by ·1 Comment

VECINA  MEA din Ocna Mureș împlinește azi 77 de ani

– Schiță de portret –

Dacă nu-i spun numele este pentru că nu i-am cerut permisiunea și, pentru că multe din trăsăturile ei fac frumusețea altor femei – mame, bunici sau străbunici.

Vecina mea nu este o persoană perfectă dar, pentru mine, este o persoană specială; pentru mine, ea nu are vârstă, chiar dacă azi, documentele oficiale arată că împlinește 77 de ani.

Timp de peste 40 de ani, am contribuit la formarea și educarea a tot atâtea generații de studenți, cărora le-am fost profesoară. În momentele de relaxare, când puteam vorbi altceva cu aceștia decât despre franceza de afaceri, studentele m-au întrebat: – Doamnă, este bine (să fii) măritată? – Da, le-am răspuns, este bine! Doar că, dacă o faci prin propria-ți decizie, îți asumi și… o duci până la capăt, mai ales când ai copii. Nu dai bir cu fugiții la primul obstacol.

În acești parametri de convingere proprie, se înscrie personalitatea Vecinei mele; nu a dat niciodată bir cu fugiții deși, de tânără sau chiar foarte tânără, a fost împovărata cu griji deosebit de dure pentru binele celor din jur.

Vecina mea nu are școli înalte și, de fapt, nu acelea îți dau neapărat înțelepciunea protectoare și întăritoare pentru o viață întreagă, ci, lucrarea neîntreruptă pe care o faci asupra propriei gândiri, a propriilor atitudini și acțiuni.

Vecina mea știe să asculte cu răbdare ce alții vor să-i spună și extrage de aici, cu înțelepciune, o învățătură pentru propria-i viață.

După o jignire, se îmbunează și iartă chiar dacă sufletul ei continuă să fie rănit.

După un eșec, nu se dă bătută, ci o ia de la capăt.

După ce o convingere îi e contrazisă de realitatea dură a vieții, se supune schimbării.

Când i se pun piedici, ea caută alte cărări pe care să ajungă unde și-a propus.

Când o vorba de duh îi iese în cale, și-o însușește și face din ea un suport moral.

Când un lucru nu e la locul lui, caută să-l îndrepte.

Când i se bate la ușă, ea o deschide larg primind cu generozitate musafirul.

Când momentul este prielnic, poate fi și șugubeață, știind să râdă cu poftă.

Cuvintele ei blânde și înțelepte alină durerile celorlalți,

Știe să dea un sfat  izvorât din experiența ei de viață.

Nu se plânge și mai ales, nu vorbește despre durerile ei.

Cu rugăciune, cumpătare, căutare, dăruire ce se sprijină pe o inteligență ascuțită, Vecina mea le duce pe toate câte și le-a asumat și continuă să și le asume.  

Cei 77 de ani, încărcați așadar cu de toate, nu sunt puțini și nu sunt ușor de dus. Cum misiunea ei nu s-a încheiat, trebuind să reziste pe mai departe, i-am smuls promisiunea că va șterge din vocabularul ei cuvântul bătrânețe ce își înfige perfid, ghearele, deopotrivă în mintea și în sufletul nostru, dacă îl rostim mereu.

Cu siguranță, cititorule, cunoști și alte persoane înzestrate cu asemenea calități. Prin această schiță de portret, lor li se alătură Vecina mea M.C. din Ocna Mureș – și toate, împreună, aceste ființe speciale, valorează pentru  comunitatea de aici, ca sarea în bucate.

Îți mulțumesc, draga mea VECINĂ pentru că exiști pentru noi, cu o omenie și prietenie pe care o prețuim nemăsurat. LA MULȚI ANI !

by ·2 Comments

– întâmplare adevărată relatată de Nicu Marcu, chitaristul din Ocna Mureș și pusă în pagină

de Maria Dipșe (Marcu)

Prin anii 1963 – 1964, fratele meu, Nicu Marcu, era chitarist în formația orchestrală de la restaurantul Someșul (numit și „numărul 1”) din Cluj; la vremea aceea, restaurantul se afla pe colț pe strada 6 Martie, vizavi de CEC, nu departe de Catedrala romano-catolică din piața Matei Corvin.

Era orchestra renumitului violonist Alexandru Țitruș – Șandor, cum îi spuneau confrații și prietenii. Membrii orchestrei erau tot unul și unul, aleși pe sprânceană, după gustul și exigențele acestui „rege” al viorii, pentru a putea cânta muzică de toate genurile, de la jazz la muzica clasică. La tobe era Cako Adam, la contrabas – Gyula-bácsi, la clarinet și saxofon-tenor – excepționalul „Vak” Iancsi, deși era orb (vak – înlb. maghiară), la pian – Melak-bácsi din Arad, la chitară – Nicu Marcu din Ocna Mureș, fratele meu. [sper să fi înțeles corect numele transmise prin telefon]

Era, așadar, seara de 24 ianuarie, orchestra adunată la locul de muncă își desfășura programul cu repertoriul propus în sala restaurantului. Pe peretele din spatele orchestrei, tapetat cu oglinzi, instrumentist și instrument se proiectau ca siluete unitare dăruite trup și suflet muzicii. Punct de atracție de notorietate în orașul Cluj, restaurantul amintit era mereu plin de musafiri atrași de măiestria interpretării muzicii.

În seara aceea, deodată, câțiva oameni din stradă au intrat în restaurant, s-au îndreptat spre șeful orchestrei – violonistul Țitruș Alexandru – și, plini de voioșie, l-au dus pe sus în piața din preajma restaurantului unde l-au urcat călare pe calul lui Matei Corvin.

În entuziasmul lor patriotic, doar era 24 ianuarie, Ziua Unirii, i-au cerut lui Țitruș Alexandru, cocoțat pe cal cu vioara în mână, să le cânte Hora Unirii. Și acesta a cântat Hora Unirii la vioara lui, cu acel suflet cu care interpreta ca nimeni altul, Ciocârlia.

Restul orchestrei s-a alăturat mulțimii care s-a prins în Hora unui patriotism autentic.

by ·0 Comments

Cu puțin înainte de Crăciunul din 2023, eram în tramvaiul 41, în direcția Piața Drumul Taberei. Deși aglomerat, în preajma mea mai erau două-trei scaune neocupate.
Pe traseu a urcat un grup de șapte-opt elevi despre care am aflat mai târziu că erau in clasa a XII a, la liceul Nicolae Iorga din București. Aveau o conversație intra-grup despre burse, despre bani și câte și mai câte de-ale lor. Una dintre eleve a început să murmure un colind, satisfacția văzându-i-se pe chip. Asta mi-a făcut, nu numai plăcere, dar mi-a și stârnit și o amintire dragă pe care v-o spun cât mai pe scurt.

O iarnă friguroasă întâmpina un Crăciun liber de după 1990. La acea vreme predam franceza în specialitatea economică la Academia de Studii Economice din București. Spre încheierea activității didactice, bucuria acestei noi vacanțe de Crăciun după atâția ani de „îngheț” al sărbătorii, trebuia, după părerea mea, să primească un conținut concret prin colinde și colindat. Curaj am avut,  jenă – deloc: în tot ASE-ul numai grupele de studenți ale lui Madame Dipșe, cântau colinde. Dar, bucuria trebuia împărtășită și, împreună cu studenții, am decis să colindăm la Rectorat – la conducerea ASE-ului – eveniment în premieră. Cântatul în ASE, dar mai ales colindatul la ușa conducerii instituției, a fost o îndrăzneală nemaivăzută și nemaiauzită în instituție. M-am asigurat, printr-o confidență  secretarei, că în vinerea care deschidea vacanța, Domnul Rector, distinsul Profesor univ. dr. Paul Bran, era acolo. În dimineața acelei vineri din pragul vacanței, mi-am preluat grupa de studenți (care trecuseră la prima oră printr-un test la o materie de specialitate) și, împreună ne-am deplasat de la clădirea din str. Moxa la clădirea centrală din Piața Romană.

Înfrigurați și flămânzi (căci din cauza emoției testului, studenții nu apucaseră să mănânce), aproape târând niște sacoșe grele pline cu veșmintele netrebuincioase pentru sezonul friguros, pregătite pentru drumul de întoarcere spre familiile din provincie, am reușit să ajungem în holul majestuos al clădirii principale. Rânduiți pe treptele ce duceau spre Aula Magna, în preajma unui brad imens, împodobit generos, toți ne-am dezghețat zâmbetele și ne-am pregătit să colindăm. În holul înălțat pe două etaje, colind după colind – răsunau de bucuria noastră. Ne ascultau rectorul, prorectorii și tot personalul prezent acolo. Am colindat fără așteptări de recompensă. Dar, mare ne-a fost surpriza când Dl. Rector – după ce a urat cele cuvenite –, a strâns mâna fiecărui student, oferindu-i și o sacoșă plină cu daruri și invitându-i pe toți să se înfrupte din gustările pregătite pentru ei.

Folosesc prilejul să îi aduc un omagiu Profesorului Paul Bran, pentru dăruirea lui întru formarea personalității complexe a tinerilor.

*

Așadar, amintirea acelui Crăciun pregătit cu bucurie, mi-a dat acum, în tramvaiul 41, curajul unei acțiuni inedite: auzind eleva murmurând un colind, am șoptit grupului: hai să colindăm toți împreună! Nedumeriți, își aruncau priviri unul altuia și cu toții – mie; iar atunci, le-am dat tonul și indicându-le ritmul și intensitatea pe parcurs, s-au prins cu toții în jocul propus. Ajutându-se de textele de pe internet, colindatul a fost neîntrerupt, fără nici o ezitare.

Da, am colindat în tramvaiul 41 desființând mitul plin de vorbe de glumă și de ironie cu referire la cântatul în 41. Ca parte din grupul de colindători dar și ca beneficiară a unei bucurii nemăsurate pe care am trăit-o cântând împreună cu acești tineri, am vrut să îi răsplătesc oferindu-le o sumă de bani. Cu o spontaneitate uimitoare toți, aproape deodată, au spus NU! lăsați dumneavoastră aveți mai mare nevoie de acești bani! Nu pun în cântar cine avea mai mare nevoie de acești bani, pentru că știu sigur că întotdeauna tinerii au mai multe nevoi decât vârstnicii. Dar, revelația unei calități latente ce caracterizează acești tineri elevi – umanismul în sensul cel mai cuprinzător al cuvântului – m-a copleșit. Desigur că meritul elevilor se hrănește din firea lor și din calitatea și preocuparea părinților. Dar fără dăruirea dascălilor dintr-o școală în care sunt prețuite valorile morale, șlefuirea  personalității lor ar suferi.

Nu cunosc cotația valorii școlilor din București, dar îmi rămâne întipărit în minte, standardul revelat al actului educativ din liceul Nicolae Iorga.

Mi-ar fi plăcut să-i am ca studenți pe acești tineri al căror numitor comun este capacitatea să făptuiască bucurie și frumusețe fără să aștepte răsplată.

Maria Dipșe