150 de ani de la nașterea Casei Memoriale „Dipșe” din Șurdești

Inima Casei Dipșe a început din nou să bată pentru Șurdești, în toamna acestui an 2020, după 150 de ani de la nașterea ei.

Părinți i-au fost memorandistul Costan Dipșe și soția lui, Aristina. Îndelung locuită de fiul lor, Ioan Dipșe, purtător de drapel la Marea Unire din 1918, cu soția Ioana, Casa Dipșe a trăit vremuri de înălțare și prosperitate a unei familii ce a condus destinele satului și care a trăit bucuriile dar și frământările aduse de vremuri peste ei și peste cei 7 copii: Viorel, Teofil, Victor, Costan, Gheorghică, Iulica, Reghinuța, Frăsina. 

Fiecare în felul lui, s-a învrednicit să onoreze numele familiei, după credința, puterea și statutul pe care și l-a câștigat în viață. După „plecarea” din Casă a ultimului locatar – Ioana Dipşe, „Mămuca”/ „Moşica” – în toamna lui 1974 – toate glasurile ce răsunaseră aici, toți pașii care au urcat și coborât treptele din piatră, toate rugăciunile înălțate către cer de sub acest acoperiș, toate dorințele de bine și mai bine, s-au îngropat între pereții cu straturi suprapuse de mieruială de culoarea cerului senin.

Casa a intrat în amorţire.

Lemnul de sub lutul obosit ascundea multe răni; doar „meșter-grinda” din stejar părea să nu fi renunţat la dorința de a depăși centenarul Casei. Despre șporul a cărui urmă a dispărut cu totul, mai vorbesc doi-trei nepoți ce-și amintesc că se cuibăreau pe el înfrigurați, sub paza moșichii.

Cuptorul cu bolta prăbușită, fără ușă, fără horn, zăcea într-o muțenie ce părea veșnică; nu mai avea strop de vlagă să creadă în zâne din povești, mai ales că era îngropat sub fiare vechi, cauciucuri de tractor, uleiuri de motor vărsate pe lutul podelei, rănit de așchii de tablă ori lucruri vechi, pline de molii. O vreme, Casa a mai păstrat cheia de lemn originară a încuietorii speciale, semn că a rămas primitoare în spiritul ei. Dar, de îndată ce a ajuns în sat un gând de salvare a Casei – gând socotit de unii ca fiind „străin” de locurile acelea, pentru că venea de la peste 600 km şi deci nedorit – cheia a dispărut.

Dintre localnici, vreo doi mai erau în trecere pe acolo – Voichiţa şi Aurel Dipşe prea osteniţi de muncă.

Pictorul Constantin Dipșe (soțul meu – de zeci de ani în Bucureşti) era convins că urmașii neamului, vieţuitori în sat, au știința şi conştiinţa să prețuiască această Casă  – o bijuterie în trup, inimă și spirit.

 Sub neiubire şi poate neștiință, Casa era pe punctul să piară, dacă Nucul din fața ei, de o seamă cu ea, n-ar fi „ținut-o în brațele lui” – cu rădăcini și ramuri.

Am început reconstruirea în anul 2016 şi am ascultat glasul Nucului la fiecare sesiune de şantier, când îmi rezemam de el spatele, să-mi alin durerea și oboseala. Nucul e singurul martor al strădaniei şi efortului de fiecare clipă, de a readuce la viață Casa.

„– Mamă, fă o Pâine în cuptor !, mi-a cerut Ionuț – fiul nostru –, și Inima Casei va bate din nou!” Acest Ionuț care, în onoarea tatălui său, pictorul Constantin Dipșe, a parcurs cu bicicleta în anul centenarului nașterii acestuia (2017), într-o cursă singuratică, drumul de la București la Casa Dipșe din Șurdești.

Cu susţinerea lui, mi-a sporit an de an curajul și răbdarea să continui lucrările la restaurarea Casei, lucrări mult mai ample, mai delicate, mai dificile și mai costisitoare decât mi-am închipuit la început de drum. Acum, Casa are şpor şi cuptor nou, pereţi proaspăt lutuiţi, podul – nou podit.

Gustați din Pâinea Aniversară coaptă în cuptorul reclădit în tindă, gândindu-vă să vizitați o Casă care se naște pentru a doua oară! Și, dacă nu va fi pe deplin gata când sunteți în preajma ei, să vă îndestulați privind fiecare centimetru pătrat atins de gândul și dorința de a fi reînviat.

 Pictorul Constantin Dipșe (26 septembrie 1917 – 26 noiembrie 2010) a plecat dintre noi luând cu el promisiunea noastră – a soției și a fiului său din București – că Inima Casei va bate din nou pentru Șurdești. Neputându-i aduna pentru aniversare în anul acesta, în jurul ei, pe cei care ne-au ajutat să îi dăm din nou viață dar și pe cei care încă nu au înțeles importanța proiectului, le-am dat spre gustare, ca la un nou botez, o frântură din Pâinea Aniversară bine rumenită, alături de o vorbă de mulțumire pentru susținerea pe care sperăm să o avem și în continuare.

Scânteia restaurării ne-a dat-o domnul Gheorghe Bud – primarul comunei Șișești. „Moașa” Casei a fost doamna R.T. din Baia Mare. „Nănașele” Casei au fost surorile Ileana Făt și Livia Făt, fetele lui Frăsina și Nicolae Țiple. Meșterul casei – Badea Onisim Nechifor; „descântătoarele” Casei: învățătoarea Nicoleta, nepoatele Rujica, Părasca și Maria, Anuța Pode, Maricica și soțul Ghiță Coruian, nepoții Felicia și Nelu Boloș din Lăschia. Apoi, ajutoare ca niște albinuțe harnice, mai mulți elevi – fete și băieți de la școala din sat (ce poartă numele pictorului) – care au primit diplome de voluntar.

Mulțumind, așteptăm în continuare sprijinul specific, extrem de important pentru noi de la Primăria din Șișești – de la domnul primar Ioan Mircea Tentiș, de la domnul viceprimar Costin Gavril, de la doamnele binevoitoare din Primărie. Nu uităm mâna de ajutor primită de la vecini (răposatul) Găvrilă, Vasile și Valerica, familia Ciocotişan, vecinul Tanasie.

Cuptorul din Casa Memorială Dipșe va coace pâine dulce pentru toți cei care vin cu inima deschisă și iubitoare spre acest lăcaș.

Prof. univ. dr. Maria Dipşe – Noiembrie 2020

Imaginea prezintă Casa memorială Dipșe din Șurdești (comuna Șișești, Maramureș), unde este expus un banner cu chipul unui membru al familiei: „Aici s-a născut și a trăit Ioan Dipșe, delegat la Alba-Iulia, la Marea Unire de la 1 decembrie 1918”.

Ioan Dipșe a fost birău (primar) și jude al satului Șurdești, a ajutat sătenii, a susținut și dezvoltat școala și casa parohială, a garantat împrumuturile sătenilor cu propriile pământuri. A adus cu spatele și mai apoi cu căruța, polochim (un sol gras, bogat) dintr-un sat vecin, ca îngrășământ pentru pământ și recolte mai bune. Împreună cu soția sa, Ioana Dipșe, a avut opt prunci: unul – căzut pe front (Viorel), altul –întemnițat pentru credința lui (Gheorghe), altul – pictor (Constantin Dipșe); și ceilalți copii rămași în sat au avut trăsături și însușiri demne de laudă.

Ioan Dipșe – zis Onuțu Dipșii – ținând piciorul pe un scăunel, citea Psaltirea în fiecare zi, înainte de apusul soarelui și se ruga pentru toți. După cum povestea fiului său, pictorul Constantin Dipșe, sentimentul puternic de generozitate pentru comunitate, familie, sat, Maramureș, Ardeal și țară, l-a stăpânit întreaga viață și l-a animat pe Ioan Dipșe, ca purtător de steag la adunarea de la Alba Iulia.

Pentru a cinsti memoria acestui unic reprezentant al satului la un eveniment de anvergură națională, noi, Maria și Ionuț Dipșe, am lansat o chemare la „Întâlnire pentru Unire”. Elevi și profesori de la Școala gimnazială „Constantin Dipșe” din Șurdești, oficiali ai comunei, personalul primăriei, nepoți, strănepoți, cunoștințe și vecini, au fost așteptați sâmbătă, 17 noiembrie a. c. la ora 16:30 la Casa Memorială Dipșe din Șurdești. La lăsatul serii, am proiectat sub formă de lumină – peste Casa Memorială – tricolorul național.

Chemării noastre i-au răspuns prompt trei oameni de seamă ai locului: un dascăl talentat – Nicoleta Petran, primarul din mandatul precedent – domnul Gheorghe Bud și meșterul constructor al satului – badea Onisim Nechita.

Învățătoarea, într-o comunicare interactivă cu elevii prezenți, le-a clarificat acestora câteva concepte cheie legate de Unire.

Primarul, de al cărui nume se leagă realizarea plăcii memoriale a memorandiștilor comunei, a subliniat (pornind de la documente) rolul familiei Dipșe în istoria locului și a dat speranța că echipa din care face parte ne va oferi curând o monografie valoroasă.

Meșterul Onisim, care a scos din ruină casa făcută de memorandistul Costan Dipșe (la 1870), a vorbit prin rezultatul muncii sale.

A fost o reuniune convivială în care, prin contribuția fiecăruia, s-a creionat portretul lui Ioan Dipșe, fiu al memorandistului Costan Dipșe.

Dacă au participat mulți sau puțini la această întâlnire este un fapt secundar, căci chipul străbunului Ioan Dipșe și steagul tricolor au rămas să vegheze „drumul școlii” – care se unduiește alături de casă –, acela pe care zilnic trec elevi ce își vor întipări în memorie un moment istoric al neamului românesc: Marea Unire de la 1 decembrie 1918.

Poate că așa a fost dintotdeauna, ca, din mulțime să se ridice câțiva la un mod de înțelegere profundă a clipei istorice, cu trăire adâncă și asumare a responsabilității pentru fapte și decizii importante pentru comunitate, pentru națiunea română.

Ce trăire pătrunzătoare îl stăpânea pe Ioan Dipșe în drumul spre Alba Iulia!

Cât de prețios simțea el tricolorul pe care urma să-l desfășoare la întâlnirea cu delegațiile celorlalte provincii românești!

Chemarea noastră la „Întâlnirea pentru Unire” de la Casa Memorială Dipșe nu s-a consumat în amintita după-amiază de 17 noiembrie, ci propune coagularea de gânduri, idei și forțe pentru întărirea și creșterea notorietății Șurdeștiului și a întregii zone.

 

Prof. univ. dr. Maria Dipșe

Expoziția (în aer liber) cu același nume continuă să bucure vizitatorii Grădinii Botanice din București.

Ca în orice expoziţie Dipşe, şi acum îmi întâmpin vizitatorii – chiar dacă sub cerul liber – pe aleea unde am expus mai multe reproduceri după picturile artistului.

În majoritatea lor, vizitatorii de aici nu s-au mai întâlnit cu arta lui Dipşe; fie că sunt prea tineri, fie că nu frecventează sălile de expoziţii, fie – în cele mai multe cazuri, pentru că altele decât arta, sunt priorităţile vieţii lor – ceea ce nu înseamnă că nu le place frumosul;  cei mai mulţi o spun cu jenă, iar eu mă grăbesc să-i ajut „să se ierte”, dându-le şansa să facă un prim pas pe tărâmul artei: NU E GRAV, le răspund eu, ACUMA e momentul să reţineţi 3 lucruri despre pictor… şi, în funcţie de „puterea lor de ascultare”, le spun că artistul a depăşit centenarul naşterii, că a trăit 93 de ani şi 2 luni şi a pictat până în ultima clipă şi că se plimba odinioară pe aleea pe care ei, vizitatorii se aflau în acel moment.

Vizitatorilor intresaţi, le povestesc despre refugiul pictorului din Maramureşul ocupat, în Bucureşti şi cum a devenit el studentul lui Nicolae Dărăscu şi a maestrului Camil Ressu, cu care a şi făcut un doctorat; sau, despre casa în care s-a născut artistul, construită la 1870; apoi, le povestesc de ce Buhele sunt roşii, de ce nu şi-a încălţat Dipşe copiii din tablou, în ciuda avertismentelor cenzurii; ce mesaj (de la strămoşi) le transmite tinerilor români, tabloul Cavalerul Trac? Iar copiii vizitatori, află cum artistul, când era prunc, şi-a umplut sufletul, mintea şi sensibilitatea cu frumuseţea şi melodia naturii, a firului de iarbă şi cu câtă bucurie le-a revărsat în picturile lui.

Maria Dipșe

Povestea fiecărui tablou împărtăşită celui care o doreşte, este modul nostru de a bucura vizitatorii care vin în Grădina Botanică din Bucureşti.

Aici, Alex şi-a făcut noi prieteni.

 

Familia lui Alex.

 

Dna Florina M. şi fiul – fericiţi.

 

Prin Ioana și Radu, amintirea plimbării în expoziţie va ajunge şi la Tg-Mureş

 

Amintirea pleacă în Cipru, unde învaţă micuţa.

 

Şi fetiţa mea mai mare, face pictură… – îmi spune Dna Mona D., ce a folosit prilejul plimbării în expoziţie ca să mai adauge

o fărâmă la educaţia continuă – estetică şi artistică – a fetiţelor sale.

 

 Mână-n mână, în Grădina cu picturi (Dana).

Episodul 2

La sfârşitul verii lui 1940, a plecat pentru studii la Cluj (unde cursurile erau suspendate), apoi spre Timişoara, hotărând în cele din urmă să se oprească la Bucureşti unde urma să primească un ajutor de refugiat.

Deşi examenele practice de la Facultatea de Arte Frumoase începuseră de 3 zile, i s-a permis intrarea în sala de lucru şi a fost admis în anul I la clasa maestrului Nicolae Dărăscu. În anii următori, a devenit studentul lui Camil Ressu. Însuşi maestrul a fost plăcut surprins aflând că la Salonul Oficial de Primăvară din 1945 (de pictură şi sculptură), a fost admisă o compoziţie a studentului său. Sub coordonarea aceluiaşi maestru, Camil Ressu, Constantin Dipşe a prezentat în 1948, şi lucrarea echivalată în acea perioadă, cu un doctorat.

În timpul studenţiei a fost şi pe front la Rostov pe Don. A lucrat la Marele Stat Major ca desenator de hărţi, sub „aripa ocrotitoare” a Comandorului Alexandru Tațius, care i-a înlesnit și participarea la cursuri.

În imagine: Cpt. av. Alexandru Tațius (în ataș, cu basc) și cpt. av. Georgescu Gheorghe conduși la avion de lt. av. Slăvescu Ioan (cca. 1935)

 

(imaginea este publicată cu acordul d-lui Dan Antoniu și este extrasă din volumul “IAR-Potez 25. Avioane construite în România”  – supliment al revistei Modelist cu autori: Dan Antoniu și George Cicoș.

Apoi, o vreme a fost asistent universitar la catedra de Anatomie comparată de la Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti – perioadă în care a făcut portretul profesorului medic veterinar Vasile Gheţie, membru titular al Academiei Române.

(va urma)

Episodul 1

Costan Dipșe – cu nume de artist „Constantin Dipşe” – s-a născut în satul Şurdeşti, comuna Şişeşti, judeţul Maramureş, în 26 septembrie 1917. Bunicul său – Costan Dipşe – a făcut parte din grupul de Memorandişti alături de Vasile Lucaciu cu care familia Dipşe a avut legături strânse de prietenie. Tatăl său, Ioan Dipşe, a fost – alături de alţii – delegat de Maramureş la Marea Unire din 1918 de la Alba Iulia.

Al şaselea din 8 fraţi (3 fete şi 5 băieţi), Costan Dipşe a avut o copilărie prelungită, pentru că părinţii socoteau să-l reţină pentru treburile gospodăriei. Mergea cu vitele pe păşunile din afara satului, unde, singur, între cer şi pământ, a avut răgazul nu numai să observe natura – forme şi culoare – ci şi să o „depoziteze” în sufletul, sensibilitatea şi mintea sa. Mai târziu, toată această zestre a revărsat-o în arta sa.

A urmat gimnaziul la insistenţa dascălilor. Apoi, a fost elev la liceul „Gh. Şincai” din Baia Mare. Tot aici a urmat şi Şcoala Liberală de Arte, sub îndrumarea profesorului – sculptor Gheorghe Manu care l-a sfătuit să-şi continue studiile.

(va urma)

Centenarul naşterii pictorului

Text redactat de Dir. adj. prof. Dan Nicoleta Flavia

Școala Gimnazială ,,Constantin Dipșe” Șurdești a omagiat la începutul acestui an școlar memoria pictorului Constantin Dipșe, al cărui nume îl poartă.

,,Ce reprezintă pictorul pentru copiii care frecventează această școală?” este o întrebare la care primim răspunsul prin diversitatea activităților desfășurate cu acest prilej de către preșcolarii și elevii școlii, sub îndrumarea directă a cadrelor didactice. ,,Pictorul” a rămas în conștiința oamenilor din localitatea în care s-a născut și a copilărit, Șurdești, ca un om de o aleasă simțire, care a reușit să surprindă în tablourile sale tot ceea ce înglobează  mediul rural ca fiind pur, simplu, special, cu totul original, autentic … Copiii localității au moștenit de la părinți și de la bunici această prețuire, ca o adevărată comoară. La rândul lor, dascălii sădesc în sufletele micuților sentimentul adevăratelor valori, care ar trebui să stăpânească caracterul unui om, sentiment ce răzbate atât de pregnant din opera marelui artist: Constantin Dipșe.

Câteva dintre activitățile derulate la începutul anului școlar 2017-2018, în lunile octombrie-noiembrie:

  1. Dezbateri legate de viața și de activitatea creativă a pictorului Constantin Dipșe la toate clasele, inclusiv la grădiniță, organizate de către educatoare, învățători și profesori – Chiuzbăian Iulia, Bartoș Florentina, Pop Veturia, Făt Valeria, Buruian Rodica, Puț Zelica, Boiciuc Camelia, Dan Nicoleta Flavia, Vava Cristina, Vava Marcela, Vava Constantin, Vava Florin;
  2. Ateliere de pictură, de desene, inspirate din tablourile pictorului și din realitatea înconjurătoare – Dan Nicoleta Flavia, Făt Valeria, Vava Cristina, Vava Marcela;
  3. Vizite la casa natală a pictorului Constantin Dipșe din Șurdești – Vava Cristina;
  4. Concurs de cultură generală: ,,Pe urmele pictorului…” – Chiuzbăian Iulia, Bartoș Florentina, Pop Veturia, Făt Valeria, Buruian Rodica, Puț Zelica, Boiciuc Camelia, Dan Nicoleta Flavia, Vava Cristina, Vava Marcela, Vava Constantin, Vava Florin;

Grija familiei Dipșe pentru perpetuarea în mentalitatea locuitorilor satului Șurdești, în special a copiilor, a imaginii creatorului de frumos, este susținută cu drag de conducerea Școlii Gimnaziale ,,Vasile Lucaciu” Șișești, reprezentată de domnul director Vava Florin și de doamna director adjunct Dan Nicoleta Flavia, dar și de celelalte cadre didactice.

 

discurs ținut de Dl. prof. Petre Constantinescu la vernisajul expoziției “Tablou de Centenar”

 

Cer îngăduința să încep cu o mărturisire: mă număr printre cei care au avut prilejul să-l cunoască nemijlocit pe Maestrul Constantin Dipșe, a cărui personalitate și a cărui operă le omagiem în acest an, să fiu printre cei cărora Cineva acolo Sus le-a oferit șansa să se împărtășească cu (de) altitudinea euharistică a darurilor sale pluridimensionale, să-și adape setea de frumos din izvorul paradisiac al înzestrărilor sale artistice. Ba mai mult decât atât, eu, biet Icar Neînaripat am primit de la Maestrul Constantin Dipșe, în urmă cu aproape 35 de ani – cu o splendidă dedicație – un minialbum de artă conținând o selecție din opera sa, un album apărut în 1983 la Editura Sport-Turism. Mai este – oare – nevoie să spun că tulburarea pe care mi-a produs-o, chiar de la început, opera Maestrului Constantin Dipșe avea să-și pună amprenta, în chip decisiv, asupra întregii mele existențe, conferindu-mi acea aură spirituală fără de care, firește, viața noastră, a tuturor ar fi un nonsens … Sau – altfel spus – ar fi doar expresia celor patru forme de Nimic despre care, atât de sugestiv, a vorbit Immanuel Kant (în „Critica rațiunii pure”) …

*           *           *

Fără a fi unul dintre cei mai avizați comentatori din domeniul artelor plastice, înclin – totuși – să cred că una din trăsăturile inconfundabile ale creației lui Constantin Dipșe rezidă în capacitatea excepțională a artistului de a se situa la confluența inefabilă dintre cele două mari tendințe care au marcat istoria artei românești și universale odată cu zorii epocii moderne, adică începând cu Manierismul și Barocul (și) anume: acribia desenului, pe de o parte și debordanța cromatică, pe de altă parte.

Iar în această ordine de idei, cele mai reprezentative sunt – în primul rând – cred – peisajele Maestrului Constantin Dipșe, din care îmi permit, acum, să amintesc câteva (tablouri): IARNĂ ÎN BIHOR, DUPĂ SECERIȘ, PRIMĂVARA, VIILE ALBASTRE, ÎN IULIE, SPRE SOARE, PRIMĂVARĂ TRANSILVANĂ, SPRE SEARĂ ș.m.a

*            *            *

Apoi, cred că ar trebui evocată – în creația Maestrului Constantin Dipșe – Vocația Interiorității – și ea o trăsătură definitorie a plasticii naționale și europene instituită de artiștii aparținând Manierismului și Barocului, trăsătură concretizată în dezvoltarea fără precedent a două tipuri de creații: întâi, autoportretul propriu-zis, atât de bine reprezentat și în opera Maestrului Constantin Dipșe, din care cer îngăduința să amintesc cel puțin o creație de-a dreptul excepțională, atât de sugestiv intitulată STUDIU, iar apoi, metamorfozarea clasicelor „portrete” în tot atâtea prilejuri de introspecție, de introversie, de analiză psihologică; iar când spun aceasta, mă gândesc, în primul rând, la tablouri precum: FAMILIE, MĂRIUCA, SĂRBĂTOARE OȘENEASCĂ, CORUL FETELOR ș.m.a.

*            *             *

Și încă o particularitate a portretisticii lui Constantin Dipșe: personajele imortalizate de marele artist „privesc”, parcă, dincolo de cadrul oarecum limitat al tabloului, înspre noi, privitorii, ceea ce conduce , pe de o parte, la ștergerea granițelor dintre prim-plan și fundal iar pe de altă parte, dintre Creator și Receptorul de Artă. Asupra acestei tehnici plastice a atras atenția – în mod deosebit – după cum bine se știe – Umberto Eco (în „Opera deschisă”).

*               *             *

S-a spus – mai mereu – și pe bună dreptate – că opera lui Constantin Dipșe se resimte – puternic – de „parfumul” acelui veritabil „colț de rai” care este Maramureșul său natal; și nu puține sunt  lucrările ce ilustrează acest „segment” reprezentativ al vocației sale creatoare; nu insist (însă),  întrucât pe multe dintre ele deja le-am amintit. O singură precizare – cred – însă – că ar trebui făcută în această ordine de idei: deși atât de bine reprezentat în opera lui Constantin Dipșe, filonul folcloric, național etc., nu funcționează – în nici un caz ! – în sens restrictiv, limitativ; mai exact spus, el nu are – nicidecum – darul să confere acestei admirabile opere un „aer” oarecum provincial … Dimpotrivă, absolut toate pânzele Maestrului Constantin Dipșe emană – cu generozitatea specifică doar creatorilor autentici – dimensiuni universale … Iar pentru a fi (și) mai explicit – în ceea ce vreau să spun – din acest punct de vedere – cred  că cel mai nimerit ar fi să corelăm această Vocație a Universalității cu Vocația Interiorității, despre care am vorbit puțin mai înainte. Iar din această dublă perspectivă, sunt ferm convins că nu doar operei, ci și personalității Maestrului Constantin Dipșe li se pot aplica cele trei „permanențe” (universale) despre care vorbește Constantin Noica (în „Modelul cultural european”): (adică) filonul mitologic, reflexivitatea și creativitatea.

*           *            *

Din toate aceste considerente, sunt tentat să cred că personalitatea deosebită a Maestrului Constantin Dipșe satisface – întru totul – cele două „condiții” are creatorului (modern) de artă la care se referă acad. Eugen Simion (în „Dimineața poeților”): Conștiința Întemeierii și Conștiința Artistică.

*            *           *

N-aș vrea să uit – însă – nici încântătoarele „flori” ale Maestrului Constantin Dipșe; în primul rând,  pentru că ele ne ajută să înțelegem  – în alt mod, mai complex – raportul dintre „uman” și „natural”: FERIGĂ, CLOPOȚEI, TULIPAN, OGIVĂ, TUFĂNELE etc. Și mai exact spus: aceste creații artistice excepționale ne confirmă – în cea mai mare măsură – adevărul acelei atât de pertinente observații a lui John Ruskin (din „Pictori moderni”): „Cel ce nu simte nevoia să împrăștie ceața de pe lucrurile care-l înconjoară, nu va cunoaște niciodată puterea artei”.

*            *             *

            Surprinzător mi se pare faptul că nimeni – până acum – nu a evidențiat – atât cât ar fi trebuit – în ceea ce privește „peisajele” și „florile” lui Constantin Dipșe ceea ce s-ar putea numi moștenirea culturală a Barbizonului; cu atât mai mult cu cât ea s-a manifestat – plenar – în arta plastică românească din chiar  momentul cristalizării ei, începând cu Nicolae Grigorescu („Intrare în pădure”, „Peisaj cu stânci”, „Luminiș la Posada”) și Ion Andreescu („Peisaj din crângul Buzăului”, „Peisaj de iarnă”, „Iarna în crâng”, „Crâng desfrunzit”, „Stejarul”, „Stâncile”, „Începutul primăverii”, „Pădure de fagi”, „Stânci și mesteceni”) și continuând cu Ștefan Luchian („Peisaj”), Theodor Pallady („Peisaj”), Gheorghe Petrașcu („Cârciumărese”, „Flori de câmp”, „Vară la țară”) ș.m.a. Cel puțin două trăsături definitorii ale acestor creații îndreptățesc – cred – o astfel de situare: intensitatea cromatică și explozia de lumină. Iar dacă cineva se mai îndoiește de existența acestor puncte de convergență, e suficient – cred – să amintim câteva din cele mai cunoscute realizări plastice impresioniste care tratează acest atât de generos subiect: „Sena la Argenteuil” (Manet), „Femeie cu crizanteme” (Degas), „Pruni înfloriți”, „Intrarea în satul Voisins”, „Le lavoir, Pontoise” (Pissaro), „Eleșteu cu nuferi”, „Macii roșii” (Monet), „Fermă în Normandia” (Morisot), „Pod pe Marna” (Cezanne) ș.a.

*            *             *

            Punctul central al expoziției omagiale prilejuite – după cum am mai spus – de împlinirea a 100 de ani de la nașterea Maestrului Constantin Dipșe este – fără îndoială – de-acum celebra (sa) „Madonă maramureșeană”; ceea ce și explică – cred – faptul că acest admirabil ulei pe pânză – de mari dimensiuni – focalizează atât interesul marelui public, cât și pe cel al istoricilor și criticilor de artă: atât prin viziune, cât și prin stil; cu o observație, însă: dacă acest excepțional tablou prezintă – cum e și firesc, de altfel – analogii cu alte reprezentări plastice – mai vechi sau mai noi – ale Maicii Domnului, atunci acestea nu trebuie căutate – după părerea mea – nici în arta gotică, nici în cea renascentistă – așa cum sunt tentați să creadă unii admiratori și comentatori ai operei lui Constantin Dipșe – ci dimpotrivă – cred eu – tot în pictura manieristă și barocă; iar prin aceasta, inclusiv „Madona maramureșeană” demonstrează – nu mă îndoiesc – modul absolut inedit în care opera lui Constantin Dipșe se situează la confluența dintre tradiție și modernitate; și, implicit, sinteza inefabilă dintre filonul național și elementul universal. Iar pentru a fi și mai convingători, putem aminti – fie și în treacăt – câteva creații plastice deosebite care abordează acest subiect: pictura de altar de la San Bernardino, având în centrul său tocmai imaginea Fecioarei cu Pruncul (a lui Lorenzo Lotti); „Madona de la San Girolamo” și „Madona de la San Giorgio” (ale lui Correggio); „Madona cu Pruncul, cu îngeri și cu sfântul Girolam” (a lui Parmigianino), „Madona de la Carmel”  (a lui Pietro Novelli); „Madona și sfinții” (a lui Pietro Cortona) ș.a.m.d. Chiar din punct de vedere stilistic, „Madona maramureșeană” justifică  – din plin – cred – situarea operei lui Constantin Dipșe la granița dintre tradiție și modernitate, prin fluiditatea reprezentării plastice, prin luminozitatea ei, prin blândețea expresiilor, prin arta perspectivei, prin originalitatea soluțiilor artistice, prin gustul rafinat pentru culoare, prin concepția ei spectaculoasă, prin capacitatea de sinteză, prin intuițiile picturale excepționale, prin arta compoziției, prin fiorul ei afectiv, prin senzația de suavitate pe care o degajă, prin tonalitățile ei potolite, prin trăsăturile personajelor aduse în prim-plan etc.

*             *             *

            Faptul că tablourile maestrului Constantin Dipșe izbutesc să treacă – indiferent de subiectul abordat – dincolo de reprezentare, de descriere, de palpabil etc., în simbolic, mă fac să cred că acestei metode de creație i s-ar putea aplica – foarte bine – una din(tre) cugetările artistice ale pictorului Elstir, din romanul lui Proust („În căutarea timpului pierdut”), care socotea că adevăratul creator de artă trebuie să urmărească – neîncetat – „dizolvarea a tot ceea ce gândim și a tot ceea ce ne înconjoară în viziuni”. Idealul – spunea tot Elstir – după cum bine se știe – constă în a „smulge totul din ceea ce simțim”. Este – nu mă îndoiesc – exact ceea ce face și Maestrul Constantin Dipșe, în (toate) pânzele sale.

*                *                 *

            Recursul la experiența (artistică) impresionistă atunci când vrem să evidențiem valențele plastice ale „peisajelor” și „florilor” lui Constantin Dipșe poate fi – însă – util și dintr-un alt punct de vedere: astfel, s-a spus – și nu de puțin ori – că – oricât ar putea părea de paradoxal – în ciuda pronunțatei sale tente naționale, mai exact spus maramureșene, opera lui Constantin Dipșe se resimte – destul de puternic – și de influența picturii japoneze. Există – cred – destule analogii între creația Maestrului Constantin Dipșe, pe de o parte și aceea a Școlii de la Barbizon, pe de altă parte, atât  în ceea ce privește modul în care s-a realizat contactul cu arta Extremului Orient, cât  și  „nuanțele” existente în interiorul acestei noi experiențe artistice, în sensul că  el nu a fost unul direct, ci unul mediat și nu a fost unul integral; tot astfel cum generația lui Manet, Monet, Pissaro, Renoir ș.a. a cunoscut arta japoneză, la început, doar prin intermediul obiectelor orientale expuse de d-na Desoye (care locuise cu soțul său în Japonia) în magazinul său („La Porte Chinoise”); ori în felul în care – aidoma unor impresioniști precum Degas (care, după cum bine se știe, nu a fost foarte atras de arta Extremului Orient) –  Maestrul Constantin Dipșe inserează în tablourile sale elemente de artă japoneză pentru decor, pentru recuzită etc. Și încă un detaliu semnificativ, care-l apropie  de data aceasta – pe Maestrul Constantin Dipșe – de impresioniștii nepasionați (în mod deosebit) de arta japoneză: astfel, asemeni acestora, el caută – de fiecare dată – să imprime reprezentărilor sale plastice o extraordinară putere dramatică.  Așadar, asemeni acestora, Maestrul Constantin Dipșe a știut să caute – dincolo de orice posibilă influență – originalitatea; întrucât, aidoma altor impresioniști (precum Renoir), pe Maestrul Constantin Dipșe îl interesează nu atât meticulozitatea armoniilor din arta japoneză, cât mai ales interpretările care pot fi conferite acestora. Încercând să intrăm și mai în detaliu, sesizăm – apoi – faptul că – precum alți impresioniști (precum Pissaro, de exemplu), pe Maestrul Constantin Dipșe l-a atras din arta japoneză mai ales grandiosul (acesteia). Sau – ceea ce-l apropie de data aceasta de alți impresioniști (ca Monet) – pe Maestrul Constantin Dipșe l-a preocupat – din arta japoneză – îndeosebi tehnica sugerării întregului, ansamblului prin fragment, prin amănunt. Iată – așadar – cât de complexe au fost „raporturile” Maestrului Constantin Dipșe cu arta japoneză; doar astfel privindu-le, ne putem feri – cred – și noi – de concluzii eronate.

*            *           *

            Iar aceasta este – cred – de natură să-l situeze – din nou – pe Maestrul Constantin Dipșe la granița dintre tradiție și modernitate: impresie întărită de simpla rememorare a câtorva din trăsăturile definitorii ale creației sale: cultivarea formei deschise, atmosferice; utilizarea unui maximum de culoare și de lumină, într-o măsură atât de mare încât se poate spune – fără teama de a greși că adevăratele „personaje” ale tablourilor sale sunt tocmai culoarea și lumina; tratarea diverselor subiecte nu pentru ele însele, ci pentru tonul lor; cultul detaliului semnificativ; adoptarea unei tehnici cu totul și cu totul aparte de reprezentare a spațiului, constând în aceea că oamenii și obiectele nu mai sunt distanțate, ca în arta clasică, nu mai sunt izolate în anvelopa picturală existentă în imagine, ceea ce face să existe o „rețea” continuă de relații colorate, luminoase între cadru (fundal) și personajele sau obiectele aduse în prim-plan ș.m.a.

*             *              *

            Aș vrea ca – în loc de „încheiere” – să ne amintim – împreună – una din(tre) nenumăratele cugetări presărate de (către) Vincent van Gogh în cele peste 400 de scrisori adresate – îndeosebi de la Arles – fratelui său, Theo: „Dacă pentru a merge la Paris trebuie pur și simplu să ne urcăm în tren, în schimb, ca să ajungem la stele, trebuie să luăm Eternitatea” …

Aceasta  este – în „viziunea” mea – cea mai importantă „lecție” Intelectuală, Sufletească, Culturală, Artistică, Metafizică – într-un cuvânt: Spirituală – pe care ne-a transmis-o Maestrul Constantin Dipșe, pe care îl omagiem în acest an, cu prilejul centenarului nașterii sale.

Constantin Dipșe s-a născut la Şurdeşti, Maramureş, în 26 septembrie 1917. Din 1940 a fost refugiat – venind din Ardeal – în Bucureşti, unde a creat fără încetare timp de 70 de ani.

Format la şcoala maeştrilor Nicolae Dărăscu şi Camil Ressu de la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, Constantin Dipşe este unul dintre primii membrii ai Uniunii Artiştilor Plastici din România.

A avut o activitate expoziţională impresionantă – pictură de şevalet și desen –, a realizat lucrări de referinţă în arta monumentală – frescă și mozaic –, precum şi ilustraţie de carte. S-a impus ca artist cu un stil bine definit, recognoscibil în orice împrejurare, caracteristicile inconfundabile fiind talentul lui de desenator şi harul care-l plasează între cei mai de seamă colorişti din arta românească.

Pictura lui Constantin Dipșe bucură ochiul şi spiritul, transmiţând nemijlocit un mesaj legat de valorile naţionale.

Expoziția „Tablou de Centenar” dedicată împlinirii a 100 de ani de la nașterea pictorului Constantin Dipșe (n. 1917 – d. 2010) oferă vizitatorilor prilejul întâlnirii și cunoașterii creației sale, susținută de obiecte, documente și filme biografice.

Alături de cele mai cunoscute din picturile lui Constantin Dipșe, vor fi prezente lucrări ce nu au fost niciodată expuse publicului.