din satul Șurdești- comuna Șișesti – Maramureș

Câteva argumente pentru înscrierea lui în circuitul turistic al zonei

(adaptare și completare de Maria Dipșe, după un text propus de specialiști din Baia Mare)

Repere geografice și istorice

Complexul „Casa memorială DIPȘE” se află în Satul Șurdești, comuna Șisești, județul Maramureș, localitate care face parte din zona etnografică a Chioarului, subzona Fisculaș.

Sistemul Teritorial Chioar-Lăpuș este localizat într-un cadru geografic divers, remarcat prin resurse naturale și antropice. Multitudinea componentelor sale peisagistice, estetice, științifice, curative, recreative, îi conferă valoarea de areal turistic.

La începutul secolului XV, majoritatea așezărilor umane erau deja constituite. Satele sunt situate la altitudinea de 300 – 450 m având în partea de nord-est și nord masivul vulcanic Gutâi (1443m) și Igniș (1307m). Comuna Șisești și satele aparținătoare se încadrează în satele de tip răsfirat, cu vetre bine conturate. Aici s-a dezvoltat o economie complexă, axată în special pe creșterea animalelor, pomicultura și prelucrarea lemnului.

Comuna Șisești (atestata documentar în 1411, cu o populație de 1505 locuitori si satele aparținătoare) este situată in partea de nord a Chioarului, exact la sud de Baia Sprie. Cele 7 sate ale comunei (inclusiv Șisești) număra aproximativ 5829 de locuitori. Satul reședință de comună, Șisești este asociat numelui lui Vasile Lucaciu (1852-1922), unul dintre conducătorii mișcării memorandiste din 1892-1894 cu legături strânse cu familia Dipșe –  oameni-gospodari de frunte din satul Șurdești.

Satul Șurdești, atestat documentar în anul 1400 (cu 1407 locuitori) este situat la aproximativ 20 km de Baia Mare pe traseul Baia Sprie – Cavnic. Acesta își datorează faima, bisericii de lemn construită la 1754, cea mai înaltă biserică de lemn din Europa, cu pictură interioară, devenită în anul 1999 obiectiv al listei Patrimoniului Mondial UNESCO, alături de biserica de lemn din satul vecin – Plopiș – datată 1798, ambele considerate capodopere ale tipologiei arhitecturii bisericii de lemn din Maramureș.

Statutul juridic al imobilului „Casa memoriala DIPȘE”

Întemeietorul gospodăriei amplasate pe terenul generos aflat în proprietatea sa, Costan Dipșe a trăit până în anul 1915. Fiul său, Ioan, ca mezin, rămâne potrivit legilor nescrise ale comunității țărănești, să trăiască alături de părinți și să moștenească gospodăria. În această casă se naște Constantin Dipșe – viitor pictor, Gheorghe Dipșe – apărător al credinței greco-catolice și Viorel Dipșe – erou de război și alți frați – oameni de ispravă.

Imobilul trece prin diverse faze de deținere, iar în anul 2012, Maria Dipșe, soția pictorului Constantin Dipșe (cu susținerea fiului lor, Ion-Costan Dipșe) devine proprietar legal, prin cumpărare de la moștenitoarele de drept ale casei și cămării („găbănașului”), construcții aflate pe același teren. Pentru ca imobilul să fie complet în proprietatea Mariei Dipșe, rămâne de clarificat statutul juridic al terenului.

Date privitoare la construcția casei și exploatarea sa în timp

Arhitectura gospodăriei țărănești face parte din aria nordică transilvăneană a arhitecturii tradiționale și are note comune cu Maramureșul, Oașul și Lăpușul, asemănări cu zona vecină de peste Someș, a Codrului, dar și note deosebitoare. Casele de bârne de stejar și fag, au prispe cu stâlpi, cu sau fără balustradă. Acoperirea pereților cu o tencuială de lut se practica frecvent în secolul XIX. Vechiul acoperiș al caselor din aceasta zonă avea pantele mai înalte și purta învelitoarea din paie de grâu.

Starea imobilului construit în 1870, și a cămării – „găbănașului” construcție distinctă din 1892 peste beci, dovedea că cel puțin în ultimii 20 de ani înainte preluarea lui de către Maria Dipșe și fiul Ion-Costan Dipșe, acesta nu a beneficiat de îngrijire și mai ales de reparații.

Date cu privire la personalități și evenimente asociate clădirii

Gospodăria din Șurdești a familiei Dipșe are capacitatea de a evidenția succesiunea generațiilor aparținătoare unui „neam” mare, atribut cu dublu sens – număr mare de persoane, dar și existențe de excepție. Este locul în care s-au născut, au crescut și s-au format personalități ce au marcat istoria satului, spiritualitatea locală și națională. Astfel:

  • Memorandistul Costan Dipșe (1843-1915) va face parte din delegația ce va merge la Viena în anul 1892, pentru susținerea drepturilor românilor din Ardeal.
  • Fiul său, Ioan Dipșe – primar și jude local al localității Șurdești, se va afla alături de Vasile Lucaciu la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, pentru celebrarea Unirii.

Dintre fii lui Ioan Dipșe rămân în istoria locului:

  • Viorel Dipșe căzut în al II-lea război mondial;
  • Gheorghe Dipșe preot greco-catolic – închis 13 ani în pușcăriile comuniste pentru refuzul de a renunța la credință, autor al primului proiect de captare a apei izvoarelor și aducțiune a apei în sat, realizatorul și susținătorului material al Monumentului Eroilor din sat;
  • pictorul Constantin Dipșe – care a redat în bună parte din lucrările sale de pictură, atmosfera satului natal (1917-2010).

Toți s-au născut în această casă și s-au format în prima copilărie, în acest sat.

Evaluarea globală – Concluzii

  • Criteriul vechimii – valoare medie, ponderată prin aplicarea criteriului autenticității, datorită păstrării nealterate a clădirii, în proporție de 90 %; imobil datat prin inscripția sculptată pe tocul ușii de intrare, în limba română, cu caractere majuscule slavone; anexa (cămara) – găbănașul – a fost făcut de același proprietar (puțin probabil și meșter) în anul 1892, dată inscripționată în aceeași formulare și cu aceleași litere chirilice. Remarcabil este stilul scrierii – extrem de îngrijită, particularitate care ilustrează nivelul de educație a proprietarului (presupunem că a apelat la un meșter care cunoștea bine acest fel de inscripționare, rar întâlnit chiar și la bisericile de lemn; aceasta caracteristică se poate include și în aprecierea referitoare la unicitate.
  • Criteriul referitor la valoarea arhitecturală, artistică și urbanistică – valoare mare: arhitectura casei este reprezentativă pentru tipologia locuinței rurale din zonă, pentru ultimele decenii ale secolului XIX. Materialele introduse în construcție și tehnicile de prelucrare și asamblare aplicate componentelor arhitecturale au conservat autenticitatea care definește arhitectura vernaculară cu funcție de locuire, a satului românesc transilvănean. De exemplu, folosirea tehnicii alternanței elementelor orizontale ale sistemului de pereți Blockbau cu elemente verticale. Valoarea arhitecturală dar și artistică a stâlpilor galeriei este evidențiată.
  • Criteriul referitor la frecvență, raritate și unicitate – valoare mare: în epocă tipul arhitectonic al acestei case era frecvent, dar existența datei și inscripționarea ei în această manieră sunt rar întâlnite. Prin transformările arhitecturii tradiționale, petrecute în a doua jumătate  a secolului XX, la începutul secolului XXI, casa familiei Dipșe constituie un vestigiu ce exemplifică calități date de coerența structurală și a proporțiilor, astfel, valoarea sa a crescut.
  • Criteriul referitor la valoarea memorial-simbolicăfoarte mare: datele cu privire la personalitatea proprietarului originar, cât și a urmașilor săi, sunt elocvente pentru evenimentele perioadei, cât și pentru profilul cultural al satului, iar statura artistică a pictorului Constantin Dipșe, născut în această casă din Șurdești, a căpătat dimensiuni naționale și internaționale.

Așezările rurale în general, au născut și conservat multe secole, un sistem de viață comunitară cu valori precise și fundamentale, hotărnicite în succesiunea generațiilor. În ultimii 30 de ani, modificările în spațiul vizibil și în lumea valorilor imateriale sunt ireversibile și explicabile. Pe acest fundal, intențiile, nu numai declarate dar și eforturile efective, ale actualilor proprietari ai Casei Dipșe, lasă să se întrevadă o abordare mai prietenoasă în trăirea și asumarea timpului istoric.

Din perspectiva feluritelor obiecte vechi, documente scrise și audio, fotografii ce vor fi expuse alternativ, destinul particular al Casei Dipșe – cu valoare de monument istoric și monument memorial – împlinește o evocare recuperatorie a istoriei reale a Șurdeștiului, sat de țărani crescători de animale, meșteri ai prelucrării lemnului și nu în ultimul rând, agricultori.

Următoarele acțiuni vor susține reconstituirea unei lumi speciale și de importanță vitală a amintirii dar și o efervescență proiectată spre viitor:

  • expoziții temporare cu panouri după operele de artă diverse ca tehnica create de pictorul Constantin Dipșe,
  • întâlniri cu oameni de cultură din diferitele zone ale țării,
  • întâlniri cu caracter instructiv-educativ cu generații succesive de elevi ai școlii din sat ce poartă numele artistului,

Vizitele musafirilor – asistate în limba română, franceză, engleză și italiană – vor cuprinde explicații integratoare despre axa geografică Biserica din Șurdești, Casa memorială Dipșe și Monumentul eroilor satului căzuți in cele două războaie mondiale –construit pe stânca denumită „Bulbucul Mic”.

Toate vor fi în acord cu istoria Casei cu valoare de monument memorial.

Astăzi 16 decembrie 2021 se împlinește o jumătate de secol și un an de când destinul meu și al pictorului Constantin Dipșe, a primit o nouă amprentă. De unde? De undeva de SUS, chiar dacă în realitatea de aici, de pe Pământ a fost vorba de o întâlnire întâmplătoare. Împreună ne-am împlinit ca familie iar profesional, fiecare ne-am împlinit pe un drum ascendent. Am „răspuns” cu onestitate, răbdare și dragoste „comenzii” Destinului și, privind înapoi, știm că nu ne-ar fi fost mai bine altfel.

Față de pictorul Constantin Dipșe – soț și tată – mie și fiului nostru, Ionuț, ne rămâne misiunea nobilă de a-i ține vie amintirea, și de a face cunoscută arta sa, publicului larg.

Azi, în Grădina Botanică din București, pe o alee de lângă lac, vă puteți întâlni cu bucuria  culorilor pe care artistul a împărtășit-o întotdeauna cu generozitate.

Măriuca Dipșe

Pe Teodor Boşca ni-l amintim mereu, nu doar în 5 februarie, ziua lui de naştere. Ni-l amintim ca model de dascăl şi expresie a unui spirit literar universal ce te îndeamnă să te cultivi fără încetare.

* Sonetul 19 de W. Shakespeare în traducerea lui Teodor Boșca.

(căsătoria civilă din 16 februarie şi cea religioasă din 21 februarie 1971)

Naşa Mărioara avea o distincţie aristocratică ereditară; un simţ şi o înţelegere a realităţii epocii pe care o traversam şi, de pe urma căreia, a suferit ca refugiat din Basarabia. Naşa noastră era o înţeleaptă: nu ne dădea sfaturi în mod direct, ci ne povestea întâmplări din care aveam foarte multe de învăţat.

Naşul Mișu, profesor universitar la A.S.E., a „importat” în România, din mediul academic din SUA, ştiinţa Marketingului, pe care a îmbogăţit-o cu multe studii de specialitate recunoscute în străinătate. Temperament dinamic, de o vastă anvergură ştiinţifică, a avut mai mulți discipoli. Naşa Mărioara şi Naşul Mişu ne-au fost model în multe privinţe, pentru care amintirea lor rămâne vie.

Mamă Dragă,

Astăzi, când ai fi împlinit 103 ani, te rog să primești în dar prin puterea gândului – din partea mea – toată dăruirea pe care o pun în munca pentru GRĂDINA NOASTRĂ din Uioara. Ai prețuit-o nespus.

Cât mă pricep și cât mă țin puterile îngrijesc mărul din care îți trimit o cunună cu fructe ce stau să se coacă.

Îmbrățișarea noastră caldă te cuprinde în fiecare zi.

Mia, Ionuț, Nuși, Nicușor

Astăzi, 5 februarie, Profesorul Teodor Boşca ar fi împlinit 97 de ani. S-a stins în 1987, la 65 de ani.  

Sufletul lui era împovărat de lipsa libertăţii de exprimare, de constrângerile  cenzurii care-l obliga – ca să poată exprima (de pildă, în piesa „Judecata”) idei nepreţuite despre morală şi prietenie sau despre prietenie şi dragoste –să presare contextul cu  termeni precum „tovarăş” sau „tractor”.

La acestea s-a adăugat supărarea că a fost silit să iasă la pensie în plină forţă creatoare, când talentul său de dascăl (Conferenţiar dr. la  Catedra de Literatură Universală, Facultatea de Filologie din Universitatea Babeş-Bolyai) întrecea orice altă figură contemporană. Nu a „prins” postul de profesor universitar pentru că la vremea aceea, pentru o astfel de poziţie, ar fi trebuit să dovedeşti că eşti „un bun comunist”, stare incompatibilă cu structura şi morala Domnului Boșca.

Emil Marcu din Ocna Mureş – Tatăl meu – un om înţelept şi generos

(7 iunie 1910 – 20 februarie 1989)

Omagiul pe care-l aduc în această zi de februarie, memoriei Tatălui meu, de fapt părintelui nostru – căci semnez rândurile acestea şi în numele fraţilor mei în viaţă Nuşi şi Nicuşor şi al copiilor noştri – va conţine o poveste ce poartă amprenta înţelepciunii lui.

De la o bronşită banală care s-a cronicizat, Emil Marcu a ajuns să sufere zeci de ani de astm bronşic. Deşi s-a supus celor mai dure investigaţii ale medicilor din Cluj, tot a avut nenumărate nopţi dormite în genunchi lângă pat, ca să nu se sufoce. Mama-l îngrijea cu dăruire de sfântă, să-l ţină în viaţă pentru familia noastră.

O veche pasiune l-a îndemnat să reia lucrul cu abinele, plasându-şi stupii într-o pădure (de la Ciunga) din extravilanul oraşului Ocna Mureş.

La vremea recoltării mierii (pentru cine nu ştie), una din primele acţiuni este descăpăcitul fagurilor, adică deschiderea alveolelor ce conţin mierea care prin centrifugare, va fi extrasă. Prin această desigilare  cu o furculită sau cu un cuţit special, se recoltează căpăcelele sau cum le numim noi, descăpăcituri. Gustând din darurile albinelor, Emil Marcu, a observat că, mestecând descăpăcituri/ căpăcele respiraţia i se îmbunătăţeşte. Repetă mestecarea câte unei porţioare de descăpăcituri şi, aplică metoda chiar şi în momentele de criză de astm din care, în felul acesta, se salvează. Prin observarea repetată a reacţiilor pozitive ale propriului organism la acest tratament, a tras concluzia privind valenţele tămăduitoare ale acestuia. Explicaţia ar fi simplă : acele căpăcele conţin, pe lângă ceară şi miere, şi diverse răşini printre care propolisul ce funcţionează ca un antibiotic local şi aerosol vindecător.

Reuşita tramentului se bazează însă pe 2 condiţii pe care Tatăl meu mi le-a comunicat cu glas apăsat:

1) “- Luaţi descăpăcituri înainte să se declanşeze tusea de dimineaţă şi înainte de orice sesiune  de tuse seacă de peste zi, ce duce de fapt la inflamarea bronhiilor.

2) “- Insistaţi !, zicea el, perseveraţi, nu abandonaţi!”

I-am urmat sfatul inclusiv în această iarnă, recunosc – adăugând pe descăpăcituri şi 2-3 picuri suplimentari de tinctură de propolis (30% concentraţie produs de Apimondia din str. Ficusului Bucureşti) pe post de “antibiotic local” şi, tusea mă ocoleşte.

Tatăl meu, Emil Marcu din Ocna Mureş era un bărbat înţelept şi generos, pentru că, din orice împrejurare extrăgea o învăţătură pe care, după ce a verificat-o, o dăruia şi altora într-o formă ce te făcea să o ţii minte şi la care să iei aminte.

Mulţumim, mulţumim, iubiţilor Părinţi !!

Ticu si Mama in gradina cu stupi

Astăzi, 5 februarie 2015, TEODOR BOŞCA – profesor şi poet – ar fi împlinit 93 de ani. Să ne gândim la el recitind versuri traduse în română, din cele 3 volume publicate.

 Shakespeare Sonetul 77

 Oglinda zice că ţi-e vraja ştearsă,

Cadranu-arată timpul tău cum piere;

Pe albe pagini mintea ţi-o revarsă,

Iar tîlcul cărţii gustă-l cum se cere.

Cînd zbîrcituri oglinda-ţi pune-n faţă,

În gîndul tău căscate gropi învie;

Ascunsa taină-a ceasului te-nvaţă

Al vremii mers tiptil spre veşnicie.

Ce nu poate memoria să ţină,

Dă foilor, şi-n ele-ţi vei găsi

Copiii-aduşi de creier la lumină,

Şi-o minte nouă-ţi vei descoperi.

            Aste-nsemnări, oricît le-ai reciti,

           Sînt  de folos şi cartea ţi-or hrăni.

(extras din vol. Shakespeare SONETE   În româneşte, cu o prefaţă de Teodor Boşca. Prezentare grafică şi ilustraţii Emil Chendea Ed. Dacia Cluj 1974)

 

Peire CARDENAL  (60)

 Aş vrea să-ncep o nouă poezie,

ce-n ziua de judeţ i-o voi rosti

Celui ce din nimic mă plămădi.

Atunci, de-mi va găsi vinovăţie

şi va voi în iad a m-arunca,

voi zice : « Milă, Doamne: nu aşa!

Rea lume anii mei i-a chinuit,

de cel viclean fă dar să fiu ferit!»

 (extras din vol. Poezia trubadurilor provensali italieni, portughezi, a truverilor şi a minnesangeriilor  în versiune originală şi în traducerea lui Teodor Boşca . Ed. Dacia Cluj 1980)

 

CHENIER :Tînăra captivă

Gingaşul spic se coace, iar coasa nu-l doboară;

La strugure nu-i pasă de teasc, şi peste vară

Bea roua proaspătă din zori.

Iar eu, ca el suavă, la fel încîntătoare,

Oricît mi-e plin prezentul de nori şi-ameninţare,

eu încă nu doresc să mor !

 extras din vol. Poezia preromantică în Anglia, franţa, Germania, Italia şi Spania

Antologie poliglotă, traduceri, cuvînt înainte, prezentări şi note de Teodor Boşca. Ed Tribuna 2007

De ziua lui, o schiţă de portret,

IMG_4971w

Numele lui este Marcu Nicolae şi s-a născut în 3 iulie 1941, la Ocna Mureş. Cunoscuţii îi spun Nicu Marcu, iar familia şi apropiaţii îl cheamă – Nicuşor.

Diminutivul, cred eu, i se potriveşte cel mai bine, pentru că sonoritatea sugerează bunătate, acea trăsătură care presupune absenţa interesului material din acţiunile lui. « Nicule, fă-mi asta, Nicule fă-mi aia »,  acoperă o gamă largă de cereri ale prietenilor, vecinilor, cunoscuţilor, legate de instalaţii, de mecanică, de partea electrică ori de motoare. De cele mai multe ori, rezolvările lui sunt ingenioase, născociri pline de creativitate care-i uimesc chiar şi pe meşterii profesionişti. Scule de tot felul îi înconjoară viaţa de zi cu zi. O unealtă veche, el o face nouă. În ceea ce este vechi, el vede dincolo de aparenţa îmbătrânită, esenţa vie a obiectului, pe care-l readuce la viaţă iar prin acest mod de existenţă, el face implicit frondă împotriva societăţii de consum.

Mintea lui frământă idei ca să găsească soluţii pentru proiectele lui personale pe care, oricât « de demult » ar fi, nu le abandonează. Ceea ce face el, s-ar putea rezuma în : « proiecte mari cu bani puţini şi cu multă creativitate ». Am semnalat câteva dintre ele, în articolul dedicat Profesoarei lui de Fizică.

 Nicuşor este omul naturii. Duminica, fără abatere pleacă în excursie, pleacă LA PĂDURE. Pe mulţi din preajma lui i-a contaminat cu această plăcere. De altfel, de când era elev, iubea esecapadele în pădurile din împrejurimile Uiorii. Îşi hrănea imaginaţia cu poveştile spuse de părinţi şi îşi îmbogăţea lista misterelor prin efectul acţiunilor născocite de el, cum ar fi, sticluţe cu bileţele îngropate la rădăcina anumitor copaci. În excursiile la Cheile Turzii, la Huda lui Papară sau în diferite peşteri, el « vede » mai mult şi mai multe decât mulţi dintre noi, ceilalţi. Aceasta este o altă « lume » a lui, este lumea unui visător, a unuia care nu studiază natura, ci se confundă cu ea. « Duminică merg la Pădure ! » sună asemenea unui vers dintr-o Rugăciune; acolo, eul său profund se confundă cu însăşi Creaţia lui Dumnezeu pe care o respectă, o admiră şi o iubeşte.

Dar Nicu Marcu este cunoscut sub porecla Nicu chitaristul. De el îşi amintesc în Ocna Mureş chiar şi azi, bărbaţi mai tineri care au deprins de la el, cântatul la chitară sau la mandolină, dar şi doamne – odinioară domnişoare – pe care grupul condus de Nicu Chitaristul, le-a încântat, cântându-le sub fereastră, serenade. Acest grup despre care merită să se vorbească, a adus « o pată de culoare pitorescă » în Ocna Mureş, în vremuri în care Uiorenii (sau ocnamureşenii după zicerea de azi) se cunoşteau aproape ca într-o familie şi când serenadele şi întrunirile dansante dădeau un parfum aparte vieţii tinerilor, chiar dacă  umerii părinţilor purtau povara grijilor şi a îngrijorărilor.

Autodidact de la A la Z în ale muzicii, Nicu Marcu a devenit instrumentist de cea mai înaltă clasă a Clujului unde a cântat în orchestre de profesionişti. Cu auz muzical perfect, cu imaginaţie melodică rafinată, cu o îndemânare interpretativă suplă şi măiestrită, Nicu Marcu a fost un partener mult stimat şi apreciat şi în orchestra violonistului Alexandru Ţitruş.

Cititorul acestei schiţe de portret ar putea spune că la performanţe muzicale ori tehnico-mecanice, poate ajunge orice absolvent de şcoală de muzică ori cu formaţie inginerească, iar eu nu-l contrazic. Doar că Nicu Marcu a reuşit şi reuşeşte fără să fi făcut şcoli înalte. Şi, dacă s-a-ntâmplat aşa, a fost nu pentru că nu şi-ar fi dorit sau nu ar fi fost apt, ci pentru că, tinereţea lui din ultimii ani de liceu, a preluat toată povara interdicţiilor de acces la studii impuse de regimul comunist, care i-a arestat pe ambii părinţi şi pe fratele mai mare, într-un proces înscenat cu martori mincinoşi. Iar el, Nicuşor, elev de liceu, şi-a asumat rolul de « stâlp al casei » în locul adulţilor absenţi. Îi sunt recunoscătoare că, datorită sacrificiului lui, eu, sora mai mică, mi-am putut urma studiile, chiar dacă asta a fost pe un drum lung şi sinuos.

Ne leagă ataşamentul de Casa Părintească, de Casa copilăriei nostre din Ocna Mureşului/ Uioara, unde părinţi drepţi şi harnici, luminaţi şi înţelepţi, ne-au încărcat cu binecuvântate virtuţi.

 La mulţi ani, Nicuşor, dragă !, mult admirat şi iubit şi de nepotul tău, Ionuţ Dipşe.

 

 

 

 

(2 iulie 1916 – 21 noiembrie 1994)

Astăzi, 2 iulie 2014, Mama mea din Ocna Mureş, ar fi împlinit 98 de ani.

Foto eu + Mama in gradina W

De 20 de ani îi duc dorul şi continui să o îmbrăţişez cu ochii sufletului şi ai amintirii. La fiecare întoarcere în oraşul natal, mă închin la mormântul părinţilor mei unde le povestesc despre câte am reuşit să fac după plecarea lor, dar şi unde le cer ajutorul pentru cele ce n-am reuşit încă să fac.

Mama mea s-a născut în satul Mădăraş, (Ciuc) fiind mezina unei familii înstărite cu 5 copii. Avea 8 ani când ambii părinţi – la interval mic de timp – au murit. Orfană, luată de rude, a plâns şi a oftat mult după părinţii ei.

La vârsta de 20 de ani s-a căsătorit cu Emil Marcu, au întemeiat o familie cu 4 copii, dominantele fiind vorbele frumoase, iubirea, adevărul, munca – toate subsumate credinţei şi rugăciunii.

Părinţii noştri au fost foarte harnici şi preocupaţi să ne antreneze în treburile de acasă, după orele de şcoală, lecţiile de vioară ori de franceză.

Mama ne supraveghea îndeaproape şi « îndrepta » fără întârziere abaterile noastre de la drumul drept. Îşi dorea să fim Oameni între Oameni.

În oraşul Ocna Mureş, eram o familie respectată, se spunea – cu copii frumoşi, deştepţi şi bine educaţi.

Cum eram o familie prosperă de religie greco-catolică, am devenit – pentru regimul comunist – o ţintă ce trebuia nu numai doborâtă, ci şi smulsă din rădăcini. Folosindu-se de oameni « fără nici un Dumnezeu », pe post de martori mincinoşi, părinţilor mei li s-a înscenat un proces, înainte de care şi după care, Mama, Tata şi fratele mai mare Emil – au fost arestaţi şi condamnaţi la închisoare. Era un succes pentru regimul din România, în spiritul directivelor lui Stalin care plănuise distrugerea naţiei române prin suprimarea familiilor bine închegate de rit greco-catolic. Pe noi, ne-au « bifat » pe lista lor.

Sufletul Mamei noastre era sufocat de lacrimile de dor şi grijă pentru familia ei: 2 copii – elevi, rămaşi acasă fără nici un venit, într-o casă golită prin sechestru de cele agonisite, fiica cea mai mare şi soţul ei daţi afară din servici, celălat fiu şi soţul, închişi şi ei.

După acest episod – cumplit de dureros – familia a reuşit totuşi să « renască », purtând însă multe cicatrici.

Mama ne-a iubit pe toţi cei 4 copii, cu aceeaşi intensitate, suferea pentru fiecare, se ruga pentru fiecare dintre noi. Ne-a învăţat curajul şi perseverenţa. Ne-a învăţat prudenţa şi măsura. Ne-a arătat drumul drept şi puterea adevărului. Mama mea avea numai calităţi.

Pentru mine, este în firea lucrurilor să o definesc pe MAMĂ ca fiind acea fiinţă alcătuită numai din calităţi ; ceea ce într-un moment ne-ar putea părea la EA defect, odată cu maturizarea înţelegerii noastre, se dovedeşte a fi fost – o calitate.

foto Mama+ copiii+ nora + primii 2 nepoti  W