by ·0 Comments

Ținută în întuneric și ferecată cu lacăte de regimul comunist, biserica greco-catolică din București „Adormirea Maicii Domnului” din strada Acvila/Sirenelor și-a redeschis porțile după 1990.
Rugăciunile preoților care au slujit, dimpreună cu enoriașii – cei mai mulți, ardeleni, refugiați sau locuitori aici prin voia Domnului, au încălzit acest lăcaș mult răbdător și așteptător.
Sfeșnicele și candelabrele s-au reaprins și lumina lor însoțește Liturghia de fiecare zi, precedată de rostirea Rozariului închinat Maicii Domnului, obicei statornicit prin râvna și stăruința părintelui Constantin Oltean.
Dar, de câteva zile, biserica noastră a primit o „mantie luminoasă” pentru timp de noapte – mai multe reflectoare exterioare stârnesc netezimea zidurilor albe ale lăcașului cu arhitectură simplă și totuși zveltă, invitând gândul să se înalțe către Cer.
Aici, la biserică, alergăm să scăpăm de griji și îngrijorări, aici, prin rugăciune, cerem harul de care avem nevoie.
Mulțumim, Părinte Cristian Ioanette -– recent păstor al nostru – pentru „veșmântul” nou , „mantia luminoasă” cu care se împodobește biserica noastră prin grija dumneavoastră, pregătindu-se de Sfintele Paști în anul 2025. 

Articol scris in trenul București – Războieni,

13 martie 2025

by ·0 Comments

Citadela este o scriere complexă nedefinitivată pentru publicare, a scriitorului francez Antoine de Saint-Exupéry (1900-1944).

Dosarul meu de susținere a tezei de doctorat (Tehnică și poezie în opera lui A. de Saint-Exupéry – 1983 – Universitatea din București), conține una dintre cele mai valoroase file ce caracterizează rezultatul studiului meu timp de 10 ani, pentru descoperirea unui scriitor despre care se scrisese totul: r e f e r a t u l redactat și semnat de Conf. univ. dr. Teodor Boșca.

Dragă Profesore, după centenarul nașterii voastre (2022), nici nu mai contează că mai trece câte un an, pentru că această statistică își pierde semnificația în fața faptelor, ideilor și realizărilor unei personalități de anvergura voastră.

Azi, 5 februarie 2025, cu glas și puteri înzecite, spun din nou, Mulțumesc Domnule Profesor!

Mi-ați cunoscut cel mai bine potențialul intelectual și m-ați îndrumat cu delicatețea care vă caracterizează – pentru o creștere neîntreruptă.

Referatul  trimis – este un text pe care îl citesc, îl recitesc, din care sorb ca să-mi refac forțele, dar mai ales încrederea în mine, atunci când le simt slăbite.

Referatul este textul care încurajează citirea Citadelei pe care Antoine de Saint-Exupéry a asimilat-o Sufletului  Omului.

Și, ca să nu întrec măsura cu dorința de a primi laude, decupez – din volumul Poezia trubadurilor  în traducerea lui Teodor Boșca – azi, o poezie despre lăcomie.

by ·0 Comments

Dragă Nicolae,


Oricât de multe cuvinte aș folosi, acestea nu pot cuprinde toate dimensiunile personalității tale ca scriitor și om de cultură. Pot însă, chiar într-un singur cuvânt – loialitate – să definesc  legătura de prietenie cu prețuire reciprocă pentru actul de creație, dintre tine și Costan – soțul meu, pictorul Constantin Dipșe.

La nunta noastră de la Palatul Mogoșoaia (1971) – vernisajul vieții noastre ca familie – ai cuvântat fără nici o umbră de îndoială asupra alegerii (soției) făcute de prietenul  tău, deși nu mă cunoșteai. La vernisajul expoziției din 1975 de la Simeza, (deja Costan devenise și tată), te-ai referit la înnoirile, schimbările din pictura artistului, subliniind forța și intensitatea cromatică ce exprimau dragostea de viață, dorința de a trăi cât mai mult, (ceea ce s-a și întâmplat, căci a lucrat până în ultima zi din cei 93 de ani și 2 luni). Și, când toate acestea erau bine statornicite în conștiința comună, tu, cu o minte larg cuprinzătoare și adânc sfredelitoare, ai vorbit la vernisajul expoziției „Esențe” din 2009  și mai apoi la dezvelirea Plăcii Memoriale de pe clădirea cu ateliere din strada Eforie din București – despre unicitatea – în arta românească – a tabloului Madona (Maramureșeană) prin care se face legătura cu Renașterea italiană.

Între timp am devenit și eu prietena soției tale, (acum regretata) Cristina.

După o ne-vedere de vreo 3 ani, dar auzire în mai multe rânduri, eu am fost dornică să te întâlnesc, să-mi povestești despre aniversarea ta de 90 de ani de anul trecut din 1 Februarie (2024); la rândul meu, să-ți vorbesc despre activitățile inițiate pentru Costan, de pildă, expoziții la Centenarul nașterii lui și mai apoi, expoziția prelungită câțiva ani în aer liber, la Grădina Botanică din București. Ai apreciat și omagiul adus de Ionuț, care a parcurs singur pe bicicletă drumul de la București în satul Șurdești, o simbolică întoarcere la casa părintească, după refugiul din 1940.

Publicarea pe prima pagină din Contemporanul – revista pe care o conduci – a picturii Madona Maramureșeană încadrată de un valoros articol, este rostirea prețuirii tale necondiționate față de opera lui Constantin Dipșe.

Când ne-am revăzut (anul acesta, pe 18 ianuarie), am constatat că ești același neostenit scriitor, că ești același entuziast vorbitor celor dornici să se instruiască despre universul presocraticilor, universul lui Nietzsche, Hegel și a altor filozofi ale căror idei tu nu le reproduci, ci le trăiești, făcându-i părtași și pe ascultători.

În sâmbăta aceea am stat aproape neclintită să ascult elogiul tău adus și filozofului Lucian Blaga, cu încântarea pe care cele două peisaje – tablouri ale lui Constantin Dipșe de pe pereții sufrageriei tale – ți-o declanșează deoarece ilustrează conceptul de Matrice stilistică românească. În casa ta – autor a 20 de romane, 15 cărți de memorialistică și a 2 volume de poezii, pictura este ocrotită și binecuvântată.

Dragă Nicolae, discursul tău amplu – asemenea scrisului  tău –, în volute, de câteva ore bune, m-a țintuit într-o emoție constantă de teama că bucla ideii inițiale nu se va închide. Dar asta nu se întâmplă nici în discursul tău și cu atât mai puțin, în scrisul tău.

Împreună cu Ionuț, îți mulțumim că apreciezi efortul nostru de a deschide un centru cultural în Casa natală a pictorului și că ne încurajezi să continuăm. Încrederea ta și bucuria ta că suntem harnici și că nu ținem seama de obstacole, ne dau puteri. Dragă Nicolae, ție, maestrul cuvântului, îți mulțumesc că ne consideri – pe mine și pe Ionuț – cu bucurie și apreciere, continuatorii prieteniei lui Costan pentru tine.

La mulți ani, azi de ziua ta, 1 februarie!

Măriuca

by ·0 Comments

Pe Movila din Grădina Cișmigiu găsești, dacă vrei, suficientă pace ca să nu te gândești la nimic.
Dar, dacă deodată din puținii trecători pe colină, tocmai când soarele a pornit spre apus, se oprește o doamnă în fața ta, te salută, zâmbește și te întreabă „– Ce faceți? Scrieți în jurnal?” – trebuie să răspunzi. Ceea am făcut și eu: „– Încerc să-mi golesc mintea de toate cele netrebuincioase, ca să fac loc pentru alte gânduri care să-mi fie de folos”.

Vizitatoarea, o doamnă de talie relativ scundă, cu părul șaten lins coborând până la umeri și încadrându-i zâmbetul, părea că are nevoie de un interlocutor căruia să-i destăinuie că domnul cu câinele care o însoțea era prietenul ei, că a trăit și în Israel și că are o fiică.

Recunosc că nu mă interesau aspectele din viața unei necunoscute, dar am rămas politicoasă, acordându-i atenția pe care o aștepta și de care probabil chiar avea nevoie. I-am răspuns mai ales cu încuviințări din cap, fără să comentez ori să contrazic ceva din spusele ei.

Zâmbetul neprefăcut de mulțumire și ușurința cu care și-a ignorat partenerul în timpul conversației noastre, mi-au dat impresia unei persoane deschise să primească o sugestie, prin replicile mele.
Cu experiența mea de zeci de ani de profesorat, n-am putut ignora postura ei cu picioarele încrucișate, pe care am încercat odinioară să o corectez și la studentele mele, cerându-le să-și controleze poziția – să stea cu coloana dreaptă, umerii ușor trași înapoi și picior lângă picior; picioarele poziționate încrucișat pot aduce un fel de delăsare în confort, când și umerii și coloana se curbează ușor.

„– Vă pot sugera ceva ?” am întrebat-o cu respect, pe interlocutoarea mea. „– Da!” a răspuns ea, dezinvoltă. „– Să nu mai stați cu picioarele încrucișate! Face o impresie neplăcută celui care vă privește. Aveți un corp bine construit chiar dacă sunteți puțin mai scundă, ori această poziție a picioarelor îi creează privitorului impresia că vă grăbiți la toaletă.”

Nu s-a supărat dar s-a grăbit să-și justifice postura: „– Știți, eu am picioarele strâmbe, zice ea, și stau așa ca să nu le observe cei din jur.”

„– Și de ce ar fi așa de grav dacă observă ?” i-am replicat eu, cât mai convingător. „– Aceasta sunteți dumneavoastră!  Părerea unui  trecător nu trebuie să conteze în viața dumneavoastră, iar cine vă stimează sau vă iubește, ignoră ceea ce dumneavoastră numiți defect! Dar, ca să se întâmple asta, înainte de toate, acceptați-vă așa cum sunteți! Contați pe calitățile dumneavoastră ca să fiți în fiecare zi, o variantă mai bună a propriei persoane, prin ceea ce faceți bine și bun pentru dumneavoastră în primul rând, pentru împlinirea unui scop frumos pe care vi-l fixați; oricât de nesemnificativă ar fi la prima vedere, o astfel de îmbunătățire face să vă crească stima pentru propria persoană, pe care nu trebuie s-o înjosiți ascunzându-vă de ceilalți; mintea vă va ajuta să depășiți această stinghereală care v-a produs suferință până acum. Fiica dumneavoastră știe de ce aveți mereu aceasta poziție? am continuat eu. „– Da” a răspuns ea.
„– În cazul acesta, pentru fiica dumneavoastră puteți fi un exemplu bun doar ajutând-o să știe că este unică în felul ei, iar schimbările le facem in pași mici, în noi și cu noi.”

Ne-am despărțit, ea – Valentina – cerându-mi dreptul la o îmbrățișare.

by ·0 Comments

– Amalia-Maria Popescu – 9 ani, clasa a III-a –

Îți mulțumesc pentru compunere!

Sunt impresionată de căldura poveștii despre viața pisicuței Marta care a trăit o experiență cam dură, din cauza neascultării sau a nerespectării regulilor casei în care trăia. Îmi place povestea ta deoarece Marta recunoaște că a greșit și că, din suferința ei – pe când se afla printre străini – a tras niște învățăminte. Apreciez, de asemenea, că Marta a înțeles că în momente grele, întotdeauna cineva ne vine în ajutor.

Cu toții am observat scrisul tău îngrijit și folosirea corectă a semnelor de punctuație dar și plăcerea ta de a împodobi numerele din josul paginilor.

Sunt sigură că și pictorul Constantin Dipșe (de acolo, departe, unde e plecat), apreciază ideea ta de a însoți textul poveștii cu desene în culori. Așadar, te felicităm și îți vom oferi ocazia să scrii și alte povești pornind de la tablouri ale pictorului.

Îți urez succese la școală și mulți prieteni cu care să te joci.

Maria Dipșe

by ·0 Comments

Ziua continua să fie însorită și eu am zăbovit pe aceeași Movilă, de la înălțimea căreia parcă te înfrățeai cu siluete zvelte de copaci gri-verzui, dezgoliți de frunze, cu întreaga lor arhitectură la vedere. Erau diferiți, precum oamenii dar, în același timp, asemănători în ceea ce este mai însemnat: aspirația către lumină, pe care fiecare dintre noi și-o dorește și o plăsmuiește cu mintea și sufletul, în felul său.

Tocmai a urcat pe colină, destul de în grabă, o familie cu 2 copii mărișori, cam de gimnaziu: tatăl conducea șirul, iar mama venea în urmă. I-am auzit pe copii întrebându-l pe tatăl lor: Ce trebuie să vedem? Nimic ! a răspuns tatăl, nu-i de văzut nimic! Și a grăbit pasul spre versantul coborâtor al colinei. Mama, care n-a scos nici o vorbă, s-a uitat roată, parcă năucă și apoi, părând că se teme să nu fie certată pentru că a zăbovit câteva secunde mai mult pe colină, i-a urmat.

Am analizat scena după ce au dispărut din peisaj:  dacă ar fi fost presați de program, nu ar fi accesat colina, ci ar fi mers spre destinația lor urgentă, pe un drum mai drept – mi-am spus eu;  dacă era o competiție la urcat, ar fi trebuit – după părerea mea – să facă un bilanț împănat cu sentimente de bucurie ori mâhnire; în cel mai simplu caz putea fi o escaladare a Movilei cu scopul de a privi de la înălțime peisajul din jur. Doar că nu a fost nimic din toate astea.

În sinea mea eram nemulțumită că acei părinți au ignorat varianta ultimă, cea mai simplă dar cu cel mai mare folos copiilor: să vadă priveliștea din jur, siluetele copacilor, structura lor perceptibilă doar acum, când frunzele copacilor lipsesc, când soarele învăluie nestingherit fiecare crenguță.

Replica tatălui: Nu e de nimic de văzut ! șterge tot ce există viu în jurul nostru sau ce putem învia prin imaginația noastră.

Ba da, stimate părinte grăbit ! Totul așteaptă să fie văzut! Prin alegerea noastră, le acceptăm sau le respingem.

Iar acum, când mintea fragedă și suplă a copiilor este dornică să absoarbă tot, exersată înțelept și fără grabă, în aceste plimbări, va găsi în orice loc, frumusețe și bucurie pentru copilăria lor.

by ·0 Comments

– azi, cu Filip Georgescu, 8 ani, clasa a II-a –

Dragă Filip,

Ai fost primul care mi-a trimis o poveste după ilustrata picturii Colindători din Maramureș a lui Constantin Dipșe. Îți mulțumesc că ai fost punctual, chiar dacă la asta te-a îndemnat și mama ta pe care o felicit pentru grijă.

Este firesc și mă bucură că la ai tăi 8 ani ai scris povestea pe file de caiet. Văd că te străduiești să scrii cât mai frumos și cât mai corect, așa că te rog să nu încetezi să faci progrese.

Este important că spui cu cuvintele tale cât de frumoasă este priveliștea din sat în Ajunul Crăciunului și cât de bucuroși sunt copiii care merg la colindat. Când vorbești de sufletul cald al colindătorilor din tablou, îmbrăcați în haine groase, mi-am imaginat că te văd și pe tine printre ei.

Este foarte bine că ai scris în povestea ta că sărbătoarea Crăciunului înseamnă sărbătoarea Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos. Sunt sigură că pentru Crăciunul care va veni, vei învăța multe alte colinde, pe lângă colindul Leru-i Ler.

Dacă vrei să mai scrii vreo poveste, îți voi mai da și alte ilustrate după picturile lui Constantin Dipșe.

Îți urez să ai succes la școală și mulți prieteni cu care să te joci. 

Maria Dipșe

by ·0 Comments

Zilele acestea, când vremea era prietenoasă cu toate vârstele, am ieșit în Grădina Cișmigiu și am urcat la Movila cu trei bănci.

Pe una dintre bănci ședeau doi copii: un băiețel cam de clasa a IV-a și o fetiță cam de clasa a VI-a, fiecare ronțăind la câte un porumb fiert. În spațiul din fața lor, cam de 2m x 2,5 m, solul era „presărat” cu pachete goale și mucuri de țigară și cu resturi de napolitane. Aceasta era priveliștea pe care cei doi copii o aveau sub ochi. Păcat, mi-am zis în sinea mea, aer de Cișmigiu contrazis de un petic de peisaj decupat dintr-o mahala abandonată. Eram contrariată și, instinctiv îmi căutam un susținător al acestui sentiment.

Am salutat copiii și, înainte să mă așez pe banca alăturată, le-am cerut permisiunea să le adresez o întrebare privind locul acela: Ce credeți că lipsește de aici? am zis eu în grabă, așteptând răspunsul unic, gata formulat în mintea mea – cel pe care îl așteptam: „coșul de gunoi”. Doar că, băiețelul a răspuns altfel de cum mă așteptam, surprinzându-mă: curățenia, zise el. Nu puteam lăsa garda jos și am continuat: Dar, ca să fie curățenie, ce lipsește? Ce ar mai trebui să fie? Același băiețel a răspuns: Coșul de gunoi. Exact, am continuat eu. Se pare că atunci când terminați de ronțăit porumbul, va trebui să luați cocenii cu voi, pentru că nu aveți unde să-i aruncați !

Pentru vigilența răspunsurilor, am felicitat băiețelul și, evaluând că am în față un bun observator, dar – și un potențial om de acțiune în viitor, l-am îndemnat să scrie o scrisoare către Primărie, în care să descrie locul și să ceară să se pună coșuri de gunoi în acel loc. Băiețelul a fost surprins de propunerea mea, dar nu a dat semne că ar respinge ideea.

Între timp, pe a treia bancă, liberă, s-au așezat două doamne care au auzit ultima parte a conversației. Degeaba, zise una dintre ele, referindu-se la ideea de „a face ceva”; eu am făcut demersuri repetate către Primăria sectorului 5 (din București) ca să taie un nuc uscat, periculos pentru trecători, dar nu s-a rezolvat nimic.

Descoperind că doamna dezamăgită era chiar mama băiețelului, m-am scuzat pentru deschiderea conversației cu copiii, dar nu mi-am abandonat ideea că este necesar să semnalăm și chiar să acționăm atunci când lucrurile nu merg bine.

Fiind „pe terenul meu”, al pedagogiei, dar și din experiență, i-am spus discret doamnei că invocarea cu accent apăsat a eșecurilor noastre în fața copiilor sau a tinerilor, le va inhiba elanul de acțiune în urma unui insucces, indiferent de natura, dimensiunea ori sursa lui; și atunci, ei se vor da bătuți, înainte să se angajeze într-o bătălie. Ori noi, adulții, dorim ca ei să nu se sperie nici de greutăți, nici de obstacole ci, trăgând învățăminte din astfel de bătălii pierdute, să-și nuanțeze pentru viitor strategia de acțiune, să o programeze în pași mici și să rămână perseverenți.

În preajma mamei – pe bună dreptate nemulțumită de anomaliile din administrația publică – băiețelul din această întâmplare – ferment latent ce dă speranță de mai bine – s-ar putea decide să scrie scrisoarea către Primărie.

P.S. Azi, 15 ianuarie, băncile erau smulse de la locul lor.

by ·0 Comments

De mai mulți ani, în biserica greco-catolică din București (strada Sirenelor/Acvila), cu hramul Adormirea Maicii Domnului, Crăciunul era anunțat prin colindele unor invitați cântăreți apreciați de noi.

Crăciunul din 2024 urma să fie anunțat de colindele grupului de cercetași ai bisericii greco-catolice din București – un grup de vreo 35 de copii cu vârste de școală primară și gimnazială, însoțiți de câțiva adulți. Primirea s-a făcut sub patronajul noului nostru Părinte Cristian Dorin Ioanette și al Părintelui nostru „veteran” – Constantin Oltean. Pentru prestația colindătorilor, noi, enoriașii, aveam să-i răsplătim cu colecta de bani utili activităților lor comune.

Vestea vizitei mi-a declanșat o amintire cu trei scene:

  • în așteptarea darurilor lui Moș Crăciun, colindul din copilărie – în familia mea îl cântam astfel: mama – voce, tata – vioară, sora – vioară, un frate – mandolină, alt frate – chitară și eu – tobe, pe laterala bufetului verde din bucătărie;
  • în Ajunul Crăciunului, seara mai târziu, un grup organizat de băieți – din care făceau parte și cei doi frați ai mei – colinda la rude, prieteni și cunoscuți, primind fiecare o răsplată individuală;
  • în Maramureș, succesul copiilor la colindat se cântărea după traistă – cât de plină era cu prăjituri și alte bunătăți.

Din noianul amintirilor mele, bucuria ieșea ca o lavă tot mai încinsă; un entuziasm care, în fața ideii că vor veni cercetașii – copii de diferite vârste la colindat, se transforma în idei de acțiune. Trebuia să definesc o acțiune cu scop precis: pentru acești colindători – o răsplată individuală, dar și o „răsplată” susceptibilă să hrănească interesul tuturor celor prezenți în Biserică – de la mic la mare. Mi-am propus ca răsplata să devină o amintire de bucurie în care această biserică să ocupe un loc central.

În prestația grupului de musafiri-colindători, am apreciat:

  • regia dinamică a corului prin care grupurile specializate pe anumite colinde ieșeau să cânte, în prim plan;
  • acompaniamentul la chitară care dădea și tonul;
  • nu în ultimul rând, pe cele două dirijoare – Sora Isihia, din a cărei superbă voce am prins doar o frântură – în alternanță cu o altă dirijoare, bun pedagog, care îndruma copiii să-și exteriorizeze prin zâmbet, bucuria de a colinda;
  • ineditul colindelor;
  • claritatea vocilor grupului de fete;
  • ritmicitatea refrenelor cântate de micii cercetași;
  • armonia creată prin vocea a doua de cei câțiva adulți însoțitori.

Aceste momente ne-au adus o recompensă peste așteptări: multă bucurie.
În plus, plăcerea de a auzi în biserica noastră glasuri care se armonizau, muzica făcându-ne pe toți, mai buni.

Urma „să intru în scenă” cu darurile pe care le-am pregătit pentru acești colindători; avusesem de calibrat posibilitățile mele materiale și poveștile (adevărate din arhiva vieții mele trăită alături de pictorul Constantin Dipșe), în primul rând, cu numărul și vârsta colindătorilor și nu în ultimul rând, al tuturor celor prezenți. După o relatare scurtă a vieții dureroase a bisericii noastre – în trecut ferecată cu lanțuri groase și ruginite – relatare preluată din plimbările familiei prin acest cartier, am ghidat privirile celor prezenți spre înaltul bisericii, spre fresca ce înfățișează păstorii înveșmântați în gube țărănești, îngenunchind în fața Fecioarei cu Pruncul Isus. Privitorii au aflat că această lucrare monumentală din anii 1940 poartă amprenta pictorului Constantin Dipșe și a maestrului Bilțiu-Dăncuș.

Apoi, fiecare colindător a primit câte o ilustrată cu magnet după pictura Marta și Omul de zăpadă sau după pictura Colindătorii realizate de Constantin Dipșe.

Darul acesta a fost însoțit de globulețe colorate de ciocolată.

Pentru consolidarea amintirii am lansat propunerea ca cercetașii doritori să născocească o poveste care să ilustreze fiecare dintre cele două imagini tablouri, cu promisiunea că fragmente sau în întregime, acestea vor fi publicate pe site-ul  www.dipse.ro la secțiunea Maria Dipșe.