Astăzi, 9 ianuarie, ar fi împlinit 70 de ani, Tamara Milcovici – Mara, cum îi spuneam noi – colega şi prietena noastră din Ocna-Mureş.

La gimnaziu, deşi eram în clase diferite, toată lumea ştia de cele „patru prietene” – Ileana (Bucurenciu), Mara (Milcovici), Luci (Dumitrescu) şi Mia (Marcu). La liceu am rămas doar trei, Luci plecând la Târgu Mureş; revenea însă  mereu  la Uioara, în vacanţe. In fiecre duminică ne întâlneam: fie ne plimbam în parc, sau urcam Banţa, fie, de cele mai multe ori, mai ales când ploua, ne adunam la una din noi. Numitorul comun pe care s-a clădit prietenia noastră a fost căldura cu care părinţii fiecăreia, le întâmpina pe celelalte  trei, aflate aici vizită, la joacă sau la aniversări.

Eram foarte diferite şi totuşi eram foarte bune prietene.

Mara era mezina unei familii din Basarabia, care a venit în orăşelul nostru cu bunici, străbunici, samovar şi obiceiuri aristocrate.

Sveltă constitutiv, mai iute la vorbă decât noi ardelencele get-beget, purta părul scurt până la baza urechii. Părul nu-i acoperea niciodată fruntea şi asta-i sublinia inteligenţa nativă. Mai emancipată decât noi celelalte care nu părăsiserăm încă urbea, Mara citea şi romane pentru care noi încă nu aveam gustul format, ceea ce ne făcea să credem că are uşoare înclinaţii spre aventură.

Una din  amintirile dragi  tuturora ţine de un adevărat eveniment al oraşului: piesa CASTILIANA  – de Lope de Vega – pe  care  am pus-o în scenă  în clasa a XIª, sub îndrumarea dlui. Popa, profesorul nostru de română şi diriginte, ca să adunăm fonduri pentru banchet. Mara era Doña Felicia.

Bacalaureatul a pus punct întâlnirilor noastre efective: Mara a plecat la Iaşi,  Ileana la Bucureşti iar eu la Cluj.