by ·0 Comments

Nuși (Ana) și Titi (Ion) Ciocan

Ana Ciocan (născută Marcu)

 (n. 6 decembrie 1936 – d. 6 decembrie 2019)

În aceeaşi zi ai venit şi ai plecat dar, la distanţă de 83 de ani.

Am vizitat-o pe sora mea mai mare, Nuşi, la Cluj-Napoca, în 2 decembrie 2019, şi nimic nu prevestea că după 4 zile avea să se despartă de viaţa pământească, de noi toţi, şi să intre într-o altă etapă a existenţei sale.

Ana a fost fiica cea mai mare – din 4 copii ai familiei noastre ce şi-a construit viaţa cu truda braţelor – cu exemplul de cinste, demnitate şi credinţă a părinţilor, Marcu Emil şi Marcu Ana.

Ana (Nuși) s-a născut la Băile Tuşnad, a fost botezată catolic, a crescut în credinţa greco-catolică și a fost condusă pe ultimul drum pământesc, de un preot ortodox. Nu avea prejudecăţi.

Din dorinţa părinţilor, pentru siguranţă în viaţă, Nuşi a urmat şi absolvit Liceul Comercial din Ocna Mureş. Dar ea era înzestrată cu un simţ estetic şi o sensibilitate artistică deosebite pe care şi le manifesta în felurite moduri. Avea simţ regizoral, ne transforma în timpul vacanţelor, pe noi fraţii mai mici în personaje de film sau de poveste, crea şi cosea costume pentru noi, fraţii ei mai mici, când mergeam la un bal mascat şcolar ori se punea în scenă o piesă de teatru. Ar fi putut deveni, în alte împrejurări de ţară şi vremuri, un designer vestimentar rafinat şi original.

Acasă, cântam şi colindam în familie, toţi împreună: Ana (Nuşi) şi Ticu – cu vioara, Emil cu mandolina, Nicuşor cu chitara, Mama şi Mia, cu vocea. Aşa ne-am petrecut cu ea copilăria. Nuşi era sora noastră mai mare, sora care în momentele grele din viaţa familiei a avut grijă de noi, fraţii ei mai mici. Nuşi şi-a îndeplinit această misiune pentru care noi, fraţii, am iubit-o și o vom iubi.

Ana (Nuşi) a fost o femeie curajoasă. Mamă a 4 copii pe care i-a crescut în condiţii materiale foarte grele, şi-a împlinit şi dorinţa de a deveni profesoară de vioară. Prin concurs de admitere a devenit studentă la Conservatorul de muzică „Gh. Dima” din Cluj, secţia Pedagogie, unde şi-a perfecţionat măiestria interpretării la vioară, începuturile acestui studiu având rădăcinile în Ocna Mureş. Prin pregătirea timp de 5 ani, şi-a pus în valoare şi ataşamentul pentru muzica acestui pământ şi neam: prin lucrarea de licenţă, a lăsat un document ce reuneşte folclorul muzical din zona Găbudului, satul natal al tatălui nostru, Emil Marcu.

Mâinile ei noduroase, muncite la bucătărie, curăţenia şi spălatul rufelor copiilor, fără unghii vopsite, îşi găseau bucuria cântând la vioară. Ani la rând, prin talentul său pedagogic, s-a dăruit pe sine, învăţându-i vioară pe elevii Școlii Populare de Artă din Cluj, unii veniţi de la distanțe mari de oraş.

Avea o ţinută morală impecabilă. Nu i-a plăcut luxul şi nu s-a bucurat de el şi nici de un standard material înalt. Nu i-a plăcut să „adune”. I-a plăcut însă să împartă copiilor şi nepoţilor, tot ce avea.

Cu fratele Nicuşor, Nuşi a avut o comunicare specială: două firi artistice cu o sensibilitate deosebită pentru muzică, preocupaţi să o dăruiască celorlalţi, unul ca instrumentist – chitaristul Nicu Marcu – în orchestre din Cluj-Napoca, celălalt, ca dascăl dedicat.

Cu toţii o îmbrăţişăm cu sufletul nostru, unde o păstrăm preţuind tot ce a făcut.

by ·0 Comments

În 11 august 1943, Mama – Ana Marcu – m-a dăruit familiei; m-au botezat Maria. Tot în 11 august 1943, Tata – Emil Marcu – a dăruit familiei noastre reușita sa la examenul pentru obținerea brevetului de fotograf. Cu scrisul ei mărunt și meticulos, Mama – de-acum cu grijă pentru 4 copii – a notat în fugă pe dosul pozei cu care soțul ei a devenit fotograf: „Fotografiind aceste persoane, Ticu, Marcu Emil, a reușit la examenul foto cu «foarte bine» în data de 11 august 1943, în ziua în care s-a născut Mia.”

La 77 de ani de la cele două evenimente, se confirmă legătura subtilă și profundă dintre acestea, iar eu, Maria (Mia), îmi asum misiunea de a o face vizibilă, aducând la lumină imagini demult uitate. Așadar, din arhivă, o fotografie din 1943 și una din 1948, ambele cu valoare de simbol.

1943
1948

by ·0 Comments

În anii ’65-’66 eram studentă la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, Facultatea Franceză-Română. La unul din seminarii lucram cu Doamna Doina Cornea.

Din trupul său mic și firav răzbătea o voce subţire, cu o intensitate redusă, ce trăda emoţii. Un timbru vocal particular dar o voce lipsită de vigoare. Gesturile simple ale tinerei asistente deveneau mai agitate când era nemulţumită de noi, studenţii din bănci; şi totuşi, nu avea nici ton ridicat, nici agresiv, iar dojenile sale nu ne speriau pentru că le simţeam dublate de bunăvoinţa specifică dascălului care-şi iubeşte profesia.

Preocupată de studiu, nu mă interesau informaţiile despre viaţa personală a vreunui profesor şi cu atât mai puţin a doamnei asistente Doina Cornea care părea mai degrabă o persoană supusă sau poate chiar docilă.

Tocmai de aceea m-a surprins mai târziu „abaterea sa de la disciplina regimului comunist” şi m-a întristat pedepsirea ei pentru curajul de a ridica glasul pentru binele semenilor. A devenit o voce care s-a auzit dincolo de „uşile capitonate” ale ţării. Amprenta sonoră a vocii sale era particulară, curajoasă și de aceea, inconfundabilă.

Împrejurările ce i-au dat acea putere lăuntrică să devină un protestatar de anvergură, continuă să-mi rămână străine. Încerc să-i regăsesc în memoria mea afectivă, modulaţii în timbrul vocii ei care puteau prefigura revolta unui dizident. Nimic din ce am putut eu înţelege în anii studenţiei mele nu prefigura o personalitate atât de puternică şi convingătoare.

Dar nu încetez să mă întreb cum oare, glasul timid odinioară, a putut câştiga în forţă şi convingere, devenind o dominantă a unei epoci în clocot, în care trebuiau trezite conştiinţele?

Acum, când îşi încheie şederea printre noi, admirând-o cu toată puterea maturităţii mele, îi aduc omagiul meu printr-o reverenţă duioasă.

Astă-seară (7 mai 2018), câteva persoane i-au adus un omagiu Doinei Cornea, în Piața Victoriei din București.

by ·0 Comments

EMIL MARCU – veteran al stuparilor în Ocna Mureş

1910 – 1989

in memoriam

Ticu cu stupii in gradina prelw

 

Astăzi, 7 iunie 2015, Emil Marcu, tatăl meu, ar fi împlinit 105 ani. Mai sunt câţiva locuitori în viaţă, în Ocna Mureş care l-au cunoscut şi l-au respectat în toate ipostazele profesionale în care s-a manifestat simultan sau succesiv: croitor, fotograf, pompier şi stupar.

Insist acum pe această ultimă îndeletnicire, de stupar, pentru că sunt în căutarea tuturor acelora care au preluat de la el ştafeta albinelor, au preţuit-o şi, poate la rândul lor, o transmit mai departe.

Experienţa de stupar şi-a îmbogăţit-o încă din tinereţe, în preajma familiei Bogdan din Ciunga (o casă pe stânga după ce urci dealul) – oameni de cinste şi demnitate deosebită, prieteni de mare ţinută morală chiar dacă niciodată nu s-au « tutuit ». În acest context uman, Emil Marcu şi soţia Ana au înţeles că albinele sunt fiinţe speciale care cer respect şi dragoste şi cărora nu trebuie să le smulgi darurile (mierea, ceara, propolisul, polenul şi lăptişorul de matcă), ci să aştepţi să ţi le dăruiască drept răspuns al îngrijirii pe care le-o aduci.

Documentul pe care-l ataşez acestor rânduri, este dovada felului în care Domnul Marcu stuparul a înţeles să se manifeste în comunitatea zonei.

***

1980 scris de la HARNAJ

Documentul este semnat de Veceslav Harnaj care între anii 1957-1983 a fost Preşedinte al Asociaţiei Crescătorilor de Albine din România. În anul 1965 a fost ales Preşedinte al Federaţiei internaţionale a Asociaţiilor de Apicultură – APIMONDIA. Profesorul V. Harnaj a fost ales Preşedinte al Apimondiei de cinci ori consecutiv. Aşa cum pentru albine nu există frontiere acestea nu au existat nici pentru apicultori pentru că Profesorul Harnaj – un Preşedinte al apicultorilor – a făcut ca pentru apicultorii din lumea întreagă, cortina de fier să nu existe. Tot ceea ce a întreprins Profesorul Harnaj a adus un imens prestigiu României şi recunoaşterea pe plan mondial a valorilor sale.

 

1984 ticu la grad bot cluj evodia 1 prelw

by ·0 Comments

 extras din “Testamentul lui Emil Marcu – Date din viaţa mea” febr. 1989

Cea mai frumoasă zi din viaţa mea a fost când am cunoscut-o pe soţia mea – ANA – “mama noastră” cu care m-am căsătorit la 16 februarie 1936.

Patru copii am avut împreună pe care-i rog să ducă o viaţă frumoasă în cinste şi corectitudine cum m-am străduit să o duc şi eu cu “mama”.

…Dacă am reuşit să ne zidim o casă, consider că am reuşit să zidim şi sufletele copiilor în cinste şi onoare.

…Soţia mea – “mama noastră” – a fost întotdeauna alături de mine, m-a încurajat, m-a mângâiat, a fost alături de mine când era mai greu…

               Un 16 februarie din cei 53 petrecuti impreuna de Parintii nostri  

Un 16 februarie din cei 53 petecuti impreuna de parintii noastri

                                 

by ·0 Comments

De ziua lui, o schiţă de portret,

IMG_4971w

Numele lui este Marcu Nicolae şi s-a născut în 3 iulie 1941, la Ocna Mureş. Cunoscuţii îi spun Nicu Marcu, iar familia şi apropiaţii îl cheamă – Nicuşor.

Diminutivul, cred eu, i se potriveşte cel mai bine, pentru că sonoritatea sugerează bunătate, acea trăsătură care presupune absenţa interesului material din acţiunile lui. « Nicule, fă-mi asta, Nicule fă-mi aia »,  acoperă o gamă largă de cereri ale prietenilor, vecinilor, cunoscuţilor, legate de instalaţii, de mecanică, de partea electrică ori de motoare. De cele mai multe ori, rezolvările lui sunt ingenioase, născociri pline de creativitate care-i uimesc chiar şi pe meşterii profesionişti. Scule de tot felul îi înconjoară viaţa de zi cu zi. O unealtă veche, el o face nouă. În ceea ce este vechi, el vede dincolo de aparenţa îmbătrânită, esenţa vie a obiectului, pe care-l readuce la viaţă iar prin acest mod de existenţă, el face implicit frondă împotriva societăţii de consum.

Mintea lui frământă idei ca să găsească soluţii pentru proiectele lui personale pe care, oricât « de demult » ar fi, nu le abandonează. Ceea ce face el, s-ar putea rezuma în : « proiecte mari cu bani puţini şi cu multă creativitate ». Am semnalat câteva dintre ele, în articolul dedicat Profesoarei lui de Fizică.

 Nicuşor este omul naturii. Duminica, fără abatere pleacă în excursie, pleacă LA PĂDURE. Pe mulţi din preajma lui i-a contaminat cu această plăcere. De altfel, de când era elev, iubea esecapadele în pădurile din împrejurimile Uiorii. Îşi hrănea imaginaţia cu poveştile spuse de părinţi şi îşi îmbogăţea lista misterelor prin efectul acţiunilor născocite de el, cum ar fi, sticluţe cu bileţele îngropate la rădăcina anumitor copaci. În excursiile la Cheile Turzii, la Huda lui Papară sau în diferite peşteri, el « vede » mai mult şi mai multe decât mulţi dintre noi, ceilalţi. Aceasta este o altă « lume » a lui, este lumea unui visător, a unuia care nu studiază natura, ci se confundă cu ea. « Duminică merg la Pădure ! » sună asemenea unui vers dintr-o Rugăciune; acolo, eul său profund se confundă cu însăşi Creaţia lui Dumnezeu pe care o respectă, o admiră şi o iubeşte.

Dar Nicu Marcu este cunoscut sub porecla Nicu chitaristul. De el îşi amintesc în Ocna Mureş chiar şi azi, bărbaţi mai tineri care au deprins de la el, cântatul la chitară sau la mandolină, dar şi doamne – odinioară domnişoare – pe care grupul condus de Nicu Chitaristul, le-a încântat, cântându-le sub fereastră, serenade. Acest grup despre care merită să se vorbească, a adus « o pată de culoare pitorescă » în Ocna Mureş, în vremuri în care Uiorenii (sau ocnamureşenii după zicerea de azi) se cunoşteau aproape ca într-o familie şi când serenadele şi întrunirile dansante dădeau un parfum aparte vieţii tinerilor, chiar dacă  umerii părinţilor purtau povara grijilor şi a îngrijorărilor.

Autodidact de la A la Z în ale muzicii, Nicu Marcu a devenit instrumentist de cea mai înaltă clasă a Clujului unde a cântat în orchestre de profesionişti. Cu auz muzical perfect, cu imaginaţie melodică rafinată, cu o îndemânare interpretativă suplă şi măiestrită, Nicu Marcu a fost un partener mult stimat şi apreciat şi în orchestra violonistului Alexandru Ţitruş.

Cititorul acestei schiţe de portret ar putea spune că la performanţe muzicale ori tehnico-mecanice, poate ajunge orice absolvent de şcoală de muzică ori cu formaţie inginerească, iar eu nu-l contrazic. Doar că Nicu Marcu a reuşit şi reuşeşte fără să fi făcut şcoli înalte. Şi, dacă s-a-ntâmplat aşa, a fost nu pentru că nu şi-ar fi dorit sau nu ar fi fost apt, ci pentru că, tinereţea lui din ultimii ani de liceu, a preluat toată povara interdicţiilor de acces la studii impuse de regimul comunist, care i-a arestat pe ambii părinţi şi pe fratele mai mare, într-un proces înscenat cu martori mincinoşi. Iar el, Nicuşor, elev de liceu, şi-a asumat rolul de « stâlp al casei » în locul adulţilor absenţi. Îi sunt recunoscătoare că, datorită sacrificiului lui, eu, sora mai mică, mi-am putut urma studiile, chiar dacă asta a fost pe un drum lung şi sinuos.

Ne leagă ataşamentul de Casa Părintească, de Casa copilăriei nostre din Ocna Mureşului/ Uioara, unde părinţi drepţi şi harnici, luminaţi şi înţelepţi, ne-au încărcat cu binecuvântate virtuţi.

 La mulţi ani, Nicuşor, dragă !, mult admirat şi iubit şi de nepotul tău, Ionuţ Dipşe.

 

 

 

 

by ·0 Comments

(2 iulie 1916 – 21 noiembrie 1994)

Astăzi, 2 iulie 2014, Mama mea din Ocna Mureş, ar fi împlinit 98 de ani.

Foto eu + Mama in gradina W

De 20 de ani îi duc dorul şi continui să o îmbrăţişez cu ochii sufletului şi ai amintirii. La fiecare întoarcere în oraşul natal, mă închin la mormântul părinţilor mei unde le povestesc despre câte am reuşit să fac după plecarea lor, dar şi unde le cer ajutorul pentru cele ce n-am reuşit încă să fac.

Mama mea s-a născut în satul Mădăraş, (Ciuc) fiind mezina unei familii înstărite cu 5 copii. Avea 8 ani când ambii părinţi – la interval mic de timp – au murit. Orfană, luată de rude, a plâns şi a oftat mult după părinţii ei.

La vârsta de 20 de ani s-a căsătorit cu Emil Marcu, au întemeiat o familie cu 4 copii, dominantele fiind vorbele frumoase, iubirea, adevărul, munca – toate subsumate credinţei şi rugăciunii.

Părinţii noştri au fost foarte harnici şi preocupaţi să ne antreneze în treburile de acasă, după orele de şcoală, lecţiile de vioară ori de franceză.

Mama ne supraveghea îndeaproape şi « îndrepta » fără întârziere abaterile noastre de la drumul drept. Îşi dorea să fim Oameni între Oameni.

În oraşul Ocna Mureş, eram o familie respectată, se spunea – cu copii frumoşi, deştepţi şi bine educaţi.

Cum eram o familie prosperă de religie greco-catolică, am devenit – pentru regimul comunist – o ţintă ce trebuia nu numai doborâtă, ci şi smulsă din rădăcini. Folosindu-se de oameni « fără nici un Dumnezeu », pe post de martori mincinoşi, părinţilor mei li s-a înscenat un proces, înainte de care şi după care, Mama, Tata şi fratele mai mare Emil – au fost arestaţi şi condamnaţi la închisoare. Era un succes pentru regimul din România, în spiritul directivelor lui Stalin care plănuise distrugerea naţiei române prin suprimarea familiilor bine închegate de rit greco-catolic. Pe noi, ne-au « bifat » pe lista lor.

Sufletul Mamei noastre era sufocat de lacrimile de dor şi grijă pentru familia ei: 2 copii – elevi, rămaşi acasă fără nici un venit, într-o casă golită prin sechestru de cele agonisite, fiica cea mai mare şi soţul ei daţi afară din servici, celălat fiu şi soţul, închişi şi ei.

După acest episod – cumplit de dureros – familia a reuşit totuşi să « renască », purtând însă multe cicatrici.

Mama ne-a iubit pe toţi cei 4 copii, cu aceeaşi intensitate, suferea pentru fiecare, se ruga pentru fiecare dintre noi. Ne-a învăţat curajul şi perseverenţa. Ne-a învăţat prudenţa şi măsura. Ne-a arătat drumul drept şi puterea adevărului. Mama mea avea numai calităţi.

Pentru mine, este în firea lucrurilor să o definesc pe MAMĂ ca fiind acea fiinţă alcătuită numai din calităţi ; ceea ce într-un moment ne-ar putea părea la EA defect, odată cu maturizarea înţelegerii noastre, se dovedeşte a fi fost – o calitate.

foto Mama+ copiii+ nora + primii 2 nepoti W

by ·0 Comments

Azi ar fi împlinit 104 ani.

Era un Tată luminat. Noi, toţi cei 4 copii – Nuşi, Emil, Nicuşor şi Mia – îi spuneam „Ticu”. Pentru cei 10 nepoţi – Tita, Dorel, Emil, Carmen, Dan, Ioana, Alina, Ileana, Nicuşor şi Ionuţ – şi pentru strănepoţii pe care i-a cunoscut, era bunicul „Bubu”, nelipsit de lângă Mama-Mare.

Marcu emil Ticu soldat tanar prelw

 

Emil Marcu avea nu numai plăcere să facă bine dar şi chemare să salveze, de aceea a ales să fie pompier voluntar. Având pregătire în această direcţie încă din armată, a fost numit şef al formaţiei de pompieri din Ocna-Mureş, servind zeci de ani această echipă.

Spirit inventiv, tatăl meu a găsit o soluţie tehnică pentru îmbinarea cu uşurinţă a segmentelor scării mobile de incendiu, soluţie publicată în revista centrală de specialitate.

În sarcinile lui intra şi instruirea pentru prevenirea incendiilor. Cursanţii erau intelectuali, conducători de întreprinderi şi instituţii. Cititorul trebuie să ştie că Ocna Mureş era un oraş cu un standard economic recunoscut, din moment ce aici funcţionau Uzinele de Produse Sodice, Salina, Fabrica de tutun, toate acestea încununate de caracteristicile unei staţiuni balneare renumite. Chiar şi medicii din spitalele oraşului participau la aceste instruiri. Doamna Doctor Popa mi-a relatat mai târziu că aceste instructaje nu erau nişte cursuri teoretice, ci nişte întâlniri interactive, înţesate cu poveşti adevărate încheiate cu învăţăminte, de la care cursanţii plecau cu „lecţia despre prevenirea incendiilor – învăţată”. I-au remarcat tactul pedagogic presărat cu umor şi bună dispoziţie. Pentru toate acestea era mult stimat şi respectat.

Împreună cu echipa de pompieri, a avut nenumărate intervenţii la incendii.

Dar proba vieţii a dat-o la 60 de ani în împrejurarea inundaţiilor din 1970, când Mureşul „muşca” din oraş. A organizat, a îmbărbătat echipa, a luat maximum de măsuri de prudenţă în acţiuni dar a păşit primul în toate situaţiile cele mai grele şi mai periculoase ca să salveze oameni şi bunuri.

Oricâtă maturitate şi raţionalitate puneam noi, familia, în ceea ce se numesc „preziceri”, eram acum încremeniţi de spaima vreunui accident pentru că ne era acut prezentă în minte relatarea că în tinereţea lui, o „ghicitoare” îi „văzuse” viitorul, doar până la ceastă vârstă când – spunea ea – Emil Marcu avea de dat proba vieţii; iar dacă o depăşeşte, evenimentele grele se vor estompa.

Cu încredre în sine dar mai ales cu credinţă în Dumnezeu, a trecut cu bine acest obstacol.

„Bună ziua, Domnu’ Marcu!”

La acest salut, la prima vedere simplu, Emil Marcu răspundea cu zâmbet şi bunătate, pentru că îl resimţea deosebit de onorant.  Iar el răspundea: „Bună să vă fie inima!”

by ·0 Comments

Fratele meu Nicolae Marcu, unul dintre elevii generaţiei 1959 de absolvenţi, s-a bucurat de lecţiile de fizică ale Profesoarei Ileana Moraru de la Liceul din Ocna-Mureş. Relatez în continuare câteva amintiri şi realizări ale elevului.

“Profesoara Ileana Moraru – o prezenţă distinsă, mai degrabă elegantă decât cochetă, mai mult serioasă decât zâmbitoare, la clasă, totuşi, nu era aspră. Vorbea clar, fără cuvinte de umplutură când explica o lege mecanică, optică ori electrică, ori funcţionarea unui motor. Ni le prezenta cu atâta măiestrie inginerească, încât ne scutea de învăţarea teoriei care pe noi băieţii, ne-ar fi dus la disperare. Totul ne apărea în ochiul minţii ca ceea ce se cheamă azi, format 3D.

 Orele de fizică păreau mai scurte decât ale oricărei alte materii. Plecam acasă cu lecţia pe deplin înţeleasă şi învăţată atât cât simţeam că am nevoie. Fizica a fost pentru mine singura materie la care – consider şi astăzi – notele mi s-au dat pe drept.

În toate aceste împrejurări, Doamna Profesoară îmi părea un “mecanism ce funcţiona perfect” faţă de noi, elevii. Avea metodă de predare şi era un exemplu de Om.”

Greutăţile familiei noastre şi necazurile provocate de regimul comunist cu “unelte umane destructive (!) pe plan local” l-au împiedecat pe fratele meu să poată face pasul în învăţământul superior, aşa că a trebuit să-şi aleagă alte formule ca să-şi câştige existenţa. Din cele la care avea aptitudini, a ales muzica şi, prin efort individual de autodidact, a devenit instrumentist: Nicu Marcu – chitaristul.

Avea nevoie însă de o chitară performantă, de bună calitate, cu sonoritate puternică, pentru spaţii mai mari. Îşi imagina instrumentul într-o formă chiar îmbunătăţită faţă de cele pe care le-a putut vedea în rarele reviste ce ajungeau în Ocna-Mureş. Să aibă o chitară electrică, era visul lui.   N-avea nici de unde şi cu atât mai puţin cu ce să cumpere instrumentul care să sune cum dorea el. Aşa că, şi l-a făcut singur.

Bobine pentru chitară, nu existau în România; s-a aşternut la treabă, făcând 3000 de înfăşurări pe un magnet. Era o sârmă ca firul de păr, pe care o priveai cu lupa. A făcut multe bobine pentru chitară dar şi la mandolina electrică. În funcţie de puterea magnetului, de grosimea sârmei ori de numărul înfăşurărilor, obţinea “culoarea” tonului. S-a ocupat şi de amplificatoare care funcţionau la vremea aceea, cu lămpi. Mai apoi, a colaborat cu Dl. Roman Boianciuc – Maestru Emerit Lutier – care conducea secţia de instrumente muzicale de la fabrica din Reghin. Fratele meu făcea desenul cu forma chitării pe care o dorea, iar acolo decupau instrumentul din lemn de paltin plin, pe care acasă, monta corzile şi partea electrică realizată de el. Vopsirea se făcea manual cu şerlac, strat după strat. Era prima chitară electrică din Ocna Mureş, reuşită pe care o datora şi lecţiilor de fizică ale Doamnei Profesoare Ileana Moraru. Mai apoi, a cântat în formaţii din Cluj-Napoca, printre care şi cea condusă de violonisutul Alexandru Ţitruş.

Gândul lui, ca bulgărele de zăpadă rostogolit mereu, se îmbogăţea cu noi idei şi dorinţe. Se trezeau la viaţă unele visuri mai vechi. Nu-i dădea pace dorinţa de a-şi construi singur o maşină, după propriul proiect.

Mai întâi, fratele meu a făcut un autovehicul cu 3 roţi, botezat “maşinuţa”.

Cel în actualitate – din fotografii – cu 4 roţi, are diferenţial, frână mecanică pe fiecare roată, pedale de ambreiaj, de frână şi de acceleraţie, şoc pentru aer, marşarier şi toate cele de care are nevoie; urmează să-i pună prelată şi parbriz, la pensiile următoare.

masina din fataweb

Pornind de la zero, cu bani puţini economisiţi eşalonat, a făcut acest autovehicul funcţional pentru două persoane, desenând fiecare şurub, el însuşi meşteşugind “bob cu bob” la piese sau colaborând cu vreun meşter cu aparatură mai performantă pentru sudură, strungărie şi frezare.

masina volan pedaleweb

Este recunoscător că, primind la Liceul din Ocna Mureş cunoştinţele fundamentale de fizică, s-a apropiat de latura inginerească, nu numai cu plăcere, ci chiar cu pasiune. A experimentat – modificând, ajustând, înlocuind, greşind, dar, până la urmă reuşind. Avea încredere în ceea ce învăţase la şcoală, în practică – toate se adevereau şi, pe această “fundaţie”, a “construit”, integrând concluziile lui.

“Pentru toate acestea – spune fratele meu Nicu Marcu – mă înclin în faţa memoriei distinsei mele Profesoare de fizică ILEANA MORARU”.