Cele câteva date pe care le ştiu despre viaţa profesorului-poet-traducător-critic şi dramaturg, Teodor Boşca, nu sunt suficiente ca să încheg o biografie şi nici măcar un curriculum vitae care, oricât de sumar ar fi, cere precizie şi rigoare.

De aceea, rămân în zona aprecierilor subiective, a propriilor impresii neschimbate din anii petrecuţi la facultate. Am înţeles atunci că – prin studiu, cercetare şi încredere în sine – evoluţia profesională a lui Teodor Boşca, s-a înscris pe o traiectorie ascendentă – de la „modestia” mediului familiei în care s-a născut, la o aristocratică prestanţă de intelectual rafinat, sobru şi neclintit în principii şi convingeri nobile.

Pentru noi studenţii, prezenţa lui în Facultatea de Filologie (la Institutul Pedagogic de 3 ani din Cluj şi la Universitatea Babeş-Bolyai din acelaşi oraş) era şansa de a avea modelul viu spre care aspiram – de profesor universitar şi om de cultură – chiar în preajma noastră: la curs, la seminar, la examene ori pe culoarele facultăţii.

Ascultându-l şi privindu-i ţinuta ce părea fără cusur, eram stăpâniţi de admiraţie dar şi de spaima ce-l cuprinde pe studentul a cărui lectură dar mai ales ştiinţă de a o interpreta şi prezenta, urma să fie cântărită de Profesorul pe care-l admiram. Spaima noastră se îndulcea însă, când îl zăream deplasându-se prin Cluj pe  motocicleta lui, căci atunci, el părea un om de rând, asemenea nouă.

În această seară, a zilei lui de naştere (5 februarie 1921/ 2018) sperăm să-l răsplătim pentru tot ce „am luat” de la el – de la profesorul-poet-traducător Teodor Boşca, recitind un poem din cele traduse de el în limba română

 

Din volumul: Shakespeare, Sonete În româneşte, cu o prefaţă de Teodor Boşca. Ed Dacia. Cluj 1974,  

„Dacă dintr-un Amfiteatru te ascultă un student, să fii mulţumită; dacă după ani, te recunoaşte şi te salută, să fii de-a dreptul fericită „

Teodor Boşca, profesor Univ.Cluj şi poet

Cu această frază-sfat în minte, mi-am început cariera de dascăl – asistent universitar de limba franceză – în 1968 la Institutul Pedagogic de 3 ani din Oradea unde am fost angajata la recomandarea – despre care am aflat mult mai tarziu – distinsului meu profesor, Vasile Fanache de la Universitatea din Cluj. Între 1968- 1971 am lucrat la acest Institut. În anul universitar 1971-1972 –  asistent tiular la Institutul Pedagogic din Piteşti. Din 1972 – la catedra de Limbi straine de la Academia de studii Economice din Bucureşti. În toamna anului 2009, am decis să mă retrag de la clasă, socotind că 41 de ani de experienţă mă îndestulează şi mă îndreptăţesc la o „retrospectivă”. Nicidecum la o auto-evaluare, pentru că ar fi o prea uşoară treabă, din moment ce notele sunt la îndemâna mea ca la orice dascăl şi/iar iubirea de „mine” nu m-ar lăsa să-mi acord decât notele din vârful scalei. Piatra de încercare rămâne asadar: „dacă după ani, te va recunoaşte un student şi-ţi va da bună ziua.” Aşa că acum, mă aflu într-o perioadă de … aşteptare….

« et puis attendre que l’oiseau se décide à chanter

Si l’oiseau ne chante pas

C’est mauvais signe

signe que le tableau est mauvais

mais s’il chante c’est bon signe

signe que vous pouvez signer

Alors vous arrachez tout doucement

une des plumes de l’oiseau

et vous écrivez votre nom dans un coin du tableau »

Jacques Prévert – Pour faire le portrait d’un oiseau

Primul pas, îl voi face EU. Ca fostă studentă la Universitatea din Cluj, cea dintâi REVERENŢĂ, o fac dascălilor mei     Teodor BOŞCA ( 1987) şi Vasile FANACHE.