ochideapaW

Spune-mi, Tată, cum ai trăit,

Cum ai înviat de câte ori ai murit,

Cât sânge-ai vărsat când ai suferit.

Spune-mi, Tată drag şi minunat

Cum ai fost prunc când ai pictat,

Arată-mi cum gândul ţi-ai închinat

Şi inima-ţi mândră-n credinţ-ai purtat.

Presară pe-un nor din sarea pământului

Şi plou-o pe mine cu-atingerea vântului,

Visează-mă, Tată-n culorile-ţi tari,

Dă-mi aripi să-nalţ din cuvinte, vlăstari!

Ochi de apă – tablou de C. Dipşe

Versuri – Ionuţ Dipşe

În ziarul “Graiul Maramureşului” din 22 mai a.c. tocmai a apărut articolul Casa memorială Dipşe – din Şurdeşti – îndemn la unire semnat de Maria şi Ionuţ Dipşe.

Ce bucurie! Un îndemn la unire şi la făptuire. Dar, departe de a fi vorba doar de ”Casa Dipşe” aici se regăseşte întregul sat, acela care şi-a construit o biserică ce pare să atingă Cerul. Şi nu doar un sat, ci ne regăsim noi toţi cei legaţi de această ţară pentru care, vremurile acestea sunt o piatră de încercare.

Azi sărbătorim Înălţarea, pe care nişte minţi luminate şi nişte inimi fierbinţi au dedicat-o Eroilor, celor care nu au privit în pământ ci şi-au ridicat ochii spre cer şi  au urmat pilda Domnului. Cu credinţă şi curaj! Cu curaj şi cu credinţă! Mai ales cu credinţă, căci de acolo vine puterea şi viaţa cea adevărată!

Am fost în vară la Şurdeşti şi am văzut cu ochii mei locul unde s-a născut soţul prietenei mele din copilărie, pictorul Costan / Constantin Dipşe. Ţin bine minte: întotdeauna, din conversaţiile cu el ţâşnea ceva deosebit, chiar dacă vorbele păreau obişnuite, de „fiecare zi”. Odată l-am întrebat cum se poate explica rezistenţa neamului nostru la atâta urgie ce s-a abătut asupra lui. Mi-a răspuns simplu: CREDINŢA! Dar a spus-o atât de simplu – căci el însuşi era un omextraordinar de simplu, de modest! – că nu puteai să nu te simţi pătruns de adevărul celor spuse de el. Nu retorică ci trăire, nu frumos ci adevărat. Costan era un ţăran luminat. Nu doar şcolit, ci luminat cu lumina pe care a sorbit-o din sângele neamului său. La propriu şi la figurat.

Tot simplu mi-a spus şi Măriuca Dipşe, mai anul trecut, într-o dimineaţă, în curtea nepoatei lor – Parasca din Şurdeşti – uitându-se la cerul limpede fără urmă de nor: „Uite, primul lucru pe care l-ar fi făcut Costan, ieşind afară: s-ar fi uitat spre cer.” Nu era retorică în ce spunea Măriuca, ci un adevăr simplu care ţinea de trăirea firească a oamenilor ce păstrează încă legătura cu …pământul!

Să privim spre Cer, şi să ne gândim la unire şi făptuire.

dr. Ileana Bucurenciu

 

NASU AN web

 

Nu ai avut odihnă

În mângâierea-ţi mare

Şi n-ai lăsat – în tihnă –

Răul să te doboare

 

Credinţa-ţi a fost pat,

Şi pansament, şi apă,

Căci setea libertăţii

La Domnul se adapă.

 

versuri de Ionuţ Dipşe, în memoria lui Gheorghe Dipşe (24 feb. 1921 – 25 ian. 1999), preot greco-catolic, deţinut politic în regimul comunist

În 12 februarie 1985, le scriam părinţilor mei (din Ocna Mureş) despre:

“Un foarte bun prieten al nostru, poetul Grigore Hagiu care a fost şi la nunta noastră, s-a culcat cu gazul aprins [din cauza frigului]; partenera lui a murit iar el a fost reanimat, scos din comă…

Deşi a fost frig duminica trecută şi un gheţuş mare şi autobuzele nu circulau, m-am dus totuşi la spital şi i-am dus un pahar (de muştar) cu miere cu polen. A vorbit cu mine mai mult decât cu alţii şi i-am promis că mai merg”

 

Dragă Grigore,

Deoarece nu mi-am putut ţine promisiunea de a te vizita din nou – tu ai plecat dintre noi în grabă, în 13 februarie – te rog să primeşti cu inima deschisă gândurile noastre calde azi, când din familia Dipşe am rămas aici doar eu şi fiul nostru Ionuţ.

Cred că te-ai “regăsit” cu Costan – care a luat acum 3 ani (2010) calea pe care tu te-ai înscris de aproape 3 decenii (1985). Prietenia voastră a fost un adevăr preţios, pentru că s-a construit pe aprecierea reciprocă a valorii etice şi artistice. Ea poate rămâne un model şi pentru alţii.

Înzestrat cu simţul cunoaşterii oamenilor, dublat de vocaţia prieteniei, tu ai fost acela care i-a condus pe Nichita Stănescu, pe Nicolae Breban în atelierul de pictură a lui  Costan Dipşe – loc de reflecţii poetice, artistice, filozofice, pentru voi şi pentru alţi artişti şi scriitori.

De fapt, tu erai pentru Costan, mai mult decât un prieten; erai “fratele” de care pictorul, refugiat din Maramureş şi izolat de familia lui, avea, atât de multă nevoie în frământările lui.

Împreună cu soţia ta, buna şi talentata poetă Ana, aţi fost martori la cununia noastră religioasă din 21 februarie 1971, de la Biserica Palatului Brâncovenesc de la Mogoşoaia.

 foto 1wDna. Vulpe, Ana Hagiu, Grigore Hagiu, Gina Hagiu, Dna. Piliuţă, Ctin. Piliuţă

Mai apoi, în aceeaşi seară, tu le-ai vorbit mesenilor – cu o solemnitate de amvon; ai vorbit ca o Ursitoare Bună, transmiţându-ne – sub zâmbet sau sub chipul sobru – frumuseţea şi blândeţea gândurilor tale. În fapt, erai o conştiinţă preocupată de soarta prietenului tău Costan, dar mai ales de soarta picturii lui, în universul cărora intram –printr-un coup de foudre – eu,  Măriuca, coborâtoare tot din Ardeal.

foto 2wAna şi Grigore Hagiu, Gina Hagiu, Ctin. Piliuţă

foto 3wGrigore Hagiu, Ctin Piliuţă, Eugen Popa, Gina Hagiu.

Prezenţa ta de “frate”  a fost distinctă şi distinsă şi când îl acompaniai pe Costan în aşteptarea emoţionată a ivirii zorilor, ca să veniţi la gară unde sosea trenul de la Oradea; eu făceam naveta de la serviciul din Oradea, la soţul din Bucureşti. De pe peronul gării, voi doi mă întâmpinaţi de fiecare dată cu exclamaţia Vine Măriuca! Vine Măriuca! grăbiţi să-mi recitaţi versurile gătite şi pregătite pentru această nouă întâlnire. Pentru mine această primire era covorul roşu ce, dincolo de emoţie, mă conducea spre o “casă primitoare, plină de căldură, de statornicie şi de siguranţă”.

Pentru prezenţa ta minunată în viaţa lui Costan şi a întregii noastre familii, pentru rândurile din “Cartea cu prieteni, în care ai surprins mai bine ca nimeni altul esenţa existenţei pictorului C. Dipşe, noi – Măriuca şi Ionuţ ai lui Costan – îţi păstrăm o profundă recunoştinţă şi o duioasă amintire.

Maria Dipşe

 “De când îl cunosc, şi-l cunosc de multă vreme, conduita lui mi s-a părut dintre cele mai alese….

Neinfluenţat de nici o modă, statornicit în preocupările lui, artistul reuşeşte, tocmai prin marea concreteţe a lumii sale descrise, să depăşească realitatea imediată, ridicând-o în zona miraculoasă a simbolului. Este o lume redusă la esenţă, conturată precis, cu oameni pe care i-am şti parcă dintotdeauna, încadraţi mereu într-un peisaj care este deopotrivă al muncii şi al sufletului lor….

Gama coloristică a lui Constantin Dipşe este aspră, tranşantă, violentă. În miezul ei însă, într-o continuă dispersie şi aglutinare, o culoare se distinge net: un roşu arzător, penetrant, numai al lui; un nucleu de foc şi vitalitate care iradiază întreaga paletă; la flăcările lui, toate celelalte aliaje, indiscutabil mai fragile, se desfac şi se recompun; el însuşi se apasă greu, se arde înăbuşit şi chinuitor pe sine, cu flamă subţire sporită, căpătând concentraţie şi strălucire de rubin…” Grigore Hagiu – extras din Cartea cu prieteni

În iarna lui 1970, venisem de la Oradea în Bucureşti, să fac o documentare pentru admitere la doctorat. În pauza de prânz din 16 decembrie, am vizitat cu o cunoştinţă, atelierul pictorului Constantin Dipşe din str. Cosmonauţilor 41.

Mă aflam în faţa unui Maramureşan, dar nu era o noutate pentru mine pentru că, în verile dinainte, cunoscusem oamenii din nordul ţării.

Invitată, am luat loc pe o băncuţă, la o măsuţă joasă cu tăblie de stejar ce purta povara vârstei centenare.

În după amiaza aceea, prin vorbe însoţite de o subtilă şi delicată gestică, asemenea unui arhitect-magician, pictorul mi-a explicat cum făcea el când era prunc, din fire de paie, pod pentru furnici, ca să le ajute să treacă peste un firicel de apă – obstacol în calea lor.

L-am luat foarte în serios, iar în sinea mea eram uimită de idee, de ştiinţă şi de curajul de a face o astfel de construcţie. Câtă pricepere de arhitect trebuia pentru asta, ce măiestrie !

Cât de vrăjită am fost de povestea podului pentru furnici, se vede în fotografia făcută de Ctin. Mierlescu, martorul-fotograf al artiştilor care trecuse pe acolo pentru o scurtă vizită.

IMG_6776w

Pictorul şi cunoştinţa comună, m-au condus la căminul Grozăveşti unde eram cazată. Eu purtam însă în suflet, o poveste la care începeam să fiu complice.

A treia zi, după ce vom fi încheiat, unul – ziua de studiu şi celălat – ziua de lucru la şevalet, eu aveam să merg din nou la atelierul de pictură. Cum era o vizită anunţată, i-am dus o garoafă însoţită de următoarea dedicaţie scrisă – O floare de pe sufletul Izei – Iza fiind numele pe care mi-l luasem când am fost în Maramureş şi cu care semnam în reviste articole şi diverse traduceri. Deşi pictorul a fost rezervat în faţa gestului meu, eu nu mi-am pierdut buna dispoziţie.

Acel decembrie nu era deloc friguros aşa că am plecat amândoi la plimbare. Din strada Cosmonauţilor, am traversat Piaţa Amzei şi curând am ajuns în calea Victoriei, ţinta fiind Restaurantul ziariştilor.

În dreptul Bibliotecii Academiei Române, pictorul s-a oprit brusc şi m-a întrebat :

Vrei să fii nevasta mea ?

Vreau – i-am răspuns fără să respir, căci dorinţa aceasta, deşi nu mi-o formulasem explicit, sălăşluia în mine.

Îmi faci prunci ? a continuat el.

Îţi fac, am răspuns eu, scurt.

Surprinşi de noi înşine, am rămas ţintuiţi pe loc, tăcuţi. Fiecare era probabil uimit de victoria atât de uşor câştigată în faţa celuilalt, după o conversaţie scurtă şi neaşteptat de firească dar cu miză atât de mare, pentru toată viaţa. După câteva momente, pictorul a adăugat răspicat:

Dar să nu-mi ceri nicodată să fac altceva decât pictură

Analizând  momentul la rece, am înţeles atunci că avea deja un angajament la care nu renunţa pentru mine – şi acela era pictura.

Nu-mi mai amintesc vorbele de încuviinţare prin care am făcut „pactul”, dar ştiu că în cei 40 de ani ai căsniciei noastre, eu l-am respectat. Niciodată nu i-am cerut să facă altceva decât pictură – căci eu însămi am rămas îndrăgostită de opera lui. Din acea zi, am devenit „Măriuca”.

M-am întors la Oradea, oprindu-mă la ai mei, în inima Ardealului. Părinţii s-au tulburat foarte, ba chiar s-au îngrozit de decizia mea bruscă de a mă căsători cu un om din viaţa căruia nu ştiu decât că este pictor şi că ştie să facă din fir de pai, pod pentru furnici.

Când toţi erau îngrijoraţi pentru viitorul meu, eu trăiam doar cu emoţia şi dorinţa de a-l reîntâlni pe pictor în atelierul său.

Am hotărât să ne căsătorim, eu propunând data de 16 februarie (1971) care era şi data căsătoriei părinţilor mei. Eram convinsă că data era aceea care-mi aduce noroc.

Pictorul a fost de acord şi mi-a pregătit o nuntă ca-n poveşti.

De câte ori le-am povestit mai tinerilor interlocutori cele de mai sus, le-am semnalat două lucruri: că această întâmplare adevărată nu este o reţetă, că nu orice întâlnire poate fi potrivită pentru căsătorie, după 3 zile; că data de 16 februarie nu este în sine purtătoarea norocului, ea nu este una încărcată cu valenţe speciale de noroc care se revarsă asupra celor ce o aleg. Prin opţiunea pentru 16 februarie, eu alegeam de fapt, modelul de viaţă al părinţilor mei, exemplul de familie unită, decisă să reziste în faţa greutăţilor.

Măriuca Dipşe