Ce răcoroasă-mprăştiere, ce taninos dezastru,
A mia oară, în mii de clipe mă întind,
Să picur rouă, neted şi sihastru.
De cupa-ţi rece mă desprind.
Mă guşti şi-ţi spun de lumea-ntreagă,
De vieţi trăite-n vis, cu har,
Şi sub privirea-ţi, cu arome pline,
Cobor şi mă ridic, în dar.
De ascultat:
Casino versus Japan – Dielectric Saints
Atât de însorit…
Lumina-mi rece.
Şi raza-mi transparentă a albit.
Şi nimeni nu îşi mai fereşte ochii
De-a mea privire:
Fereastră nu-i, căci sufletul e ponosit.
Şi dacă-ar fi chiar totul
Presărat cu stele,
Nici una nu m-ar recunoaşte,
legat aici, cu ale tale
Trei inele
călite-n aştri de candele.
Şi iată-mă ajuns,
Un soare gol de patimă,
de gânduri pe ascuns,
de fiecare umbră creată pe pământ,
O clopoţire scurtă,
În tonuri de mormânt.
Doar urmele-mi desculţe mai măsoară,
Din când în când,
Al galaxiei diametru,
Şi văd de-atâtea ori că nu e,
De străbătut,
Mai mult de-un metru.
