Cele câteva date pe care le ştiu despre viaţa profesorului-poet-traducător-critic şi dramaturg, Teodor Boşca, nu sunt suficiente ca să încheg o biografie şi nici măcar un curriculum vitae care, oricât de sumar ar fi, cere precizie şi rigoare.

De aceea, rămân în zona aprecierilor subiective, a propriilor impresii neschimbate din anii petrecuţi la facultate. Am înţeles atunci că – prin studiu, cercetare şi încredere în sine – evoluţia profesională a lui Teodor Boşca, s-a înscris pe o traiectorie ascendentă – de la „modestia” mediului familiei în care s-a născut, la o aristocratică prestanţă de intelectual rafinat, sobru şi neclintit în principii şi convingeri nobile.

Pentru noi studenţii, prezenţa lui în Facultatea de Filologie (la Institutul Pedagogic de 3 ani din Cluj şi la Universitatea Babeş-Bolyai din acelaşi oraş) era şansa de a avea modelul viu spre care aspiram – de profesor universitar şi om de cultură – chiar în preajma noastră: la curs, la seminar, la examene ori pe culoarele facultăţii.

Ascultându-l şi privindu-i ţinuta ce părea fără cusur, eram stăpâniţi de admiraţie dar şi de spaima ce-l cuprinde pe studentul a cărui lectură dar mai ales ştiinţă de a o interpreta şi prezenta, urma să fie cântărită de Profesorul pe care-l admiram. Spaima noastră se îndulcea însă, când îl zăream deplasându-se prin Cluj pe  motocicleta lui, căci atunci, el părea un om de rând, asemenea nouă.

În această seară, a zilei lui de naştere (5 februarie 1921/ 2018) sperăm să-l răsplătim pentru tot ce „am luat” de la el – de la profesorul-poet-traducător Teodor Boşca, recitind un poem din cele traduse de el în limba română

 

Din volumul: Shakespeare, Sonete În româneşte, cu o prefaţă de Teodor Boşca. Ed Dacia. Cluj 1974,