Ziua de naștere a pictorului Constantin Dipșe (1917 -2010), așa cum ne-a confirmat-o el.

De acum până în 4 octombrie – dată a nașterii înscrisă în documentele de stare civilă –, noi, urmașii – soția Măriuca și fiul Ionuț –, considerăm potrivit să vorbim la „modul aniversar” despre artist. Spunem „aniversar” și nu comemorativ, pentru că, pe mai multe planuri, facem să vibreze numele lui, ca atunci când zi de zi, picta. Pentru noi, apropiații lui, este firesc să-i evocăm memoria.

Amintim că în urmă cu două duminici, la postul Radio România Cultural, a fost difuzat un interviu consistent realizat de criticul de artă dr. Roxana Păsculescu, despre Casa Memorială Dipșe din satul lui natal – Șurdești – din Maramureș.

Dar când numele pictorului Constantin Dipșe este argument pentru o acțiune instructiv-educativă, cuantificarea impactului cere altă unitate de măsură.

Două distinse învățătoare – doamna Camelia Buiciuc – de la clasa I, coordonatoarea Școlii ce poartă numele pictorului și doamna Nicoleta Petran  de la clasa a IV-a –, au creat un astfel de context.

Ele și-au propus pentru această zi aniversară, la sfârșitul programului de școală, să împlinească pentru elevi, un obiectiv cultural, în spațiul și la casa în care a copilărit pictorul Constantin Dipșe.

Interesant – în metoda psiho-pedagogică folosită – este faptul că cele două învățătoare vor valorifica efectul impactului acțiunii, în ora de arte care va urma și în care copiii vor fi îndemnați să deseneze – inspirându-se din pictura artistului intitulată „Brândușe” precum și din momentele trăite la Casa Memorială Dipșe.

De asemenea, acțiunea este valoroasă pentru că furnizează copiilor și prin mijlocirea lor, adulților, informații autentice despre oamenii de seamă ai satului și traiul lor, ca modele pentru reușită în viață.

Maria Dipșe

Imaginea prezintă Casa memorială Dipșe din Șurdești (comuna Șișești, Maramureș), unde este expus un banner cu chipul unui membru al familiei: „Aici s-a născut și a trăit Ioan Dipșe, delegat la Alba-Iulia, la Marea Unire de la 1 decembrie 1918”.

Ioan Dipșe a fost birău (primar) și jude al satului Șurdești, a ajutat sătenii, a susținut și dezvoltat școala și casa parohială, a garantat împrumuturile sătenilor cu propriile pământuri. A adus cu spatele și mai apoi cu căruța, polochim (un sol gras, bogat) dintr-un sat vecin, ca îngrășământ pentru pământ și recolte mai bune. Împreună cu soția sa, Ioana Dipșe, a avut opt prunci: unul – căzut pe front (Viorel), altul –întemnițat pentru credința lui (Gheorghe), altul – pictor (Constantin Dipșe); și ceilalți copii rămași în sat au avut trăsături și însușiri demne de laudă.

Ioan Dipșe – zis Onuțu Dipșii – ținând piciorul pe un scăunel, citea Psaltirea în fiecare zi, înainte de apusul soarelui și se ruga pentru toți. După cum povestea fiului său, pictorul Constantin Dipșe, sentimentul puternic de generozitate pentru comunitate, familie, sat, Maramureș, Ardeal și țară, l-a stăpânit întreaga viață și l-a animat pe Ioan Dipșe, ca purtător de steag la adunarea de la Alba Iulia.

Pentru a cinsti memoria acestui unic reprezentant al satului la un eveniment de anvergură națională, noi, Maria și Ionuț Dipșe, am lansat o chemare la „Întâlnire pentru Unire”. Elevi și profesori de la Școala gimnazială „Constantin Dipșe” din Șurdești, oficiali ai comunei, personalul primăriei, nepoți, strănepoți, cunoștințe și vecini, au fost așteptați sâmbătă, 17 noiembrie a. c. la ora 16:30 la Casa Memorială Dipșe din Șurdești. La lăsatul serii, am proiectat sub formă de lumină – peste Casa Memorială – tricolorul național.

Chemării noastre i-au răspuns prompt trei oameni de seamă ai locului: un dascăl talentat – Nicoleta Petran, primarul din mandatul precedent – domnul Gheorghe Bud și meșterul constructor al satului – badea Onisim Nechita.

Învățătoarea, într-o comunicare interactivă cu elevii prezenți, le-a clarificat acestora câteva concepte cheie legate de Unire.

Primarul, de al cărui nume se leagă realizarea plăcii memoriale a memorandiștilor comunei, a subliniat (pornind de la documente) rolul familiei Dipșe în istoria locului și a dat speranța că echipa din care face parte ne va oferi curând o monografie valoroasă.

Meșterul Onisim, care a scos din ruină casa făcută de memorandistul Costan Dipșe (la 1870), a vorbit prin rezultatul muncii sale.

A fost o reuniune convivială în care, prin contribuția fiecăruia, s-a creionat portretul lui Ioan Dipșe, fiu al memorandistului Costan Dipșe.

Dacă au participat mulți sau puțini la această întâlnire este un fapt secundar, căci chipul străbunului Ioan Dipșe și steagul tricolor au rămas să vegheze „drumul școlii” – care se unduiește alături de casă –, acela pe care zilnic trec elevi ce își vor întipări în memorie un moment istoric al neamului românesc: Marea Unire de la 1 decembrie 1918.

Poate că așa a fost dintotdeauna, ca, din mulțime să se ridice câțiva la un mod de înțelegere profundă a clipei istorice, cu trăire adâncă și asumare a responsabilității pentru fapte și decizii importante pentru comunitate, pentru națiunea română.

Ce trăire pătrunzătoare îl stăpânea pe Ioan Dipșe în drumul spre Alba Iulia!

Cât de prețios simțea el tricolorul pe care urma să-l desfășoare la întâlnirea cu delegațiile celorlalte provincii românești!

Chemarea noastră la „Întâlnirea pentru Unire” de la Casa Memorială Dipșe nu s-a consumat în amintita după-amiază de 17 noiembrie, ci propune coagularea de gânduri, idei și forțe pentru întărirea și creșterea notorietății Șurdeștiului și a întregii zone.

 

Prof. univ. dr. Maria Dipșe

Expoziția (în aer liber) cu același nume continuă să bucure vizitatorii Grădinii Botanice din București.

Ca în orice expoziţie Dipşe, şi acum îmi întâmpin vizitatorii – chiar dacă sub cerul liber – pe aleea unde am expus mai multe reproduceri după picturile artistului.

În majoritatea lor, vizitatorii de aici nu s-au mai întâlnit cu arta lui Dipşe; fie că sunt prea tineri, fie că nu frecventează sălile de expoziţii, fie – în cele mai multe cazuri, pentru că altele decât arta, sunt priorităţile vieţii lor – ceea ce nu înseamnă că nu le place frumosul;  cei mai mulţi o spun cu jenă, iar eu mă grăbesc să-i ajut „să se ierte”, dându-le şansa să facă un prim pas pe tărâmul artei: NU E GRAV, le răspund eu, ACUMA e momentul să reţineţi 3 lucruri despre pictor… şi, în funcţie de „puterea lor de ascultare”, le spun că artistul a depăşit centenarul naşterii, că a trăit 93 de ani şi 2 luni şi a pictat până în ultima clipă şi că se plimba odinioară pe aleea pe care ei, vizitatorii se aflau în acel moment.

Vizitatorilor intresaţi, le povestesc despre refugiul pictorului din Maramureşul ocupat, în Bucureşti şi cum a devenit el studentul lui Nicolae Dărăscu şi a maestrului Camil Ressu, cu care a şi făcut un doctorat; sau, despre casa în care s-a născut artistul, construită la 1870; apoi, le povestesc de ce Buhele sunt roşii, de ce nu şi-a încălţat Dipşe copiii din tablou, în ciuda avertismentelor cenzurii; ce mesaj (de la strămoşi) le transmite tinerilor români, tabloul Cavalerul Trac? Iar copiii vizitatori, află cum artistul, când era prunc, şi-a umplut sufletul, mintea şi sensibilitatea cu frumuseţea şi melodia naturii, a firului de iarbă şi cu câtă bucurie le-a revărsat în picturile lui.

Maria Dipșe

Povestea fiecărui tablou împărtăşită celui care o doreşte, este modul nostru de a bucura vizitatorii care vin în Grădina Botanică din Bucureşti.

Aici, Alex şi-a făcut noi prieteni.

 

Familia lui Alex.

 

Dna Florina M. şi fiul – fericiţi.

 

Prin Ioana și Radu, amintirea plimbării în expoziţie va ajunge şi la Tg-Mureş

 

Amintirea pleacă în Cipru, unde învaţă micuţa.

 

Şi fetiţa mea mai mare, face pictură… – îmi spune Dna Mona D., ce a folosit prilejul plimbării în expoziţie ca să mai adauge

o fărâmă la educaţia continuă – estetică şi artistică – a fetiţelor sale.

 

 Mână-n mână, în Grădina cu picturi (Dana).

Episodul 2

La sfârşitul verii lui 1940, a plecat pentru studii la Cluj (unde cursurile erau suspendate), apoi spre Timişoara, hotărând în cele din urmă să se oprească la Bucureşti unde urma să primească un ajutor de refugiat.

Deşi examenele practice de la Facultatea de Arte Frumoase începuseră de 3 zile, i s-a permis intrarea în sala de lucru şi a fost admis în anul I la clasa maestrului Nicolae Dărăscu. În anii următori, a devenit studentul lui Camil Ressu. Însuşi maestrul a fost plăcut surprins aflând că la Salonul Oficial de Primăvară din 1945 (de pictură şi sculptură), a fost admisă o compoziţie a studentului său. Sub coordonarea aceluiaşi maestru, Camil Ressu, Constantin Dipşe a prezentat în 1948, şi lucrarea echivalată în acea perioadă, cu un doctorat.

În timpul studenţiei a fost şi pe front la Rostov pe Don. A lucrat la Marele Stat Major ca desenator de hărţi, sub „aripa ocrotitoare” a Comandorului Alexandru Tațius, care i-a înlesnit și participarea la cursuri.

În imagine: Cpt. av. Alexandru Tațius (în ataș, cu basc) și cpt. av. Georgescu Gheorghe conduși la avion de lt. av. Slăvescu Ioan (cca. 1935)

 

(imaginea este publicată cu acordul d-lui Dan Antoniu și este extrasă din volumul “IAR-Potez 25. Avioane construite în România”  – supliment al revistei Modelist cu autori: Dan Antoniu și George Cicoș.

Apoi, o vreme a fost asistent universitar la catedra de Anatomie comparată de la Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti – perioadă în care a făcut portretul profesorului medic veterinar Vasile Gheţie, membru titular al Academiei Române.

(va urma)

Episodul 1

Costan Dipșe – cu nume de artist „Constantin Dipşe” – s-a născut în satul Şurdeşti, comuna Şişeşti, judeţul Maramureş, în 26 septembrie 1917. Bunicul său – Costan Dipşe – a făcut parte din grupul de Memorandişti alături de Vasile Lucaciu cu care familia Dipşe a avut legături strânse de prietenie. Tatăl său, Ioan Dipşe, a fost – alături de alţii – delegat de Maramureş la Marea Unire din 1918 de la Alba Iulia.

Al şaselea din 8 fraţi (3 fete şi 5 băieţi), Costan Dipşe a avut o copilărie prelungită, pentru că părinţii socoteau să-l reţină pentru treburile gospodăriei. Mergea cu vitele pe păşunile din afara satului, unde, singur, între cer şi pământ, a avut răgazul nu numai să observe natura – forme şi culoare – ci şi să o „depoziteze” în sufletul, sensibilitatea şi mintea sa. Mai târziu, toată această zestre a revărsat-o în arta sa.

A urmat gimnaziul la insistenţa dascălilor. Apoi, a fost elev la liceul „Gh. Şincai” din Baia Mare. Tot aici a urmat şi Şcoala Liberală de Arte, sub îndrumarea profesorului – sculptor Gheorghe Manu care l-a sfătuit să-şi continue studiile.

(va urma)

discurs ținut de Dl. prof. Petre Constantinescu la vernisajul expoziției „Tablou de Centenar”

 

Cer îngăduința să încep cu o mărturisire: mă număr printre cei care au avut prilejul să-l cunoască nemijlocit pe Maestrul Constantin Dipșe, a cărui personalitate și a cărui operă le omagiem în acest an, să fiu printre cei cărora Cineva acolo Sus le-a oferit șansa să se împărtășească cu (de) altitudinea euharistică a darurilor sale pluridimensionale, să-și adape setea de frumos din izvorul paradisiac al înzestrărilor sale artistice. Ba mai mult decât atât, eu, biet Icar Neînaripat am primit de la Maestrul Constantin Dipșe, în urmă cu aproape 35 de ani – cu o splendidă dedicație – un minialbum de artă conținând o selecție din opera sa, un album apărut în 1983 la Editura Sport-Turism. Mai este – oare – nevoie să spun că tulburarea pe care mi-a produs-o, chiar de la început, opera Maestrului Constantin Dipșe avea să-și pună amprenta, în chip decisiv, asupra întregii mele existențe, conferindu-mi acea aură spirituală fără de care, firește, viața noastră, a tuturor ar fi un nonsens … Sau – altfel spus – ar fi doar expresia celor patru forme de Nimic despre care, atât de sugestiv, a vorbit Immanuel Kant (în „Critica rațiunii pure”) …

*           *           *

Fără a fi unul dintre cei mai avizați comentatori din domeniul artelor plastice, înclin – totuși – să cred că una din trăsăturile inconfundabile ale creației lui Constantin Dipșe rezidă în capacitatea excepțională a artistului de a se situa la confluența inefabilă dintre cele două mari tendințe care au marcat istoria artei românești și universale odată cu zorii epocii moderne, adică începând cu Manierismul și Barocul (și) anume: acribia desenului, pe de o parte și debordanța cromatică, pe de altă parte.

Iar în această ordine de idei, cele mai reprezentative sunt – în primul rând – cred – peisajele Maestrului Constantin Dipșe, din care îmi permit, acum, să amintesc câteva (tablouri): IARNĂ ÎN BIHOR, DUPĂ SECERIȘ, PRIMĂVARA, VIILE ALBASTRE, ÎN IULIE, SPRE SOARE, PRIMĂVARĂ TRANSILVANĂ, SPRE SEARĂ ș.m.a

*            *            *

Apoi, cred că ar trebui evocată – în creația Maestrului Constantin Dipșe – Vocația Interiorității – și ea o trăsătură definitorie a plasticii naționale și europene instituită de artiștii aparținând Manierismului și Barocului, trăsătură concretizată în dezvoltarea fără precedent a două tipuri de creații: întâi, autoportretul propriu-zis, atât de bine reprezentat și în opera Maestrului Constantin Dipșe, din care cer îngăduința să amintesc cel puțin o creație de-a dreptul excepțională, atât de sugestiv intitulată STUDIU, iar apoi, metamorfozarea clasicelor „portrete” în tot atâtea prilejuri de introspecție, de introversie, de analiză psihologică; iar când spun aceasta, mă gândesc, în primul rând, la tablouri precum: FAMILIE, MĂRIUCA, SĂRBĂTOARE OȘENEASCĂ, CORUL FETELOR ș.m.a.

*            *             *

Și încă o particularitate a portretisticii lui Constantin Dipșe: personajele imortalizate de marele artist „privesc”, parcă, dincolo de cadrul oarecum limitat al tabloului, înspre noi, privitorii, ceea ce conduce , pe de o parte, la ștergerea granițelor dintre prim-plan și fundal iar pe de altă parte, dintre Creator și Receptorul de Artă. Asupra acestei tehnici plastice a atras atenția – în mod deosebit – după cum bine se știe – Umberto Eco (în „Opera deschisă”).

*               *             *

S-a spus – mai mereu – și pe bună dreptate – că opera lui Constantin Dipșe se resimte – puternic – de „parfumul” acelui veritabil „colț de rai” care este Maramureșul său natal; și nu puține sunt  lucrările ce ilustrează acest „segment” reprezentativ al vocației sale creatoare; nu insist (însă),  întrucât pe multe dintre ele deja le-am amintit. O singură precizare – cred – însă – că ar trebui făcută în această ordine de idei: deși atât de bine reprezentat în opera lui Constantin Dipșe, filonul folcloric, național etc., nu funcționează – în nici un caz ! – în sens restrictiv, limitativ; mai exact spus, el nu are – nicidecum – darul să confere acestei admirabile opere un „aer” oarecum provincial … Dimpotrivă, absolut toate pânzele Maestrului Constantin Dipșe emană – cu generozitatea specifică doar creatorilor autentici – dimensiuni universale … Iar pentru a fi (și) mai explicit – în ceea ce vreau să spun – din acest punct de vedere – cred  că cel mai nimerit ar fi să corelăm această Vocație a Universalității cu Vocația Interiorității, despre care am vorbit puțin mai înainte. Iar din această dublă perspectivă, sunt ferm convins că nu doar operei, ci și personalității Maestrului Constantin Dipșe li se pot aplica cele trei „permanențe” (universale) despre care vorbește Constantin Noica (în „Modelul cultural european”): (adică) filonul mitologic, reflexivitatea și creativitatea.

*           *            *

Din toate aceste considerente, sunt tentat să cred că personalitatea deosebită a Maestrului Constantin Dipșe satisface – întru totul – cele două „condiții” are creatorului (modern) de artă la care se referă acad. Eugen Simion (în „Dimineața poeților”): Conștiința Întemeierii și Conștiința Artistică.

*            *           *

N-aș vrea să uit – însă – nici încântătoarele „flori” ale Maestrului Constantin Dipșe; în primul rând,  pentru că ele ne ajută să înțelegem  – în alt mod, mai complex – raportul dintre „uman” și „natural”: FERIGĂ, CLOPOȚEI, TULIPAN, OGIVĂ, TUFĂNELE etc. Și mai exact spus: aceste creații artistice excepționale ne confirmă – în cea mai mare măsură – adevărul acelei atât de pertinente observații a lui John Ruskin (din „Pictori moderni”): „Cel ce nu simte nevoia să împrăștie ceața de pe lucrurile care-l înconjoară, nu va cunoaște niciodată puterea artei”.

*            *             *

            Surprinzător mi se pare faptul că nimeni – până acum – nu a evidențiat – atât cât ar fi trebuit – în ceea ce privește „peisajele” și „florile” lui Constantin Dipșe ceea ce s-ar putea numi moștenirea culturală a Barbizonului; cu atât mai mult cu cât ea s-a manifestat – plenar – în arta plastică românească din chiar  momentul cristalizării ei, începând cu Nicolae Grigorescu („Intrare în pădure”, „Peisaj cu stânci”, „Luminiș la Posada”) și Ion Andreescu („Peisaj din crângul Buzăului”, „Peisaj de iarnă”, „Iarna în crâng”, „Crâng desfrunzit”, „Stejarul”, „Stâncile”, „Începutul primăverii”, „Pădure de fagi”, „Stânci și mesteceni”) și continuând cu Ștefan Luchian („Peisaj”), Theodor Pallady („Peisaj”), Gheorghe Petrașcu („Cârciumărese”, „Flori de câmp”, „Vară la țară”) ș.m.a. Cel puțin două trăsături definitorii ale acestor creații îndreptățesc – cred – o astfel de situare: intensitatea cromatică și explozia de lumină. Iar dacă cineva se mai îndoiește de existența acestor puncte de convergență, e suficient – cred – să amintim câteva din cele mai cunoscute realizări plastice impresioniste care tratează acest atât de generos subiect: „Sena la Argenteuil” (Manet), „Femeie cu crizanteme” (Degas), „Pruni înfloriți”, „Intrarea în satul Voisins”, „Le lavoir, Pontoise” (Pissaro), „Eleșteu cu nuferi”, „Macii roșii” (Monet), „Fermă în Normandia” (Morisot), „Pod pe Marna” (Cezanne) ș.a.

*            *             *

            Punctul central al expoziției omagiale prilejuite – după cum am mai spus – de împlinirea a 100 de ani de la nașterea Maestrului Constantin Dipșe este – fără îndoială – de-acum celebra (sa) „Madonă maramureșeană”; ceea ce și explică – cred – faptul că acest admirabil ulei pe pânză – de mari dimensiuni – focalizează atât interesul marelui public, cât și pe cel al istoricilor și criticilor de artă: atât prin viziune, cât și prin stil; cu o observație, însă: dacă acest excepțional tablou prezintă – cum e și firesc, de altfel – analogii cu alte reprezentări plastice – mai vechi sau mai noi – ale Maicii Domnului, atunci acestea nu trebuie căutate – după părerea mea – nici în arta gotică, nici în cea renascentistă – așa cum sunt tentați să creadă unii admiratori și comentatori ai operei lui Constantin Dipșe – ci dimpotrivă – cred eu – tot în pictura manieristă și barocă; iar prin aceasta, inclusiv „Madona maramureșeană” demonstrează – nu mă îndoiesc – modul absolut inedit în care opera lui Constantin Dipșe se situează la confluența dintre tradiție și modernitate; și, implicit, sinteza inefabilă dintre filonul național și elementul universal. Iar pentru a fi și mai convingători, putem aminti – fie și în treacăt – câteva creații plastice deosebite care abordează acest subiect: pictura de altar de la San Bernardino, având în centrul său tocmai imaginea Fecioarei cu Pruncul (a lui Lorenzo Lotti); „Madona de la San Girolamo” și „Madona de la San Giorgio” (ale lui Correggio); „Madona cu Pruncul, cu îngeri și cu sfântul Girolam” (a lui Parmigianino), „Madona de la Carmel”  (a lui Pietro Novelli); „Madona și sfinții” (a lui Pietro Cortona) ș.a.m.d. Chiar din punct de vedere stilistic, „Madona maramureșeană” justifică  – din plin – cred – situarea operei lui Constantin Dipșe la granița dintre tradiție și modernitate, prin fluiditatea reprezentării plastice, prin luminozitatea ei, prin blândețea expresiilor, prin arta perspectivei, prin originalitatea soluțiilor artistice, prin gustul rafinat pentru culoare, prin concepția ei spectaculoasă, prin capacitatea de sinteză, prin intuițiile picturale excepționale, prin arta compoziției, prin fiorul ei afectiv, prin senzația de suavitate pe care o degajă, prin tonalitățile ei potolite, prin trăsăturile personajelor aduse în prim-plan etc.

*             *             *

            Faptul că tablourile maestrului Constantin Dipșe izbutesc să treacă – indiferent de subiectul abordat – dincolo de reprezentare, de descriere, de palpabil etc., în simbolic, mă fac să cred că acestei metode de creație i s-ar putea aplica – foarte bine – una din(tre) cugetările artistice ale pictorului Elstir, din romanul lui Proust („În căutarea timpului pierdut”), care socotea că adevăratul creator de artă trebuie să urmărească – neîncetat – „dizolvarea a tot ceea ce gândim și a tot ceea ce ne înconjoară în viziuni”. Idealul – spunea tot Elstir – după cum bine se știe – constă în a „smulge totul din ceea ce simțim”. Este – nu mă îndoiesc – exact ceea ce face și Maestrul Constantin Dipșe, în (toate) pânzele sale.

*                *                 *

            Recursul la experiența (artistică) impresionistă atunci când vrem să evidențiem valențele plastice ale „peisajelor” și „florilor” lui Constantin Dipșe poate fi – însă – util și dintr-un alt punct de vedere: astfel, s-a spus – și nu de puțin ori – că – oricât ar putea părea de paradoxal – în ciuda pronunțatei sale tente naționale, mai exact spus maramureșene, opera lui Constantin Dipșe se resimte – destul de puternic – și de influența picturii japoneze. Există – cred – destule analogii între creația Maestrului Constantin Dipșe, pe de o parte și aceea a Școlii de la Barbizon, pe de altă parte, atât  în ceea ce privește modul în care s-a realizat contactul cu arta Extremului Orient, cât  și  „nuanțele” existente în interiorul acestei noi experiențe artistice, în sensul că  el nu a fost unul direct, ci unul mediat și nu a fost unul integral; tot astfel cum generația lui Manet, Monet, Pissaro, Renoir ș.a. a cunoscut arta japoneză, la început, doar prin intermediul obiectelor orientale expuse de d-na Desoye (care locuise cu soțul său în Japonia) în magazinul său („La Porte Chinoise”); ori în felul în care – aidoma unor impresioniști precum Degas (care, după cum bine se știe, nu a fost foarte atras de arta Extremului Orient) –  Maestrul Constantin Dipșe inserează în tablourile sale elemente de artă japoneză pentru decor, pentru recuzită etc. Și încă un detaliu semnificativ, care-l apropie  de data aceasta – pe Maestrul Constantin Dipșe – de impresioniștii nepasionați (în mod deosebit) de arta japoneză: astfel, asemeni acestora, el caută – de fiecare dată – să imprime reprezentărilor sale plastice o extraordinară putere dramatică.  Așadar, asemeni acestora, Maestrul Constantin Dipșe a știut să caute – dincolo de orice posibilă influență – originalitatea; întrucât, aidoma altor impresioniști (precum Renoir), pe Maestrul Constantin Dipșe îl interesează nu atât meticulozitatea armoniilor din arta japoneză, cât mai ales interpretările care pot fi conferite acestora. Încercând să intrăm și mai în detaliu, sesizăm – apoi – faptul că – precum alți impresioniști (precum Pissaro, de exemplu), pe Maestrul Constantin Dipșe l-a atras din arta japoneză mai ales grandiosul (acesteia). Sau – ceea ce-l apropie de data aceasta de alți impresioniști (ca Monet) – pe Maestrul Constantin Dipșe l-a preocupat – din arta japoneză – îndeosebi tehnica sugerării întregului, ansamblului prin fragment, prin amănunt. Iată – așadar – cât de complexe au fost „raporturile” Maestrului Constantin Dipșe cu arta japoneză; doar astfel privindu-le, ne putem feri – cred – și noi – de concluzii eronate.

*            *           *

            Iar aceasta este – cred – de natură să-l situeze – din nou – pe Maestrul Constantin Dipșe la granița dintre tradiție și modernitate: impresie întărită de simpla rememorare a câtorva din trăsăturile definitorii ale creației sale: cultivarea formei deschise, atmosferice; utilizarea unui maximum de culoare și de lumină, într-o măsură atât de mare încât se poate spune – fără teama de a greși că adevăratele „personaje” ale tablourilor sale sunt tocmai culoarea și lumina; tratarea diverselor subiecte nu pentru ele însele, ci pentru tonul lor; cultul detaliului semnificativ; adoptarea unei tehnici cu totul și cu totul aparte de reprezentare a spațiului, constând în aceea că oamenii și obiectele nu mai sunt distanțate, ca în arta clasică, nu mai sunt izolate în anvelopa picturală existentă în imagine, ceea ce face să existe o „rețea” continuă de relații colorate, luminoase între cadru (fundal) și personajele sau obiectele aduse în prim-plan ș.m.a.

*             *              *

            Aș vrea ca – în loc de „încheiere” – să ne amintim – împreună – una din(tre) nenumăratele cugetări presărate de (către) Vincent van Gogh în cele peste 400 de scrisori adresate – îndeosebi de la Arles – fratelui său, Theo: „Dacă pentru a merge la Paris trebuie pur și simplu să ne urcăm în tren, în schimb, ca să ajungem la stele, trebuie să luăm Eternitatea” …

Aceasta  este – în „viziunea” mea – cea mai importantă „lecție” Intelectuală, Sufletească, Culturală, Artistică, Metafizică – într-un cuvânt: Spirituală – pe care ne-a transmis-o Maestrul Constantin Dipșe, pe care îl omagiem în acest an, cu prilejul centenarului nașterii sale.

Constantin Dipșe s-a născut la Şurdeşti, Maramureş, în 26 septembrie 1917. Din 1940 a fost refugiat – venind din Ardeal – în Bucureşti, unde a creat fără încetare timp de 70 de ani.

Format la şcoala maeştrilor Nicolae Dărăscu şi Camil Ressu de la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, Constantin Dipşe este unul dintre primii membrii ai Uniunii Artiştilor Plastici din România.

A avut o activitate expoziţională impresionantă – pictură de şevalet și desen –, a realizat lucrări de referinţă în arta monumentală – frescă și mozaic –, precum şi ilustraţie de carte. S-a impus ca artist cu un stil bine definit, recognoscibil în orice împrejurare, caracteristicile inconfundabile fiind talentul lui de desenator şi harul care-l plasează între cei mai de seamă colorişti din arta românească.

Pictura lui Constantin Dipșe bucură ochiul şi spiritul, transmiţând nemijlocit un mesaj legat de valorile naţionale.

Expoziția „Tablou de Centenar” dedicată împlinirii a 100 de ani de la nașterea pictorului Constantin Dipșe (n. 1917 – d. 2010) oferă vizitatorilor prilejul întâlnirii și cunoașterii creației sale, susținută de obiecte, documente și filme biografice.

Alături de cele mai cunoscute din picturile lui Constantin Dipșe, vor fi prezente lucrări ce nu au fost niciodată expuse publicului.