat ca să depăşească obstacolele vremii.

Acum, aici, în semn de preţuire pentru memoria tatălui meu, aduc în atenţie o inovaţie apreciată şi semnalată în Revista Pompierilor  nr. 2 din 1970.

 

 

Astăzi, Tatăl meu ar fi împlinit 106 ani. La 7 iunie toţi fraţii – Emil, Nuşi, Nicuşor şi Mia –„zburam” spre casa din Ocna Mureş să-l sărbătorim împreună cu Mama noastră, să-i cântăm „Mulţi ani trăiască!”

Iubea nespus plantele iar la una din aniversări darul meu către el a fost o „Mimosa pudica” procurată de la Grădina Botanică din Cluj.

Şi după plecarea lui dintre noi în 1989, dragostea noastră pentru amintirea lui a rămas vie.

La una dintre aniversari mic1

 

mama icoana 2

– in memoriam –

În 2 iulie 2015, Mama mea şi a celor trei fraţi – Nuşi, Emil, Nicuşor – ar fi împlinit 99 de ani. Zece nepoţi şi o mulţime de strănepoţi ar trebui şi ei se trimită prin puterea gândului, acolo sus, o îmbrăţişare caldă.

Orfană de ambii părinţi de la 8 ani, Ana a crescut printre străini, purtând cu sine un sac plin de suspine şi de lacrimi. Iată de ce, după căsătoria cu Emil Marcu (1936), unul din cele mai preţioase lucruri pentru ea a fost familia. Nici un efort nu a precupeţit să ţină familia unită iar unul din mijloacele folosite a fost comunicarea prin scrisori deoarece noi, copiii, locuiam în alte oraşe. Mama a păstrat cu grijă scrisorile noastre şi ne răspundea rezervând cât un mic spaţiu pentru tata, care ne dădea veşti despre albine şi mersul vremii.

Casa părintească era ca un centru de adunare şi prelucrarea datelor venite din patru colţuri ale ţării, de la copii, apoi de filtrare a lor şi o selectare a celor ce urmau să fie transmise mai departe celorlalţi fraţi.

Scrisul Mamei, mărunt, cu rândurile înghesuite, nu încăpea niciodată pe orizontală pe hârtia nespecială folosită de ea în acest scop, pentru că mama revărsa aici toată dragostea ei pentru noi, prin cuvinte simple dar cu grijă alese ca să ne dea încurajări, sfaturi şi nesfârşite mulţumiri pentru cel mai mărunt gest al nostru faţă de ei, părinţii. Întotdeauna avea cuvinte plăcute şi respectuoase şi pentru partenerul de viaţă ales de fiecare dintre copiii săi.

Timpul trece peste noi iar vremurile schimbă obiceiurile. Azi, prin telefon, comunicăm scurt (că nu mai avem credit, că ne costă sau că ni se termină bateria), scriem SMS-uri apăsând cu intensitate egală nişte butoane inscripţionate cu cifre ori litere, fără viaţă, indiferente la trăirile noastre. La fel şi cu mesajele  prin e-mail.

Dar scrisorile scrise de mână au ceva în comun cu operele de artă originale: sunt unicat. Ele se încarcă de emoţia din acel moment al autorului. Mâna preia freamătul interior, prin stilou ori creion, face vizibile în litere şi în şiruri de cuvinte, liniştea ori zbuciumul celui care a scris; sau, de ce nu, intervenţia raţiunii sale.

Aşa cum o copie a unei opere de artă – fie ea chiar realizată de autor – se limitează doar la a-ţi povesti ceva, la a fi o interfaţă sărăcită de esenţă, de trăirea unică, tot astfel şi mesajele scrise prin butoane sunt lipsite de clorofila vieţii.

Cu grija cu care ştergi de praf un obiect preţios, aşez într-un puzzle al timpurilor trecute scrisorile mele păstrate de Mama şi cele scrise de ea, familiei mele. Ele refac momente, scene, evenimente de odinioară, descrise cu bucurie sau durere – toate încărcate de emoţie. „Revăd” prin trăirea ei, fapte şi întâmplări, împliniri şi dezamăgiri, speranţe şi necontenina ei rugăciune pentru fiecare dintre copiii săi şi familiile lor. Recitind, o simt pe Mama  – reală, vie, cu mine, alături de noi, cei pe care ne întâmpina cu „draga”  sau „dragul mamii”.

Sunt bogată prin scrisorile acestea ce au valoarea unui tezaur ce nu poate fi înlocuit cu nimic, căci el mă ajută să regăsesc concreteţea, conţinutul, emoţia care în timp, scapă memoriei noastre şi peste care nici un efort de voinţă nu-l poate reconstitui.

Pentru toate acestea, vă îndemn să puneţi pe hârtie întâmplările, gândurile, nădejdile şi necazurile, în scrisori adresate unor persoane reale sau imaginare şi veţi vedea cum sporeşte tezaurul, conţinătorul vieţii de zi cu zi. În cămările scrisului se adună esenţa trăirilor noastre, indiferent dacă ne veştejesc obrajii sau ni-i îmbujorează. Sunt trăirile noastre a căror regăsire peste timp are valoarea redescoperirii propriului eu.

EMIL MARCU – veteran al stuparilor în Ocna Mureş

1910 – 1989

in memoriam

Ticu cu stupii in gradina prelw

 

Astăzi, 7 iunie 2015, Emil Marcu, tatăl meu, ar fi împlinit 105 ani. Mai sunt câţiva locuitori în viaţă, în Ocna Mureş care l-au cunoscut şi l-au respectat în toate ipostazele profesionale în care s-a manifestat simultan sau succesiv: croitor, fotograf, pompier şi stupar.

Insist acum pe această ultimă îndeletnicire, de stupar, pentru că sunt în căutarea tuturor acelora care au preluat de la el ştafeta albinelor, au preţuit-o şi, poate la rândul lor, o transmit mai departe.

Experienţa de stupar şi-a îmbogăţit-o încă din tinereţe, în preajma familiei Bogdan din Ciunga (o casă pe stânga după ce urci dealul) – oameni de cinste şi demnitate deosebită, prieteni de mare ţinută morală chiar dacă niciodată nu s-au « tutuit ». În acest context uman, Emil Marcu şi soţia Ana au înţeles că albinele sunt fiinţe speciale care cer respect şi dragoste şi cărora nu trebuie să le smulgi darurile (mierea, ceara, propolisul, polenul şi lăptişorul de matcă), ci să aştepţi să ţi le dăruiască drept răspuns al îngrijirii pe care le-o aduci.

Documentul pe care-l ataşez acestor rânduri, este dovada felului în care Domnul Marcu stuparul a înţeles să se manifeste în comunitatea zonei.

***

1980 scris de la HARNAJ

Documentul este semnat de Veceslav Harnaj care între anii 1957-1983 a fost Preşedinte al Asociaţiei Crescătorilor de Albine din România. În anul 1965 a fost ales Preşedinte al Federaţiei internaţionale a Asociaţiilor de Apicultură – APIMONDIA. Profesorul V. Harnaj a fost ales Preşedinte al Apimondiei de cinci ori consecutiv. Aşa cum pentru albine nu există frontiere acestea nu au existat nici pentru apicultori pentru că Profesorul Harnaj – un Preşedinte al apicultorilor – a făcut ca pentru apicultorii din lumea întreagă, cortina de fier să nu existe. Tot ceea ce a întreprins Profesorul Harnaj a adus un imens prestigiu României şi recunoaşterea pe plan mondial a valorilor sale.

 

1984 ticu la grad bot cluj evodia  1 prelw

De ziua lui, o schiţă de portret,

IMG_4971w

Numele lui este Marcu Nicolae şi s-a născut în 3 iulie 1941, la Ocna Mureş. Cunoscuţii îi spun Nicu Marcu, iar familia şi apropiaţii îl cheamă – Nicuşor.

Diminutivul, cred eu, i se potriveşte cel mai bine, pentru că sonoritatea sugerează bunătate, acea trăsătură care presupune absenţa interesului material din acţiunile lui. « Nicule, fă-mi asta, Nicule fă-mi aia »,  acoperă o gamă largă de cereri ale prietenilor, vecinilor, cunoscuţilor, legate de instalaţii, de mecanică, de partea electrică ori de motoare. De cele mai multe ori, rezolvările lui sunt ingenioase, născociri pline de creativitate care-i uimesc chiar şi pe meşterii profesionişti. Scule de tot felul îi înconjoară viaţa de zi cu zi. O unealtă veche, el o face nouă. În ceea ce este vechi, el vede dincolo de aparenţa îmbătrânită, esenţa vie a obiectului, pe care-l readuce la viaţă iar prin acest mod de existenţă, el face implicit frondă împotriva societăţii de consum.

Mintea lui frământă idei ca să găsească soluţii pentru proiectele lui personale pe care, oricât « de demult » ar fi, nu le abandonează. Ceea ce face el, s-ar putea rezuma în : « proiecte mari cu bani puţini şi cu multă creativitate ». Am semnalat câteva dintre ele, în articolul dedicat Profesoarei lui de Fizică.

 Nicuşor este omul naturii. Duminica, fără abatere pleacă în excursie, pleacă LA PĂDURE. Pe mulţi din preajma lui i-a contaminat cu această plăcere. De altfel, de când era elev, iubea esecapadele în pădurile din împrejurimile Uiorii. Îşi hrănea imaginaţia cu poveştile spuse de părinţi şi îşi îmbogăţea lista misterelor prin efectul acţiunilor născocite de el, cum ar fi, sticluţe cu bileţele îngropate la rădăcina anumitor copaci. În excursiile la Cheile Turzii, la Huda lui Papară sau în diferite peşteri, el « vede » mai mult şi mai multe decât mulţi dintre noi, ceilalţi. Aceasta este o altă « lume » a lui, este lumea unui visător, a unuia care nu studiază natura, ci se confundă cu ea. « Duminică merg la Pădure ! » sună asemenea unui vers dintr-o Rugăciune; acolo, eul său profund se confundă cu însăşi Creaţia lui Dumnezeu pe care o respectă, o admiră şi o iubeşte.

Dar Nicu Marcu este cunoscut sub porecla Nicu chitaristul. De el îşi amintesc în Ocna Mureş chiar şi azi, bărbaţi mai tineri care au deprins de la el, cântatul la chitară sau la mandolină, dar şi doamne – odinioară domnişoare – pe care grupul condus de Nicu Chitaristul, le-a încântat, cântându-le sub fereastră, serenade. Acest grup despre care merită să se vorbească, a adus « o pată de culoare pitorescă » în Ocna Mureş, în vremuri în care Uiorenii (sau ocnamureşenii după zicerea de azi) se cunoşteau aproape ca într-o familie şi când serenadele şi întrunirile dansante dădeau un parfum aparte vieţii tinerilor, chiar dacă  umerii părinţilor purtau povara grijilor şi a îngrijorărilor.

Autodidact de la A la Z în ale muzicii, Nicu Marcu a devenit instrumentist de cea mai înaltă clasă a Clujului unde a cântat în orchestre de profesionişti. Cu auz muzical perfect, cu imaginaţie melodică rafinată, cu o îndemânare interpretativă suplă şi măiestrită, Nicu Marcu a fost un partener mult stimat şi apreciat şi în orchestra violonistului Alexandru Ţitruş.

Cititorul acestei schiţe de portret ar putea spune că la performanţe muzicale ori tehnico-mecanice, poate ajunge orice absolvent de şcoală de muzică ori cu formaţie inginerească, iar eu nu-l contrazic. Doar că Nicu Marcu a reuşit şi reuşeşte fără să fi făcut şcoli înalte. Şi, dacă s-a-ntâmplat aşa, a fost nu pentru că nu şi-ar fi dorit sau nu ar fi fost apt, ci pentru că, tinereţea lui din ultimii ani de liceu, a preluat toată povara interdicţiilor de acces la studii impuse de regimul comunist, care i-a arestat pe ambii părinţi şi pe fratele mai mare, într-un proces înscenat cu martori mincinoşi. Iar el, Nicuşor, elev de liceu, şi-a asumat rolul de « stâlp al casei » în locul adulţilor absenţi. Îi sunt recunoscătoare că, datorită sacrificiului lui, eu, sora mai mică, mi-am putut urma studiile, chiar dacă asta a fost pe un drum lung şi sinuos.

Ne leagă ataşamentul de Casa Părintească, de Casa copilăriei nostre din Ocna Mureşului/ Uioara, unde părinţi drepţi şi harnici, luminaţi şi înţelepţi, ne-au încărcat cu binecuvântate virtuţi.

 La mulţi ani, Nicuşor, dragă !, mult admirat şi iubit şi de nepotul tău, Ionuţ Dipşe.

 

 

 

 

Azi ar fi împlinit 104 ani.

Era un Tată luminat. Noi, toţi cei 4 copii – Nuşi, Emil, Nicuşor şi Mia – îi spuneam „Ticu”. Pentru cei 10 nepoţi – Tita, Dorel, Emil, Carmen, Dan, Ioana, Alina, Ileana, Nicuşor şi Ionuţ – şi pentru strănepoţii pe care i-a cunoscut, era bunicul „Bubu”, nelipsit de lângă Mama-Mare.

Marcu emil Ticu soldat tanar prelw

 

Emil Marcu avea nu numai plăcere să facă bine dar şi chemare să salveze, de aceea a ales să fie pompier voluntar. Având pregătire în această direcţie încă din armată, a fost numit şef al formaţiei de pompieri din Ocna-Mureş, servind zeci de ani această echipă.

Spirit inventiv, tatăl meu a găsit o soluţie tehnică pentru îmbinarea cu uşurinţă a segmentelor scării mobile de incendiu, soluţie publicată în revista centrală de specialitate.

În sarcinile lui intra şi instruirea pentru prevenirea incendiilor. Cursanţii erau intelectuali, conducători de întreprinderi şi instituţii. Cititorul trebuie să ştie că Ocna Mureş era un oraş cu un standard economic recunoscut, din moment ce aici funcţionau Uzinele de Produse Sodice, Salina, Fabrica de tutun, toate acestea încununate de caracteristicile unei staţiuni balneare renumite. Chiar şi medicii din spitalele oraşului participau la aceste instruiri. Doamna Doctor Popa mi-a relatat mai târziu că aceste instructaje nu erau nişte cursuri teoretice, ci nişte întâlniri interactive, înţesate cu poveşti adevărate încheiate cu învăţăminte, de la care cursanţii plecau cu „lecţia despre prevenirea incendiilor – învăţată”. I-au remarcat tactul pedagogic presărat cu umor şi bună dispoziţie. Pentru toate acestea era mult stimat şi respectat.

Împreună cu echipa de pompieri, a avut nenumărate intervenţii la incendii.

Dar proba vieţii a dat-o la 60 de ani în împrejurarea inundaţiilor din 1970, când Mureşul „muşca” din oraş. A organizat, a îmbărbătat echipa, a luat maximum de măsuri de prudenţă în acţiuni dar a păşit primul în toate situaţiile cele mai grele şi mai periculoase ca să salveze oameni şi bunuri.

Oricâtă maturitate şi raţionalitate puneam noi, familia, în ceea ce se numesc „preziceri”, eram acum încremeniţi de spaima vreunui accident pentru că ne era acut prezentă în minte relatarea că în tinereţea lui, o „ghicitoare” îi „văzuse” viitorul, doar până la ceastă vârstă când – spunea ea – Emil Marcu avea de dat proba vieţii; iar dacă o depăşeşte, evenimentele grele se vor estompa.

Cu încredre în sine dar mai ales cu credinţă în Dumnezeu, a trecut cu bine acest obstacol.

„Bună ziua, Domnu’ Marcu!

La acest salut, la prima vedere simplu, Emil Marcu răspundea cu zâmbet şi bunătate, pentru că îl resimţea deosebit de onorant.  Iar el răspundea: „Bună să vă fie inima!”

În 20 februarie se împlineşte un sfert de secol de când a plecat dintre noi, Emil Marcu (7 iunie1910 – 20 februarie 1989) – tatăl meu căruia îi păstrăm o duioasă amintire şi o profundă recunoştinţă pentru toate câte ne-a învăţat. Dintre acestea, vorbea cu pasiune despre creşterea albinelor şi binefacerile produselor lor.

Emil Marcu era veteran al stuparilor din zona oraşului Ocna-Mureş şi practica apicultura susţinut de mama mea, Ana Marcu. Se instruia citind; revista Apicultura – la care era abonat – era nelipsită din recuzita lui. Cărţile despre polen şi propolis, purtau sublinieri, iar marginea textului era brodată cu menţiuni, comentarii, reflecţii. Participa la întrunirile stuparilor de la Aiud ori Alba-Iulia. Urmărea viaţa albinelor zi de zi. Împărtăşea confraţilor, cu generozitate, tot ce ştia şi avea plăcere deosebită şi înzestrare pedagogică să transmită cunoştinţe mai tinerilor în formare. Unul dintre aceştia este Dl Boroş din Ciunga, stupar recunoscut.

ticu+Mama in gradina prelAna Marcu, Emil Marcu şi stupii lor din Ocna Mureş  prin anii ‘70

Având resurse materiale reduse, şi-a făcut stupina în grădină, deşi visa la platforme cu care să ducă stupii în pastoral.

Ticu cu stupii in gradina prelw Emil Marcu şi stupii în Ocna MureşMureş (prin 1975)

Citind despre copacul melifer Evodia, Emil Marcu s-a dus în 1984 la Grădina Botanică din Cluj-Napoca ca să vadă cu ochii lui acest copac-minune adaptat la noi, din Australia.

1984 ticu la grad bot cluj evodia  1 prelw 1984 Emil Marcu şi evodia din Gradina Botanică Cluj-Napoca

Nu a stat pe gânduri şi – informat din textele revistei Apicultura – mi-a dat mie, care locuiesc în Bucureşti, toate îndrumările necesare ca să cumpăr puieţi de evodia de la Combinatul Apicol. A fost fericit că am găsit şi a plantat mai mulţi puieţi în pădurea de la Ciunga, lângă stupi.

1978 septembr stupi la padurea Ciunga 1 prelw1978 – stupii de la Ciunga ai lui Emil Marcu

În memoria tatălui meu am plantat şi eu copaci Evodia în Bucureşti, în faţa blocului în care locuiesc. Doi dintre aceştia  au crescut până la etajul 5.

parintii nostri tiner ANw

În familia mea din Ocna-Mureş, în care am crescut, de multe ori am auzit această frază: « Niciodată n-a fost să nu fie cumva ». Aceasta ne semnala noi greutăţi de înfruntat dar, mai ales voinţa de a le depăşi prin acţiune proprie.

« Tonul » pleca de la părinţi. Noi, cei 4 copii – Nuşi (1936), Emil (1938 – 2003), Nicuşor (1941), Mia (1943) eram antrenaţi să găsim – fiecare după puterile lui, soluţia concretă în limitele « drumului drept » întotdeauna singurul de urmat, fără văicăreli, cu încurajări şi susţineri reciproce având grijă unul de celălalt. În acelaşi timp, am învăţat de la părinţi să ne întrebăm, în cazul unui eşec – în primul rând – « unde am greşit », pentru ca apoi, să putem îndrepta lucrurile.

4 copiiw

Mai tinerii vecini (cei mai ataşaţi nouă) familia Chira Mărioara şi Vasile – oameni de omenie şi de mare demnitate, dar şi alţii,  îi admirau pe părinţii noştri care duminică de duminică – mergeau braţ la braţ al biserică – unde cântau, în cor. Exemplul lor ne-a învăţat că gesturile simple – însoţite de vorba blândă şi nelipsitul « dragă » chiar în împrejurări tensionate – fac temelia unei familii unite care durează. La acestea se adaugă nelipsitul buchet de flori adus de tata, mamei noastre, când el se întorcea de la stupii de lângă pădurea Ciungii.

La noi în familie se vorbea şi româneşte şi ungureşte, obicei considerat onorant în orăşelul nostru.

Nu-mi consider părinţii oameni excepţionali – (chiar dacă Tata era un spirit enciclopedic, iar Mama – un model de înţelepciune şi hărnicie remarcabil) pentru că memoria oraşului Ocna-Mureş a înregistrat şi alte nume demne de laudă, despre care ar fi bine să se aştearnă la scris cât mai mulţi urmaşi.

Prin aceste rânduri, în numele fraţilor mei şi al tuturor nepoţilor şi strănepoţilor, doresc să fac o reverenţă de recunoştinţă profundă în faţa Părinţilor mei care, în ciuda simplităţii şi modestiei lor, a îndelungilor greutăţi materiale, şi nu în ultimul rând a opresiunii regimului, ne-au condus şi îndemnat către acţiune şi fapte bune faţă de semeni.

Tata Marcu Emil, stabilea « direcţia » iar Mama Ana îl susţinea, îl ajuta şi veghea la păstrarea « drumului drept » pentru noi toţi.

« Niciodată n-a fost să nu fie cumva, iar la noi şi pentru noi, a fost …. AŞA. »

Parintii nostri mereu tineriW

Mara in piesa prelucrat WEB

Astăzi, 9 ianuarie, ar fi împlinit 70 de ani, Tamara Milcovici – Mara, cum îi spuneam noi – colega şi prietena noastră din Ocna-Mureş.

La gimnaziu, deşi eram în clase diferite, toată lumea ştia de cele „patru prietene” – Ileana (Bucurenciu), Mara (Milcovici), Luci (Dumitrescu) şi Mia (Marcu). La liceu am rămas doar trei, Luci plecând la Târgu Mureş; revenea însă  mereu  la Uioara, în vacanţe. In fiecre duminică ne întâlneam: fie ne plimbam în parc, sau urcam Banţa, fie, de cele mai multe ori, mai ales când ploua, ne adunam la una din noi. Numitorul comun pe care s-a clădit prietenia noastră a fost căldura cu care părinţii fiecăreia, le întâmpina pe celelalte  trei, aflate aici vizită, la joacă sau la aniversări.

Eram foarte diferite şi totuşi eram foarte bune prietene.

Mara era mezina unei familii din Basarabia, care a venit în orăşelul nostru cu bunici, străbunici, samovar şi obiceiuri aristocrate.

Sveltă constitutiv, mai iute la vorbă decât noi ardelencele get-beget, purta părul scurt până la baza urechii. Părul nu-i acoperea niciodată fruntea şi asta-i sublinia inteligenţa nativă. Mai emancipată decât noi celelalte care nu părăsiserăm încă urbea, Mara citea şi romane pentru care noi încă nu aveam gustul format, ceea ce ne făcea să credem că are uşoare înclinaţii spre aventură.

Una din  amintirile dragi  tuturora ţine de un adevărat eveniment al oraşului: piesa CASTILIANA  – de Lope de Vega – pe  care  am pus-o în scenă  în clasa a XIª, sub îndrumarea dlui. Popa, profesorul nostru de română şi diriginte, ca să adunăm fonduri pentru banchet. Mara era Doña Felicia.

Bacalaureatul a pus punct întâlnirilor noastre efective: Mara a plecat la Iaşi,  Ileana la Bucureşti iar eu la Cluj.

 

Sunt al patrulea copil al unor părinţi ce nu au moştenit nici o avere materială.

M-am născut la 11 august 1943 în Ocna-Mureş, Uioara – cum îi spuneam noi – într-o casă micuţă cu chirie, pe strada Crişan colţ cu Haşdeu (Şicatăr). Începuse războiul şi moaşă mi-a fost tatăl meu – Marcu Emil (fotograf). Curând el avea să plece pe front la Odessa, Mama trebuind să ne hrănească şi să ne ocrotească de toate primejdiile. Devotată trup şi suflet creşterii noastre în demnitate, luptătoare pentru unitatea familiei, Mama noastră – Ana Marcu – a fost şi a rămas primul model pentru viaţa mea.

Nu ştiu câţi conorăşeni ar aminti într-o autobiografie de Grădiniţa din Ocna-Mureş; eu însă nu mă feresc să-i acord un loc de cinste între instituţiile de învăţământ din acea vreme, loc pe care-l merită graţie activităţii neobositei Tanti Vivi (Elvira Filip), distinsă educatoare cu chipul mereu zâmbitor şi privirea luminoasă. Aceeaşi grădiniţă mi-a dat şi o prietenă pe viaţă, pe Ileana Bucurenciu, atunci părtaşă la multe năzbâtii, iar mai târziu, sursă de gânduri de înţelepciune.

Amintirea cea mai importantă din şcoala primară este legată de curajul  meu – taxat de alţii drept obrăznicie – de a fi spus cu glas tare că învăţătoarea protejează 2 colege: adică nu le pedepseşte – punându-le în genunchi, ca pe toate colegele – pentru că mamele lor îi făceau diferite servicii. Ţinând bine minte această împrejurare, peste timp, în profesia mea de dascăl, am păstrat faţă de studenţi o atitudine echidistantă şi le-am respectat dreptul de a spune deschis ceea ce gândesc.

În şcoala gimnazială cu clasele de la A la D, eu eram repartizată în „clasa C” adică în aceea cu elevi a căror condiţie materială şi poate socială era evaluată la acel moment, mai modestă. Această „împărţeală” nu m-a afectat nici o clipă deoarece aveam prieteni în toate celelalte clase şi în plus, ştiam de la tatăl meu că eu trebuie să fiu preocupată de evoluţia mea, că trebuie să mă compar în primul rând cu mine însămi.

Profesorul Benea, ne învăţa, dar mai ales ne pretindea să ştim scrie corect şi să ştim gramatica limbii române. Eram în clasa a VI-a şi, chiar în prima zi de şcoală, el ne-a dat tuturor elevilor nota 2 pentru greşeli de ortografie şi de gramatică. Atunci l-am considerat nemilos dar amintirea acestei pedepse a dat mai târziu roade în formarea mea profesională.

O particularitate a vieţii instructive din Ocna-Mureş erau lecţiile de limba franceză sub îndrumarea lui Monsieur Ghica. De la 9 ani, am făcut şi eu parte dintr-un grup de elevi. Din lipsă de bani, părinţii mei au plătit o bună perioadă de timp aceste lecţii, cu brânză de la caprele noastre. Având şansa de a învăţa franceza literară, mai târziu, m-am orientat către cariera de profesor de limba franceză.

La liceul cu profil real din Ocna-Mureş, am avut profesori devotaţi ce n-au lăsat să simţim – noi elevii – cât de prost erau plătiţi şi cât de ciuntită le era libertatea de gândire în regimul comunist. Numele lor înscrise sub pozele din Tabloul de absolvire, merită o profundă reverenţă: Dra. Elvira Lucaci, Dl. Gherman, Dra. Frieze, Dna. Moraru, Dna. Iacob, Dra. Lascăr, Dl. Dorin Almăşan, Dl. Poleacu, Dl Hagea.

Distinsul profesor Ioan Popa – de „calibru universitar” dar marginalizat în acest orăşel de provincie din temeiuri politice – ne-a făcut să simţim româneşte  prin mijlocirea literaturii române. Îmi amintesc cu emoţie excursia de la Mirăslău, cînd ne-a pus să citim texte literare despre Mihai Viteazu şi cea de la Cetatea Neamţ, cînd am citit despre Ştefan Cel Mare.

În această perioadă, familia noastră (Marcu) – pentru că era prosperă prin hărnicie şi unită prin credinţă – a fost şi ea ţintă a planului stalinist ce-şi propusese să distrugă naţia română prin interzicerea religiei greco-catolice şi destrămarea familiilor bine închegate. Părinţii mei au fost supuşi unui proces politic disimulat sub vălul unui proces civil înscenat cu martori mincinoşi, care a condus la condamnarea la închisoare a mamei, a tatălui şi a fratelui mai mare – Emil, student la vremea aceea.

Aşa ne-am pomenit – sora mai mare (Nuşi) de la Cluj, cu soţul dat afară din servici, iar eu şi fratele meu Nicuşor, mezinii – elevi la liceu – singuri, fără mijloace de trai, într-o casă din care lucrurile au fost luate prin sechestru. Şi asta n-a fost totul, căci directorul şcolii din acea vreme – tov. Suciu, profesor de socialism ştiinţific – ne-a impus şi o taxă.

Am supravieţuit unui regim care-şi promova doctrina măsluind adevărul, regim ce-şi închipuia că ştie totul despre fiecare. Am supravieţuit pentru că aveam de partea noastră încrederea în noi înşine, forţă primită prin educaţie de la părinţi ce ne spuneau mereu: „Atunci când obstacolul s-a ivit, nu te sperii, nu te văicăreşti, nu te plângi altora, ci te gândeşti cum să-l depăşeşti; iar Dumnezeu îţi scoate în cale şi oameni care să te ajute”. In aceste împrejurări am simţit căldura şi ajutorul multora: profesori, vecini şi a celor doi prieteni – Ileana Bucurenciu[1] care împărţea cu mine mâncarea de acasă şi Alexandru (Şurel) Dima[2] care m-a îndrumat în pregătirea pentru intrarea la facultate. Prietenii mei, şi ei cu un ataşament particular faţă de Ocna-Mureş, sunt recunoscuţi ca intelectuali rafinaţi, specialişti cu doctorat în literatura comparată şi spaniolă şi cu activitate la Universitatea din Bucureşti şi la Radio România. Prietenia noastră durează şi astăzi.

După bacalaureat, visam să devin studentă deşi purtam „povara” a trei membri din familie în închisoare. Universitatea Cluj mi-a respins dosarul; o secretară binevoitoare mi-a sugerat în şoaptă să încerc la Institutul Pedagogic de 3 ani, secţia Franceză-Română. Privind înapoi în timp, constat că acesta a fost momentul în care mi s-a hotărât parcursul profesional – pe cât de sinuos şi anevoios, pe atât de rodnic şi interesant. În acest Institut am găsit adevărate modele profesionale, oameni valoroşi, specialişti a căror amintire îmi este foarte preţioasă.

Dorind să-mi continui studiile, după cei trei ani, am cerut transferul la Universitatea Babeş-Bolyai, tot la cursurile de zi. Am acceptat exigenţa rectoratului de aici ca din cei trei ani efectuaţi, să-mi fie recunoscut doar anul I. Tot din cauza dosarului, nu aveam dreptul la bursă, aşa că, îmi câştigam pâinea dând meditaţii, lecţii de matematică (asta cerea piaţa, iar matematică ştiam de la şcoala din Ocna-Mureş) şi mai apoi lecţii de franceză; profesorii mei îmi găseau elevi şi mă recomandau pentru aceste lecţii de franceză a căror „plămădeală” fusese pregătită la Ocna-Mureş, de Monsieur Ghica.  S-au adunat în total 7 ani de studii universitare până la licenţa mea din 1968.

Repartizată în învăţământul superior, mi-am început activitatea la Institutul pedagogic de 3 ani din Oradea (1968 – 1971). Apoi, un an la Institutul Pedagogic din Piteşti, iar între 1972- 2009, la catedra de limba franceză de la Academia de Studii Economice din Bucureşti. În acest oraş mi-am întemeiat familia căsătorindu-mă cu pictorul Constantin Dipşe, bucurându-ne de fiul nostru Ionuţ.

Aşadar, am fost toată viaţa profesoară de limba franceză, contribuind – după puterea şi iscusinţa mea – la formarea şi instruirea a 41 de generaţii de studenţi. Am urcat toate „treptele” profesionale, de la asistent la profesor universitar, iar în 1983 am devenit Doctor în Filologie la Universitatea din Bucureşti. Acest moment – teza de doctorat – a împlinit traseul „umanist” al activităţii mele profesionale, de-a lungul căruia am predat limba, literatura, cultură si civilizaţie franceză, interpretare de text şi curs practic de limba franceză. Am publicat cărţi, studii, articole, traduceri, recenzii, culegeri de texte şi manuale. Dintre acestea, reţin aici: Tehnică şi Poezie în opera lui Antoine de Saint-Exupéry (teza de doctorat Editura Mayon, Bucureşti 1997), Primele Anotimpuri ale lui Antoine de Saint-Exupéry. Copilăria şi adolescenţa prin poeme şi scrisori, (Editura Mayon, Bucureşti 1998), L’Eau, mythe et réalité dans la littérature populaire roumaine (în vol. L’eau – Mythes et Réalités, Editions Universitaires de Dijon, Actes du colloques organisé à Dijon, du 18 au 21 novembre 1992-1993- pp.231-246), Aperçu des écrivains francophones d’origine roumaine (în colaborare, Editura Mayon, Bucureşti, 2007).

La Academia de Studii Economice din Bucureşti, am desfăşurat activitate didactică în domeniul lingvisticii, al limbajului economic, al francezei pentru afaceri. Am efectuat stagii de specializare în Franţa. După cel din 1967 la Universitatea din Poitiers (când am primit Diplôme d’Etudes Françaises) ca studentă, a urmat stagiul din 1975 la Universitatea Sorbona din Paris – o documentare pentru teza de doctorat; în 1992 – 1993 la Ecole Supérieure Universitaire de Gestion, Univ. II din Toulouse, pentru specializarea în comunicare în afaceri, în 2001 – la Universitatea din  Nantes, pentru specializare în lexicologie, terminologie şi elaborare de dicţionare.

Am predat cursuri de specialitate: personalului din BRD şi din Banca Română de Comerţ Exterior, la Ministerul de Finanţe, la Institutul franco-român pentru administrarea afacerilor, la Institutul Francez din Bucureşti pentru candidaţii la Diplomele eliberate de Camera de Comerţ din Paris, la Cabinetul de audit financiar-contabil Guérard-Viala.

În sprijinul activităţii de predare, am publicat mai multe ediţii din Formation à la communication en affaires: vol. I Grammaire française, vol. II – La lettre officielle • Le CV • Le projet d’affaires, vol. III L’Entreprise (însoţit de CD).

Apoi, cercetarea ştiinţifică s-a concretizat pe mai multe direcţii: lucrări didactice cu exploatare interactivă – baze de date, metodica predării limbii franceze, lingvistică (lexicologie, terminologie, neologie). Pe lângă comunicările de la sesiunile ştiinţifice, am publicat articole, studii, manuale şi recenzii, dintre care unele în colaborare.

Am elaborat în premieră (în România şi în Franţa) pentru domeniul economic:

  • Dictionnaire des affaires roumain-français / français-roumain (mercatique et terminologie connexe) Editura Mayon, Bucureşti (5 ediţii) lucrare pemiată la Paris, cu medalia Le Mot d’Or.
  • Dictionnaire de comptabilité et fiscalité français-roumain, Editura Mayon, Bucureşti (2 ediţii)
  • Dictionnaire de comptabilité et fiscalité roumain-français, Editura Mayon, Bucureşti (2 ediţii)
  • Dictionnaire de termes commerciaux français-roumain, Editura Mayon, Bucureşti (1 ediţie)
  • Dictionnaire de termes commerciaux roumain-français Editura Mayon, Bucureşti, (1 ediţie)

Urmare a realizarii acestor lucrări, am fost primită ca membru corespondent în Academie des Sciences Commerciales din Paris, am fost numită Delegat APFA Franţa (asociaţia Actions pour Promouvoir le Français des affaires) pentru România şi membru în Conseil d’Administration de l’APFA.

Semnez rubrica de terminologie de afaceri în limba română în:

  • 70 MOTS-CLEFS des Affaires en 20 Langues, Eds.Foucher, Paris, 1994
  • Mots – clés des affaires en 26 langues, Eds. Foucher, Paris, 2000
  • Mots – clés des affaires en 27 langues, Eds. Foucher, Paris, 2002
  • Mots – clés des affaires pour l’Europe des 27, APFA, France, 2007
  • Terminologie d’affaires en ligne pour toutes les langues de l’UE et autres 13 LANGUES  (49 langues), APFA France.

În calitate de Delegat APFA pentru România, începând din 1994, am organizat la nivelul ţării, 16 ediţii ale concursului internaţional Le Mot d’Or propus de Franţa. Trei erau obiectivele principale ale acestei competiţii: răspândirea neologismelor franceze din domeniul economic, antrenarea studenţilor în crearea de neologisme pentru limba română (care să elimine termenii străini) şi stimularea spiritului antreprenorial în rândul tinerilor îndrumaţi să redacteze proiecte de afaceri inspirate din realitatea românească.

Deşi locuiesc la Bucureşti, simt şi trăiesc cu valorile primite în oraşul natal, Ocna-Mureş sau Uioara cum îmi place mie să spun. Mă întorc mereu aici, înainte de toate, ca să pun o floare pe mormântul părinţilor mei; apoi, ca să frământ în palmă – fără mănuşi – bulgăraşi de pământ din grădina de la casa părintească; privesc spre Banţa unde noi, elevii, am plantat copaci, apoi spre pădurea din Ciunga – pentru a-mi aminti de stupii tatălui meu, iar noaptea privesc spre cer şi mulţumesc pentru toate câte le-am primit de aici. Sunt fericită la casa părintească pe care încerc să o ţin în viaţă.

Oraşul Ocna-Mureş a făcut multe pentru mine şi la rândul meu, voi face pentru el, ceea ce mă pricep mai bine să fac.


[1] Autoare a tezei de doctorat Grotescul în teatrul contemporanBeckett, Ionescu, Arrabal şi M. Sorescu Univ. Bucureşti, 1982

[2] Autor al tezei de doctorat Ipostazele exisenţei la Miguel de Unamuno, Univ. Bucureşti, 1984

/p