Invitat de pictorul C. Dipşe la vernisajele expoziţiilor sale din Bucureşti, Mihai Olos venea de la Baia Mare, “ca vântul şi ca gândul” căci simţăminte adânci zidite de obârşia comună maramureşeană frământau spiritul creator al celor doi artişti. Erau prieteni chiar dacă-i despărţeau douăzeci de ani cu vârf.
Acum, le rămâne să se regăsească pe Tărâmul de Sus.
Drum bun, Mihai! Spune-i Pictorului că noi continuăm să preţuim tot ce a preţuit el.

 Maria Dipşe

Olos si Breban la Expozitia C. Dipse din1981sala Simeza Bucuresti prel

 

Mihai Olos şi Nicolae Breban la Expoziţia de pictură a lui C. Dipşe, de la sala Simeza – 1981

 

expo simeza 1981 prel

Vernisajul Expoziţiei de pictură a lui C. Dipşe, de la sala Simeza – 1981

 

În 12 februarie 1985, le scriam părinţilor mei (din Ocna Mureş) despre:

“Un foarte bun prieten al nostru, poetul Grigore Hagiu care a fost şi la nunta noastră, s-a culcat cu gazul aprins [din cauza frigului]; partenera lui a murit iar el a fost reanimat, scos din comă…

Deşi a fost frig duminica trecută şi un gheţuş mare şi autobuzele nu circulau, m-am dus totuşi la spital şi i-am dus un pahar (de muştar) cu miere cu polen. A vorbit cu mine mai mult decât cu alţii şi i-am promis că mai merg”

 

Dragă Grigore,

Deoarece nu mi-am putut ţine promisiunea de a te vizita din nou – tu ai plecat dintre noi în grabă, în 13 februarie – te rog să primeşti cu inima deschisă gândurile noastre calde azi, când din familia Dipşe am rămas aici doar eu şi fiul nostru Ionuţ.

Cred că te-ai “regăsit” cu Costan – care a luat acum 3 ani (2010) calea pe care tu te-ai înscris de aproape 3 decenii (1985). Prietenia voastră a fost un adevăr preţios, pentru că s-a construit pe aprecierea reciprocă a valorii etice şi artistice. Ea poate rămâne un model şi pentru alţii.

Înzestrat cu simţul cunoaşterii oamenilor, dublat de vocaţia prieteniei, tu ai fost acela care i-a condus pe Nichita Stănescu, pe Nicolae Breban în atelierul de pictură a lui  Costan Dipşe – loc de reflecţii poetice, artistice, filozofice, pentru voi şi pentru alţi artişti şi scriitori.

De fapt, tu erai pentru Costan, mai mult decât un prieten; erai “fratele” de care pictorul, refugiat din Maramureş şi izolat de familia lui, avea, atât de multă nevoie în frământările lui.

Împreună cu soţia ta, buna şi talentata poetă Ana, aţi fost martori la cununia noastră religioasă din 21 februarie 1971, de la Biserica Palatului Brâncovenesc de la Mogoşoaia.

 foto 1wDna. Vulpe, Ana Hagiu, Grigore Hagiu, Gina Hagiu, Dna. Piliuţă, Ctin. Piliuţă

Mai apoi, în aceeaşi seară, tu le-ai vorbit mesenilor – cu o solemnitate de amvon; ai vorbit ca o Ursitoare Bună, transmiţându-ne – sub zâmbet sau sub chipul sobru – frumuseţea şi blândeţea gândurilor tale. În fapt, erai o conştiinţă preocupată de soarta prietenului tău Costan, dar mai ales de soarta picturii lui, în universul cărora intram –printr-un coup de foudre – eu,  Măriuca, coborâtoare tot din Ardeal.

foto 2wAna şi Grigore Hagiu, Gina Hagiu, Ctin. Piliuţă

foto 3wGrigore Hagiu, Ctin Piliuţă, Eugen Popa, Gina Hagiu.

Prezenţa ta de “frate”  a fost distinctă şi distinsă şi când îl acompaniai pe Costan în aşteptarea emoţionată a ivirii zorilor, ca să veniţi la gară unde sosea trenul de la Oradea; eu făceam naveta de la serviciul din Oradea, la soţul din Bucureşti. De pe peronul gării, voi doi mă întâmpinaţi de fiecare dată cu exclamaţia Vine Măriuca! Vine Măriuca! grăbiţi să-mi recitaţi versurile gătite şi pregătite pentru această nouă întâlnire. Pentru mine această primire era covorul roşu ce, dincolo de emoţie, mă conducea spre o “casă primitoare, plină de căldură, de statornicie şi de siguranţă”.

Pentru prezenţa ta minunată în viaţa lui Costan şi a întregii noastre familii, pentru rândurile din “Cartea cu prieteni, în care ai surprins mai bine ca nimeni altul esenţa existenţei pictorului C. Dipşe, noi – Măriuca şi Ionuţ ai lui Costan – îţi păstrăm o profundă recunoştinţă şi o duioasă amintire.

Maria Dipşe

 “De când îl cunosc, şi-l cunosc de multă vreme, conduita lui mi s-a părut dintre cele mai alese….

Neinfluenţat de nici o modă, statornicit în preocupările lui, artistul reuşeşte, tocmai prin marea concreteţe a lumii sale descrise, să depăşească realitatea imediată, ridicând-o în zona miraculoasă a simbolului. Este o lume redusă la esenţă, conturată precis, cu oameni pe care i-am şti parcă dintotdeauna, încadraţi mereu într-un peisaj care este deopotrivă al muncii şi al sufletului lor….

Gama coloristică a lui Constantin Dipşe este aspră, tranşantă, violentă. În miezul ei însă, într-o continuă dispersie şi aglutinare, o culoare se distinge net: un roşu arzător, penetrant, numai al lui; un nucleu de foc şi vitalitate care iradiază întreaga paletă; la flăcările lui, toate celelalte aliaje, indiscutabil mai fragile, se desfac şi se recompun; el însuşi se apasă greu, se arde înăbuşit şi chinuitor pe sine, cu flamă subţire sporită, căpătând concentraţie şi strălucire de rubin…” Grigore Hagiu – extras din Cartea cu prieteni

În iarna lui 1970, venisem de la Oradea în Bucureşti, să fac o documentare pentru admitere la doctorat. În pauza de prânz din 16 decembrie, am vizitat cu o cunoştinţă, atelierul pictorului Constantin Dipşe din str. Cosmonauţilor 41.

Mă aflam în faţa unui Maramureşan, dar nu era o noutate pentru mine pentru că, în verile dinainte, cunoscusem oamenii din nordul ţării.

Invitată, am luat loc pe o băncuţă, la o măsuţă joasă cu tăblie de stejar ce purta povara vârstei centenare.

În după amiaza aceea, prin vorbe însoţite de o subtilă şi delicată gestică, asemenea unui arhitect-magician, pictorul mi-a explicat cum făcea el când era prunc, din fire de paie, pod pentru furnici, ca să le ajute să treacă peste un firicel de apă – obstacol în calea lor.

L-am luat foarte în serios, iar în sinea mea eram uimită de idee, de ştiinţă şi de curajul de a face o astfel de construcţie. Câtă pricepere de arhitect trebuia pentru asta, ce măiestrie !

Cât de vrăjită am fost de povestea podului pentru furnici, se vede în fotografia făcută de Ctin. Mierlescu, martorul-fotograf al artiştilor care trecuse pe acolo pentru o scurtă vizită.

IMG_6776w

Pictorul şi cunoştinţa comună, m-au condus la căminul Grozăveşti unde eram cazată. Eu purtam însă în suflet, o poveste la care începeam să fiu complice.

A treia zi, după ce vom fi încheiat, unul – ziua de studiu şi celălat – ziua de lucru la şevalet, eu aveam să merg din nou la atelierul de pictură. Cum era o vizită anunţată, i-am dus o garoafă însoţită de următoarea dedicaţie scrisă – O floare de pe sufletul Izei – Iza fiind numele pe care mi-l luasem când am fost în Maramureş şi cu care semnam în reviste articole şi diverse traduceri. Deşi pictorul a fost rezervat în faţa gestului meu, eu nu mi-am pierdut buna dispoziţie.

Acel decembrie nu era deloc friguros aşa că am plecat amândoi la plimbare. Din strada Cosmonauţilor, am traversat Piaţa Amzei şi curând am ajuns în calea Victoriei, ţinta fiind Restaurantul ziariştilor.

În dreptul Bibliotecii Academiei Române, pictorul s-a oprit brusc şi m-a întrebat :

Vrei să fii nevasta mea ?

Vreau – i-am răspuns fără să respir, căci dorinţa aceasta, deşi nu mi-o formulasem explicit, sălăşluia în mine.

Îmi faci prunci ? a continuat el.

Îţi fac, am răspuns eu, scurt.

Surprinşi de noi înşine, am rămas ţintuiţi pe loc, tăcuţi. Fiecare era probabil uimit de victoria atât de uşor câştigată în faţa celuilalt, după o conversaţie scurtă şi neaşteptat de firească dar cu miză atât de mare, pentru toată viaţa. După câteva momente, pictorul a adăugat răspicat:

Dar să nu-mi ceri nicodată să fac altceva decât pictură

Analizând  momentul la rece, am înţeles atunci că avea deja un angajament la care nu renunţa pentru mine – şi acela era pictura.

Nu-mi mai amintesc vorbele de încuviinţare prin care am făcut „pactul”, dar ştiu că în cei 40 de ani ai căsniciei noastre, eu l-am respectat. Niciodată nu i-am cerut să facă altceva decât pictură – căci eu însămi am rămas îndrăgostită de opera lui. Din acea zi, am devenit „Măriuca”.

M-am întors la Oradea, oprindu-mă la ai mei, în inima Ardealului. Părinţii s-au tulburat foarte, ba chiar s-au îngrozit de decizia mea bruscă de a mă căsători cu un om din viaţa căruia nu ştiu decât că este pictor şi că ştie să facă din fir de pai, pod pentru furnici.

Când toţi erau îngrijoraţi pentru viitorul meu, eu trăiam doar cu emoţia şi dorinţa de a-l reîntâlni pe pictor în atelierul său.

Am hotărât să ne căsătorim, eu propunând data de 16 februarie (1971) care era şi data căsătoriei părinţilor mei. Eram convinsă că data era aceea care-mi aduce noroc.

Pictorul a fost de acord şi mi-a pregătit o nuntă ca-n poveşti.

De câte ori le-am povestit mai tinerilor interlocutori cele de mai sus, le-am semnalat două lucruri: că această întâmplare adevărată nu este o reţetă, că nu orice întâlnire poate fi potrivită pentru căsătorie, după 3 zile; că data de 16 februarie nu este în sine purtătoarea norocului, ea nu este una încărcată cu valenţe speciale de noroc care se revarsă asupra celor ce o aleg. Prin opţiunea pentru 16 februarie, eu alegeam de fapt, modelul de viaţă al părinţilor mei, exemplul de familie unită, decisă să reziste în faţa greutăţilor.

Măriuca Dipşe

Tatuca2013-12-01 13.52.33web

1 Decembrie îmi înviorează o imagine demult închegată şi-mi întăreşte legătura cu “Tătuca”, socrul meu. Mi-l închipui undeva în mulţimea de la Alba Iulia –  cu delegaţia din Maramureş la pecetluirea Marii Uniri. Parcă-i simt bucuria dar mai ales mândria, poate orgoliul nevinovat ca este ACOLO, reprezentându-i pe cei lăsaţi acasă, pentru un vis pe care şi l-a ţesut, nu “într-un” birou, ci trudind cu cei 8 prunci laolaltă pentru mersul tot mai bun al gospodăriei sale.

“Tătuca” – Socrul meu, Onuţu Dipşe, adică Ioan Dipşe din Şurdeşti (Maramureş) era nu numai tatăl soţului meu – pictorul Costan Dipşe – ci şi al preotului greco-catolic Gheorghe, cu 13 ani de închisoare politică pentru credinţă, tatăl lui Viorel mort în război, al Frăsânii întotdeauna cu plăcintele şi supa de găină gata pentru musafiri, tatăl Reghinuţii care horea mândru şi împestriţa frumos ţesăturile, tatăl lui Teofil care iubea caii, tatăl Iulichii care a trudit lângă “Mihaiu’ Chiţului”; în sfârşit, tatăl lui Victor, cel mai priceput din sat la oblojirea animalelor.

“Tătuca” – Socrul meu a descoperit polochimul – un pământ gras, bun de îngrăşământ, l-a adus cu spinarea şi mai apoi cu carul ca să facă să crească mălaiul cât casa, nu numai pentru el, ci pentru tot satul, căci el era şi birău, adică primar. Era şi judecător pentru pricini mai simple; a construit Şcoala şi Casa parohiala din sat.

“Tătuca” – Socrul meu, seară de seară, cu un picior pe un scăunel citea din Biblie; iar când a fost în necaz, sprijinindu-se pe aceeaşi lectură “a cerut în rugăciunea lui” ajutor. Şi a primit…

Prin credinţă şi acţiune a reuşit, înainte de toate, pentru semenii lui.

Maria Dipşe

Constantin Dipşe ar fi împlinit azi, 4 octombrie 2013, vârsta de 96 de ani.

img025PRELweb

(Constantin Dipşe în vara anului 1966,

la Expoziţia de la Sala Galeriilor de Artă)

În fiecare an e „mai demult” un pic

În fiecare gând, eşti ca un spic,

În fiecare zi eşti mai senin,

Cutreieri, tânăr, printr-un cer deplin.

Constantin (Costan) Dipşe a avut o copilărie prelungită, căci din cei 8 fraţi, nu el era cel „menit” de părinţi să urmeze şcoli înalte.
Cu toate acestea, destinul susţinut de voinţa şi dorinţa lui Costan Dipşe, l-a condus să studieze Artele Frumoase la Bucureşti şi chiar să facă un doctorat cu renumitul pictor Camil Ressu, devenind el însuşi un pictor cu stil artistic bine conturat şi foarte personal.
Cum toate sunt rânduite pe lumea aceasta, rostul copilăriei prelungite s-a adeverit a fi acela că sufletul, mintea şi spiritul lui s-au îndestulat din armonii nesfârşite de forme şi culoare din natură şi au hrănit mai apoi imaginaţia şi creativitatea artistică a Pictorului.
Una din îndeletnicirile copilăriei sale era să ducă vitele la păscut în afara satului Şurdeşti. Odată la câteva zile îi aducea merinde sora lui mai mare – Reghinuţa – despre care se spunea că „horea tare mândru” [cânta foarte frumos].
Ziua şi noaptea, mai mult singur, între Cer şi Pământ, viitorul pictor cioplea în lemn, asculta Păsările şi urmărea Furnicile.
Am zăbovit pe acest episod din copilăria Pictorului, la prima întâlnire cu elevii din Şcoala din Şurdeşti, în octombrie 2012, când le-am spus că artistul recunoştea de când era prunc, cântecul fiecărei Păsări, şi că tot la vremea aceea, construia din fire de iarbă pod pentru furnici, peste câte un fir de apă.
Păsările şi Podul pentru Furnici – au fost aşadar, subiectele principale ale primelor desene semnate de copiii din clasele 1-4, desene prin care aveau să-l omagieze pe Pictor, după puterile şi sensibilitatea lor.

Ana-Maria

Larisa Bud

Carla Maria

Amalia Ciocotisan

Georgiana Ciurcas

Paula Cotot

Marian Craciun

Iulia Dan

Paul Dan

Adi Demian

Andreea Dipse

Roxana Dipse