discurs ținut de Dl. prof. Petre Constantinescu la vernisajul expoziției „Tablou de Centenar”

Cer îngăduința să încep cu o mărturisire: mă număr printre cei care au avut prilejul să-l cunoască nemijlocit pe Maestrul Constantin Dipșe, a cărui personalitate și a cărui operă le omagiem în acest an, să fiu printre cei cărora Cineva acolo Sus le-a oferit șansa să se împărtășească cu (de) altitudinea euharistică a darurilor sale pluridimensionale, să-și adape setea de frumos din izvorul paradisiac al înzestrărilor sale artistice. Ba mai mult decât atât, eu, biet Icar Neînaripat am primit de la Maestrul Constantin Dipșe, în urmă cu aproape 35 de ani – cu o splendidă dedicație – un minialbum de artă conținând o selecție din opera sa, un album apărut în 1983 la Editura Sport-Turism. Mai este – oare – nevoie să spun că tulburarea pe care mi-a produs-o, chiar de la început, opera Maestrului Constantin Dipșe avea să-și pună amprenta, în chip decisiv, asupra întregii mele existențe, conferindu-mi acea aură spirituală fără de care, firește, viața noastră, a tuturor ar fi un nonsens … Sau – altfel spus – ar fi doar expresia celor patru forme de Nimic despre care, atât de sugestiv, a vorbit Immanuel Kant (în „Critica rațiunii pure”) …

*           *           *

Fără a fi unul dintre cei mai avizați comentatori din domeniul artelor plastice, înclin – totuși – să cred că una din trăsăturile inconfundabile ale creației lui Constantin Dipșe rezidă în capacitatea excepțională a artistului de a se situa la confluența inefabilă dintre cele două mari tendințe care au marcat istoria artei românești și universale odată cu zorii epocii moderne, adică începând cu Manierismul și Barocul (și) anume: acribia desenului, pe de o parte și debordanța cromatică, pe de altă parte.

Iar în această ordine de idei, cele mai reprezentative sunt – în primul rând – cred – peisajele Maestrului Constantin Dipșe, din care îmi permit, acum, să amintesc câteva (tablouri): IARNĂ ÎN BIHOR, DUPĂ SECERIȘ, PRIMĂVARA, VIILE ALBASTRE, ÎN IULIE, SPRE SOARE, PRIMĂVARĂ TRANSILVANĂ, SPRE SEARĂ ș.m.a

*            *            *

Apoi, cred că ar trebui evocată – în creația Maestrului Constantin Dipșe – Vocația Interiorității – și ea o trăsătură definitorie a plasticii naționale și europene instituită de artiștii aparținând Manierismului și Barocului, trăsătură concretizată în dezvoltarea fără precedent a două tipuri de creații: întâi, autoportretul propriu-zis, atât de bine reprezentat și în opera Maestrului Constantin Dipșe, din care cer îngăduința să amintesc cel puțin o creație de-a dreptul excepțională, atât de sugestiv intitulată STUDIU, iar apoi, metamorfozarea clasicelor „portrete” în tot atâtea prilejuri de introspecție, de introversie, de analiză psihologică; iar când spun aceasta, mă gândesc, în primul rând, la tablouri precum: FAMILIE, MĂRIUCA, SĂRBĂTOARE OȘENEASCĂ, CORUL FETELOR ș.m.a.

*            *             *

Și încă o particularitate a portretisticii lui Constantin Dipșe: personajele imortalizate de marele artist „privesc”, parcă, dincolo de cadrul oarecum limitat al tabloului, înspre noi, privitorii, ceea ce conduce , pe de o parte, la ștergerea granițelor dintre prim-plan și fundal iar pe de altă parte, dintre Creator și Receptorul de Artă. Asupra acestei tehnici plastice a atras atenția – în mod deosebit – după cum bine se știe – Umberto Eco (în „Opera deschisă”).

*               *             *

S-a spus – mai mereu – și pe bună dreptate – că opera lui Constantin Dipșe se resimte – puternic – de „parfumul” acelui veritabil „colț de rai” care este Maramureșul său natal; și nu puține sunt  lucrările ce ilustrează acest „segment” reprezentativ al vocației sale creatoare; nu insist (însă),  întrucât pe multe dintre ele deja le-am amintit. O singură precizare – cred – însă – că ar trebui făcută în această ordine de idei: deși atât de bine reprezentat în opera lui Constantin Dipșe, filonul folcloric, național etc., nu funcționează – în nici un caz ! – în sens restrictiv, limitativ; mai exact spus, el nu are – nicidecum – darul să confere acestei admirabile opere un „aer” oarecum provincial … Dimpotrivă, absolut toate pânzele Maestrului Constantin Dipșe emană – cu generozitatea specifică doar creatorilor autentici – dimensiuni universale … Iar pentru a fi (și) mai explicit – în ceea ce vreau să spun – din acest punct de vedere – cred  că cel mai nimerit ar fi să corelăm această Vocație a Universalității cu Vocația Interiorității, despre care am vorbit puțin mai înainte. Iar din această dublă perspectivă, sunt ferm convins că nu doar operei, ci și personalității Maestrului Constantin Dipșe li se pot aplica cele trei „permanențe” (universale) despre care vorbește Constantin Noica (în „Modelul cultural european”): (adică) filonul mitologic, reflexivitatea și creativitatea.

*           *            *

Din toate aceste considerente, sunt tentat să cred că personalitatea deosebită a Maestrului Constantin Dipșe satisface – întru totul – cele două „condiții” are creatorului (modern) de artă la care se referă acad. Eugen Simion (în „Dimineața poeților”): Conștiința Întemeierii și Conștiința Artistică.

*            *           *

N-aș vrea să uit – însă – nici încântătoarele „flori” ale Maestrului Constantin Dipșe; în primul rând,  pentru că ele ne ajută să înțelegem  – în alt mod, mai complex – raportul dintre „uman” și „natural”: FERIGĂ, CLOPOȚEI, TULIPAN, OGIVĂ, TUFĂNELE etc. Și mai exact spus: aceste creații artistice excepționale ne confirmă – în cea mai mare măsură – adevărul acelei atât de pertinente observații a lui John Ruskin (din „Pictori moderni”): „Cel ce nu simte nevoia să împrăștie ceața de pe lucrurile care-l înconjoară, nu va cunoaște niciodată puterea artei”.

*            *             *

            Surprinzător mi se pare faptul că nimeni – până acum – nu a evidențiat – atât cât ar fi trebuit – în ceea ce privește „peisajele” și „florile” lui Constantin Dipșe ceea ce s-ar putea numi moștenirea culturală a Barbizonului; cu atât mai mult cu cât ea s-a manifestat – plenar – în arta plastică românească din chiar  momentul cristalizării ei, începând cu Nicolae Grigorescu („Intrare în pădure”, „Peisaj cu stânci”, „Luminiș la Posada”) și Ion Andreescu („Peisaj din crângul Buzăului”, „Peisaj de iarnă”, „Iarna în crâng”, „Crâng desfrunzit”, „Stejarul”, „Stâncile”, „Începutul primăverii”, „Pădure de fagi”, „Stânci și mesteceni”) și continuând cu Ștefan Luchian („Peisaj”), Theodor Pallady („Peisaj”), Gheorghe Petrașcu („Cârciumărese”, „Flori de câmp”, „Vară la țară”) ș.m.a. Cel puțin două trăsături definitorii ale acestor creații îndreptățesc – cred – o astfel de situare: intensitatea cromatică și explozia de lumină. Iar dacă cineva se mai îndoiește de existența acestor puncte de convergență, e suficient – cred – să amintim câteva din cele mai cunoscute realizări plastice impresioniste care tratează acest atât de generos subiect: „Sena la Argenteuil” (Manet), „Femeie cu crizanteme” (Degas), „Pruni înfloriți”, „Intrarea în satul Voisins”, „Le lavoir, Pontoise” (Pissaro), „Eleșteu cu nuferi”, „Macii roșii” (Monet), „Fermă în Normandia” (Morisot), „Pod pe Marna” (Cezanne) ș.a.

*            *             *

            Punctul central al expoziției omagiale prilejuite – după cum am mai spus – de împlinirea a 100 de ani de la nașterea Maestrului Constantin Dipșe este – fără îndoială – de-acum celebra (sa) „Madonă maramureșeană”; ceea ce și explică – cred – faptul că acest admirabil ulei pe pânză – de mari dimensiuni – focalizează atât interesul marelui public, cât și pe cel al istoricilor și criticilor de artă: atât prin viziune, cât și prin stil; cu o observație, însă: dacă acest excepțional tablou prezintă – cum e și firesc, de altfel – analogii cu alte reprezentări plastice – mai vechi sau mai noi – ale Maicii Domnului, atunci acestea nu trebuie căutate – după părerea mea – nici în arta gotică, nici în cea renascentistă – așa cum sunt tentați să creadă unii admiratori și comentatori ai operei lui Constantin Dipșe – ci dimpotrivă – cred eu – tot în pictura manieristă și barocă; iar prin aceasta, inclusiv „Madona maramureșeană” demonstrează – nu mă îndoiesc – modul absolut inedit în care opera lui Constantin Dipșe se situează la confluența dintre tradiție și modernitate; și, implicit, sinteza inefabilă dintre filonul național și elementul universal. Iar pentru a fi și mai convingători, putem aminti – fie și în treacăt – câteva creații plastice deosebite care abordează acest subiect: pictura de altar de la San Bernardino, având în centrul său tocmai imaginea Fecioarei cu Pruncul (a lui Lorenzo Lotti); „Madona de la San Girolamo” și „Madona de la San Giorgio” (ale lui Correggio); „Madona cu Pruncul, cu îngeri și cu sfântul Girolam” (a lui Parmigianino), „Madona de la Carmel”  (a lui Pietro Novelli); „Madona și sfinții” (a lui Pietro Cortona) ș.a.m.d. Chiar din punct de vedere stilistic, „Madona maramureșeană” justifică  – din plin – cred – situarea operei lui Constantin Dipșe la granița dintre tradiție și modernitate, prin fluiditatea reprezentării plastice, prin luminozitatea ei, prin blândețea expresiilor, prin arta perspectivei, prin originalitatea soluțiilor artistice, prin gustul rafinat pentru culoare, prin concepția ei spectaculoasă, prin capacitatea de sinteză, prin intuițiile picturale excepționale, prin arta compoziției, prin fiorul ei afectiv, prin senzația de suavitate pe care o degajă, prin tonalitățile ei potolite, prin trăsăturile personajelor aduse în prim-plan etc.

*             *             *

            Faptul că tablourile maestrului Constantin Dipșe izbutesc să treacă – indiferent de subiectul abordat – dincolo de reprezentare, de descriere, de palpabil etc., în simbolic, mă fac să cred că acestei metode de creație i s-ar putea aplica – foarte bine – una din(tre) cugetările artistice ale pictorului Elstir, din romanul lui Proust („În căutarea timpului pierdut”), care socotea că adevăratul creator de artă trebuie să urmărească – neîncetat – „dizolvarea a tot ceea ce gândim și a tot ceea ce ne înconjoară în viziuni”. Idealul – spunea tot Elstir – după cum bine se știe – constă în a „smulge totul din ceea ce simțim”. Este – nu mă îndoiesc – exact ceea ce face și Maestrul Constantin Dipșe, în (toate) pânzele sale.

*                *                 *

            Recursul la experiența (artistică) impresionistă atunci când vrem să evidențiem valențele plastice ale „peisajelor” și „florilor” lui Constantin Dipșe poate fi – însă – util și dintr-un alt punct de vedere: astfel, s-a spus – și nu de puțin ori – că – oricât ar putea părea de paradoxal – în ciuda pronunțatei sale tente naționale, mai exact spus maramureșene, opera lui Constantin Dipșe se resimte – destul de puternic – și de influența picturii japoneze. Există – cred – destule analogii între creația Maestrului Constantin Dipșe, pe de o parte și aceea a Școlii de la Barbizon, pe de altă parte, atât  în ceea ce privește modul în care s-a realizat contactul cu arta Extremului Orient, cât  și  „nuanțele” existente în interiorul acestei noi experiențe artistice, în sensul că  el nu a fost unul direct, ci unul mediat și nu a fost unul integral; tot astfel cum generația lui Manet, Monet, Pissaro, Renoir ș.a. a cunoscut arta japoneză, la început, doar prin intermediul obiectelor orientale expuse de d-na Desoye (care locuise cu soțul său în Japonia) în magazinul său („La Porte Chinoise”); ori în felul în care – aidoma unor impresioniști precum Degas (care, după cum bine se știe, nu a fost foarte atras de arta Extremului Orient) –  Maestrul Constantin Dipșe inserează în tablourile sale elemente de artă japoneză pentru decor, pentru recuzită etc. Și încă un detaliu semnificativ, care-l apropie  de data aceasta – pe Maestrul Constantin Dipșe – de impresioniștii nepasionați (în mod deosebit) de arta japoneză: astfel, asemeni acestora, el caută – de fiecare dată – să imprime reprezentărilor sale plastice o extraordinară putere dramatică.  Așadar, asemeni acestora, Maestrul Constantin Dipșe a știut să caute – dincolo de orice posibilă influență – originalitatea; întrucât, aidoma altor impresioniști (precum Renoir), pe Maestrul Constantin Dipșe îl interesează nu atât meticulozitatea armoniilor din arta japoneză, cât mai ales interpretările care pot fi conferite acestora. Încercând să intrăm și mai în detaliu, sesizăm – apoi – faptul că – precum alți impresioniști (precum Pissaro, de exemplu), pe Maestrul Constantin Dipșe l-a atras din arta japoneză mai ales grandiosul (acesteia). Sau – ceea ce-l apropie de data aceasta de alți impresioniști (ca Monet) – pe Maestrul Constantin Dipșe l-a preocupat – din arta japoneză – îndeosebi tehnica sugerării întregului, ansamblului prin fragment, prin amănunt. Iată – așadar – cât de complexe au fost „raporturile” Maestrului Constantin Dipșe cu arta japoneză; doar astfel privindu-le, ne putem feri – cred – și noi – de concluzii eronate.

*            *           *

            Iar aceasta este – cred – de natură să-l situeze – din nou – pe Maestrul Constantin Dipșe la granița dintre tradiție și modernitate: impresie întărită de simpla rememorare a câtorva din trăsăturile definitorii ale creației sale: cultivarea formei deschise, atmosferice; utilizarea unui maximum de culoare și de lumină, într-o măsură atât de mare încât se poate spune – fără teama de a greși că adevăratele „personaje” ale tablourilor sale sunt tocmai culoarea și lumina; tratarea diverselor subiecte nu pentru ele însele, ci pentru tonul lor; cultul detaliului semnificativ; adoptarea unei tehnici cu totul și cu totul aparte de reprezentare a spațiului, constând în aceea că oamenii și obiectele nu mai sunt distanțate, ca în arta clasică, nu mai sunt izolate în anvelopa picturală existentă în imagine, ceea ce face să existe o „rețea” continuă de relații colorate, luminoase între cadru (fundal) și personajele sau obiectele aduse în prim-plan ș.m.a.

*             *              *

            Aș vrea ca – în loc de „încheiere” – să ne amintim – împreună – una din(tre) nenumăratele cugetări presărate de (către) Vincent van Gogh în cele peste 400 de scrisori adresate – îndeosebi de la Arles – fratelui său, Theo: „Dacă pentru a merge la Paris trebuie pur și simplu să ne urcăm în tren, în schimb, ca să ajungem la stele, trebuie să luăm Eternitatea” …

Aceasta  este – în „viziunea” mea – cea mai importantă „lecție” Intelectuală, Sufletească, Culturală, Artistică, Metafizică – într-un cuvânt: Spirituală – pe care ne-a transmis-o Maestrul Constantin Dipșe, pe care îl omagiem în acest an, cu prilejul centenarului nașterii sale.