În 1940, tânărul Costan Dipşe s-a refugiat în Regat, la Bucureşti, gonit de condiţiile vitrege ale ocupaţiei din Ardeal ; timp de 5 ani, el nu a ştiut nimic de cei de-acasă din Şurdeşti, aşa cum nici părinţii ori fraţii lui nu aveau veşti de la el.
Mai apoi, fiecare întoarcere a Pictorului în sat, era ca să-şi îmbrăţişeze familia, dealurile şi brânduşele şi, niciodată ca să se fălească cu realizările lui profesionale, oricât de răsunătoare erau ele în capitală şi chiar peste hotare.
Tocmai de aceea, Proiectul iniţiat de Primăria din Şişeşti, ca recunoaştere a personalităţii Pictorului Constantin Dipşe, este valoros, el restaurând pe plan local, legătura spirituală între artist şi locurile natale.

În toamna aceasta, preluând ştafeta proiectului prin care s-a atribuit Şcolii din Şurdeşti numele „Constantin Dipşe, noi am făcut un prim pas în cunoaşterea elevilor, a dascălilor lor, precum şi în demararea acţiunii de organizare a unui Muzeu Dipşe în Casa natală a Pictorului.
Primirea caldă de care ne-am bucurat, entuziasmul copiilor dar şi „clipirea” discretă a unor părinţi, de aprobare a acţiunilor noastre, ne obligă să mergem mai departe, cu o investiţie educaţională şi formativă, în primul rând. Căci, numai mintea luminată poate aduce bunăstarea materială de durată.

Astăzi se implinesc 2 ani de când pictorul Constantin Dipşe s-a stins din viaţa pământească. Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Să-i celebrăm amintirea bucurându-ne de picturile sale.
Cele trei tablouri de mai jos pot fi văzute până pe 2 decembrie a.c. în expoziţia colectivă “Artistul şi puterea”.

Peisaj

Ciulini

Livada


C. Dipşe – autoportret

Umbra

poezie de Constantin Dipşe

O lumină pură-n noapte
Plină de uimiri, în şoapte
Cu aripi de-argint aşteaptă
La cărarea-ncrucişată
Să-mi deşert pe şanţ desaga
Plină toată cu DEGEABA.

Am trăit multe de toate
Şapte zeci de mii ori şapte
Nici una n-a fost povară,
Veşnicia umbrei, doară.

N-am putut s-o port cu mine,
Nici în rele, nici în bine.
N-o pot suporta povară
În spate ori subsuoară,
Când îi densă, când îi rară,
Ori e iarnă, ori e vară,
Nu-i toamnă, nici primăvară.

E doar umbră-n fapt de seară
Este-un fulg ce-ntruna zboară.
Cine-o duce, vai de el
N-are linişte, de fel.

De când sunt, cât am trăit,
Umbra nu m-a părăsit
Şi n-am cum o deşerta
În şanţ, din desaga mea.

Lumina de-argint s-aştepte
Şapte mii de ani ori şapte
Să mai fac în lume-o curbă
Cât se naşte roua-n umbră.

Astăzi, când deşert desaga,
Văd că-s umbră,
Dar… DEGEABA.

de Constantin Dipşe (1987)

De când e omul şi-ai lui,
TOATE,
Cam de mână sunt legate.
Cu mâna-ngrijeşti trandafiru’
Tot cu ea mângâi copilu’.
Cu mâna semeni ogoru’
Cu ea construieşti pridvoru’.
Fântâna… scormoneşti cu mâna.
Tot cu mâna, îngrădeşti stâna.
Cu mâna decopertezi glia,
De iarbă, toată câmpia.
Şi faci brazde, adânci cât râul
Pe sub care semeni grâul.
Cu mâna sădeşti copacul,
Tot cu mâna-ajuţi săracul.
Dacă-nveţi, cu mâna scrii
După ce-ai pictat întâi.
Ai pictat în peşteră
Cu mâna cea meşteră.
Cu mâna faci roata, focul,
Tot în mână-ţi stă norocul.

Tot ce simţi cu inima
Se-ndreaptă spre mâna ta,
Cu care poţi „lumina”
De când a fost om şi îi,
Mâna-i unealta dintâi
Şi va fi de-a pururea
Cât omul va exista.
Cu mâna scormoneşti glia,
Cu ea sculptezi simfonia
Cu mâna-ţi aperi moşia,
Demnitatea şi-omenia.