Imaginea prezintă Casa memorială Dipșe din Șurdești (comuna Șișești, Maramureș), unde este expus un banner cu chipul unui membru al familiei: „Aici s-a născut și a trăit Ioan Dipșe, delegat la Alba-Iulia, la Marea Unire de la 1 decembrie 1918”.

Ioan Dipșe a fost birău (primar) și jude al satului Șurdești, a ajutat sătenii, a susținut și dezvoltat școala și casa parohială, a garantat împrumuturile sătenilor cu propriile pământuri. A adus cu spatele și mai apoi cu căruța, polochim (un sol gras, bogat) dintr-un sat vecin, ca îngrășământ pentru pământ și recolte mai bune. Împreună cu soția sa, Ioana Dipșe, a avut opt prunci: unul – căzut pe front (Viorel), altul –întemnițat pentru credința lui (Gheorghe), altul – pictor (Constantin Dipșe); și ceilalți copii rămași în sat au avut trăsături și însușiri demne de laudă.

Ioan Dipșe – zis Onuțu Dipșii – ținând piciorul pe un scăunel, citea Psaltirea în fiecare zi, înainte de apusul soarelui și se ruga pentru toți. După cum povestea fiului său, pictorul Constantin Dipșe, sentimentul puternic de generozitate pentru comunitate, familie, sat, Maramureș, Ardeal și țară, l-a stăpânit întreaga viață și l-a animat pe Ioan Dipșe, ca purtător de steag la adunarea de la Alba Iulia.

Pentru a cinsti memoria acestui unic reprezentant al satului la un eveniment de anvergură națională, noi, Maria și Ionuț Dipșe, am lansat o chemare la „Întâlnire pentru Unire”. Elevi și profesori de la Școala gimnazială „Constantin Dipșe” din Șurdești, oficiali ai comunei, personalul primăriei, nepoți, strănepoți, cunoștințe și vecini, au fost așteptați sâmbătă, 17 noiembrie a. c. la ora 16:30 la Casa Memorială Dipșe din Șurdești. La lăsatul serii, am proiectat sub formă de lumină – peste Casa Memorială – tricolorul național.

Chemării noastre i-au răspuns prompt trei oameni de seamă ai locului: un dascăl talentat – Nicoleta Petran, primarul din mandatul precedent – domnul Gheorghe Bud și meșterul constructor al satului – badea Onisim Nechita.

Învățătoarea, într-o comunicare interactivă cu elevii prezenți, le-a clarificat acestora câteva concepte cheie legate de Unire.

Primarul, de al cărui nume se leagă realizarea plăcii memoriale a memorandiștilor comunei, a subliniat (pornind de la documente) rolul familiei Dipșe în istoria locului și a dat speranța că echipa din care face parte ne va oferi curând o monografie valoroasă.

Meșterul Onisim, care a scos din ruină casa făcută de memorandistul Costan Dipșe (la 1870), a vorbit prin rezultatul muncii sale.

A fost o reuniune convivială în care, prin contribuția fiecăruia, s-a creionat portretul lui Ioan Dipșe, fiu al memorandistului Costan Dipșe.

Dacă au participat mulți sau puțini la această întâlnire este un fapt secundar, căci chipul străbunului Ioan Dipșe și steagul tricolor au rămas să vegheze „drumul școlii” – care se unduiește alături de casă –, acela pe care zilnic trec elevi ce își vor întipări în memorie un moment istoric al neamului românesc: Marea Unire de la 1 decembrie 1918.

Poate că așa a fost dintotdeauna, ca, din mulțime să se ridice câțiva la un mod de înțelegere profundă a clipei istorice, cu trăire adâncă și asumare a responsabilității pentru fapte și decizii importante pentru comunitate, pentru națiunea română.

Ce trăire pătrunzătoare îl stăpânea pe Ioan Dipșe în drumul spre Alba Iulia!

Cât de prețios simțea el tricolorul pe care urma să-l desfășoare la întâlnirea cu delegațiile celorlalte provincii românești!

Chemarea noastră la „Întâlnirea pentru Unire” de la Casa Memorială Dipșe nu s-a consumat în amintita după-amiază de 17 noiembrie, ci propune coagularea de gânduri, idei și forțe pentru întărirea și creșterea notorietății Șurdeștiului și a întregii zone.

 

Prof. univ. dr. Maria Dipșe

În ziarul “Graiul Maramureşului” din 22 mai a.c. tocmai a apărut articolul Casa memorială Dipşe – din Şurdeşti – îndemn la unire semnat de Maria şi Ionuţ Dipşe.

Ce bucurie! Un îndemn la unire şi la făptuire. Dar, departe de a fi vorba doar de ”Casa Dipşe” aici se regăseşte întregul sat, acela care şi-a construit o biserică ce pare să atingă Cerul. Şi nu doar un sat, ci ne regăsim noi toţi cei legaţi de această ţară pentru care, vremurile acestea sunt o piatră de încercare.

Azi sărbătorim Înălţarea, pe care nişte minţi luminate şi nişte inimi fierbinţi au dedicat-o Eroilor, celor care nu au privit în pământ ci şi-au ridicat ochii spre cer şi  au urmat pilda Domnului. Cu credinţă şi curaj! Cu curaj şi cu credinţă! Mai ales cu credinţă, căci de acolo vine puterea şi viaţa cea adevărată!

Am fost în vară la Şurdeşti şi am văzut cu ochii mei locul unde s-a născut soţul prietenei mele din copilărie, pictorul Costan / Constantin Dipşe. Ţin bine minte: întotdeauna, din conversaţiile cu el ţâşnea ceva deosebit, chiar dacă vorbele păreau obişnuite, de „fiecare zi”. Odată l-am întrebat cum se poate explica rezistenţa neamului nostru la atâta urgie ce s-a abătut asupra lui. Mi-a răspuns simplu: CREDINŢA! Dar a spus-o atât de simplu – căci el însuşi era un omextraordinar de simplu, de modest! – că nu puteai să nu te simţi pătruns de adevărul celor spuse de el. Nu retorică ci trăire, nu frumos ci adevărat. Costan era un ţăran luminat. Nu doar şcolit, ci luminat cu lumina pe care a sorbit-o din sângele neamului său. La propriu şi la figurat.

Tot simplu mi-a spus şi Măriuca Dipşe, mai anul trecut, într-o dimineaţă, în curtea nepoatei lor – Parasca din Şurdeşti – uitându-se la cerul limpede fără urmă de nor: „Uite, primul lucru pe care l-ar fi făcut Costan, ieşind afară: s-ar fi uitat spre cer.” Nu era retorică în ce spunea Măriuca, ci un adevăr simplu care ţinea de trăirea firească a oamenilor ce păstrează încă legătura cu …pământul!

Să privim spre Cer, şi să ne gândim la unire şi făptuire.

dr. Ileana Bucurenciu

În iarna lui 1970, venisem de la Oradea în Bucureşti, să fac o documentare pentru admitere la doctorat. În pauza de prânz din 16 decembrie, am vizitat cu o cunoştinţă, atelierul pictorului Constantin Dipşe din str. Cosmonauţilor 41.

Mă aflam în faţa unui Maramureşan, dar nu era o noutate pentru mine pentru că, în verile dinainte, cunoscusem oamenii din nordul ţării.

Invitată, am luat loc pe o băncuţă, la o măsuţă joasă cu tăblie de stejar ce purta povara vârstei centenare.

În după amiaza aceea, prin vorbe însoţite de o subtilă şi delicată gestică, asemenea unui arhitect-magician, pictorul mi-a explicat cum făcea el când era prunc, din fire de paie, pod pentru furnici, ca să le ajute să treacă peste un firicel de apă – obstacol în calea lor.

L-am luat foarte în serios, iar în sinea mea eram uimită de idee, de ştiinţă şi de curajul de a face o astfel de construcţie. Câtă pricepere de arhitect trebuia pentru asta, ce măiestrie !

Cât de vrăjită am fost de povestea podului pentru furnici, se vede în fotografia făcută de Ctin. Mierlescu, martorul-fotograf al artiştilor care trecuse pe acolo pentru o scurtă vizită.

IMG_6776w

Pictorul şi cunoştinţa comună, m-au condus la căminul Grozăveşti unde eram cazată. Eu purtam însă în suflet, o poveste la care începeam să fiu complice.

A treia zi, după ce vom fi încheiat, unul – ziua de studiu şi celălat – ziua de lucru la şevalet, eu aveam să merg din nou la atelierul de pictură. Cum era o vizită anunţată, i-am dus o garoafă însoţită de următoarea dedicaţie scrisă – O floare de pe sufletul Izei – Iza fiind numele pe care mi-l luasem când am fost în Maramureş şi cu care semnam în reviste articole şi diverse traduceri. Deşi pictorul a fost rezervat în faţa gestului meu, eu nu mi-am pierdut buna dispoziţie.

Acel decembrie nu era deloc friguros aşa că am plecat amândoi la plimbare. Din strada Cosmonauţilor, am traversat Piaţa Amzei şi curând am ajuns în calea Victoriei, ţinta fiind Restaurantul ziariştilor.

În dreptul Bibliotecii Academiei Române, pictorul s-a oprit brusc şi m-a întrebat :

Vrei să fii nevasta mea ?

Vreau – i-am răspuns fără să respir, căci dorinţa aceasta, deşi nu mi-o formulasem explicit, sălăşluia în mine.

Îmi faci prunci ? a continuat el.

Îţi fac, am răspuns eu, scurt.

Surprinşi de noi înşine, am rămas ţintuiţi pe loc, tăcuţi. Fiecare era probabil uimit de victoria atât de uşor câştigată în faţa celuilalt, după o conversaţie scurtă şi neaşteptat de firească dar cu miză atât de mare, pentru toată viaţa. După câteva momente, pictorul a adăugat răspicat:

Dar să nu-mi ceri nicodată să fac altceva decât pictură

Analizând  momentul la rece, am înţeles atunci că avea deja un angajament la care nu renunţa pentru mine – şi acela era pictura.

Nu-mi mai amintesc vorbele de încuviinţare prin care am făcut „pactul”, dar ştiu că în cei 40 de ani ai căsniciei noastre, eu l-am respectat. Niciodată nu i-am cerut să facă altceva decât pictură – căci eu însămi am rămas îndrăgostită de opera lui. Din acea zi, am devenit „Măriuca”.

M-am întors la Oradea, oprindu-mă la ai mei, în inima Ardealului. Părinţii s-au tulburat foarte, ba chiar s-au îngrozit de decizia mea bruscă de a mă căsători cu un om din viaţa căruia nu ştiu decât că este pictor şi că ştie să facă din fir de pai, pod pentru furnici.

Când toţi erau îngrijoraţi pentru viitorul meu, eu trăiam doar cu emoţia şi dorinţa de a-l reîntâlni pe pictor în atelierul său.

Am hotărât să ne căsătorim, eu propunând data de 16 februarie (1971) care era şi data căsătoriei părinţilor mei. Eram convinsă că data era aceea care-mi aduce noroc.

Pictorul a fost de acord şi mi-a pregătit o nuntă ca-n poveşti.

De câte ori le-am povestit mai tinerilor interlocutori cele de mai sus, le-am semnalat două lucruri: că această întâmplare adevărată nu este o reţetă, că nu orice întâlnire poate fi potrivită pentru căsătorie, după 3 zile; că data de 16 februarie nu este în sine purtătoarea norocului, ea nu este una încărcată cu valenţe speciale de noroc care se revarsă asupra celor ce o aleg. Prin opţiunea pentru 16 februarie, eu alegeam de fapt, modelul de viaţă al părinţilor mei, exemplul de familie unită, decisă să reziste în faţa greutăţilor.

Măriuca Dipşe