Ana și Nicu Marcu

Șederea la bunici (Ana și Emil Marcu din Ocna Mureș) a fost cea mai frumoasa perioadă din viața mea. Eram mandra că aveam așa bunici frumoși, educați, buni.
Mama Mare era pentru mine ca o Mamă. Îmi aduc aminte cum îmi făcea baie, mă spală pe păr, îmi limpezea părul cu apă cu oțet ca să fie frumos și strălucitor.
Făceam multe lucruri împreună cu bunicii: mergeam la stupi, la biserică – unde îmi plăcea să cânt; am fost și la Tușnad Băi. Mă simțeam cu ei ca în Rai.
Era totul perfect, era viața pe care orice copil și-ar dori să o aibă.
Dacă aș putea întoarce viața!
Alături de bunicii mei eram foarte fericită, fericită, fericită!
Alina

„Mama Mare”, „Mama”!
Pentru mine, primii pași, primele clase, primele amintiri pentru primul meu copil. Îi mulțumesc și mă rog pentru ea cu multă dragoste pentru că am avut-o în viața mea.
Nicu Marcu – unchiul preferat, idealul meu de libertate, iubit de toți, de toate, un om care mi-a bucurat și înfrumusețat viața mereu. La mulți ani, Nicule dragă!
Tita

MAMA și FIUL
În 2 iulie 1941, mama – Ana Marcu – împlinea 25 de ani. Și-a făcut cadou după o zi  în 3 iulie 1941, un băiețel cu ochi albaștri – pe Nicușor – al treilea copil și cel mai înzestrat cu multiple talente, (muzica, desen, mecanică) din cei patru copii ai familiei Marcu (Nuși, Emil, Nicușor, Mia).
Această împrejurare fericită elimină orice alt argument ce ar putea fi invocat ca să descriu legătura profundă dintre mamă și fiu.
De-a lungul anilor, Mama a fost „echi-apropiată” de fiecare din cei patru copii ai săi, dar adâncul sufletului ei era plin de înțelegerea sufletului lui Nicușor – copil bun, cel mai bun.
La rândul său, Nicușor a știut cel mai bine dintre noi toți să îi facă, de ziua de naștere a mamei, de 1 și 8 Martie, darul cel mai apropiat de sensibilitatea ei. Păstrăm și acum discul cu cântece dedicate mamei și discul cu cântecele lui Gică Petrescu.
In cartea „Uioara mea”, Nicușor evocă momentul unui incendiu din Huedin (unde era elev în clasa a 8-a). De haosul de acolo, mulți s-au folosit să jefuiască magazinele de tot felul… Nicușor relatează: „Deși eram tare flămând, nu m-am atins de nimic pentru că Mama mi-a spus: „nu pune mâna pe ce nu e al tău!” – și am preferat să rabd.”
Așadar, la zi de comemorare, dar nu numai, gânduri pioase de vie amintire iubitei noastre Mame, azi 2 iulie 2022, când ar fi împlinit 106 ani.
Iar pentru Nicușor, la ai săi 81 de ani – pe care îi împlinește în 3 iulie 2022 – o îmbrățișare caldă și admirativă pentru neîntrerupta sa atitudine creativă și  neobosita sa disponibilitate la acțiune, o îmbrățișare care întregește rugăciunea noastră de fiecare seară pentru sănătatea lui.

Mia și Ionuț

Tatăl meu a fost cel mai longeviv pompier voluntar (şi şef al formaţiei) din Ocna-Mureş, apoi, în anii `70 – angajat la Uzinele de Produse Sodice.

Instruirea ca pompier şi-a făcut-o în armată, dedicaţia – în familie. Spiritul inventiv şi l-a întreţinut şi cultivat ca să depăşească obstacolele vremii.

Acum, aici, în semn de preţuire pentru memoria tatălui meu, aduc în atenţie o inovaţie apreciată şi semnalată în Revista Pompierilor  nr. 2 din 1970.

 

 

Astăzi, Tatăl meu ar fi împlinit 106 ani. La 7 iunie toţi fraţii – Emil, Nuşi, Nicuşor şi Mia –„zburam” spre casa din Ocna Mureş să-l sărbătorim împreună cu Mama noastră, să-i cântăm „Mulţi ani trăiască!”

Iubea nespus plantele iar la una din aniversări darul meu către el a fost o „Mimosa pudica” procurată de la Grădina Botanică din Cluj.

Şi după plecarea lui dintre noi în 1989, dragostea noastră pentru amintirea lui a rămas vie.

La una dintre aniversari mic1

 

mama icoana 2

– in memoriam –

În 2 iulie 2015, Mama mea şi a celor trei fraţi – Nuşi, Emil, Nicuşor – ar fi împlinit 99 de ani. Zece nepoţi şi o mulţime de strănepoţi ar trebui şi ei se trimită prin puterea gândului, acolo sus, o îmbrăţişare caldă.

Orfană de ambii părinţi de la 8 ani, Ana a crescut printre străini, purtând cu sine un sac plin de suspine şi de lacrimi. Iată de ce, după căsătoria cu Emil Marcu (1936), unul din cele mai preţioase lucruri pentru ea a fost familia. Nici un efort nu a precupeţit să ţină familia unită iar unul din mijloacele folosite a fost comunicarea prin scrisori deoarece noi, copiii, locuiam în alte oraşe. Mama a păstrat cu grijă scrisorile noastre şi ne răspundea rezervând cât un mic spaţiu pentru tata, care ne dădea veşti despre albine şi mersul vremii.

Casa părintească era ca un centru de adunare şi prelucrarea datelor venite din patru colţuri ale ţării, de la copii, apoi de filtrare a lor şi o selectare a celor ce urmau să fie transmise mai departe celorlalţi fraţi.

Scrisul Mamei, mărunt, cu rândurile înghesuite, nu încăpea niciodată pe orizontală pe hârtia nespecială folosită de ea în acest scop, pentru că mama revărsa aici toată dragostea ei pentru noi, prin cuvinte simple dar cu grijă alese ca să ne dea încurajări, sfaturi şi nesfârşite mulţumiri pentru cel mai mărunt gest al nostru faţă de ei, părinţii. Întotdeauna avea cuvinte plăcute şi respectuoase şi pentru partenerul de viaţă ales de fiecare dintre copiii săi.

Timpul trece peste noi iar vremurile schimbă obiceiurile. Azi, prin telefon, comunicăm scurt (că nu mai avem credit, că ne costă sau că ni se termină bateria), scriem SMS-uri apăsând cu intensitate egală nişte butoane inscripţionate cu cifre ori litere, fără viaţă, indiferente la trăirile noastre. La fel şi cu mesajele  prin e-mail.

Dar scrisorile scrise de mână au ceva în comun cu operele de artă originale: sunt unicat. Ele se încarcă de emoţia din acel moment al autorului. Mâna preia freamătul interior, prin stilou ori creion, face vizibile în litere şi în şiruri de cuvinte, liniştea ori zbuciumul celui care a scris; sau, de ce nu, intervenţia raţiunii sale.

Aşa cum o copie a unei opere de artă – fie ea chiar realizată de autor – se limitează doar la a-ţi povesti ceva, la a fi o interfaţă sărăcită de esenţă, de trăirea unică, tot astfel şi mesajele scrise prin butoane sunt lipsite de clorofila vieţii.

Cu grija cu care ştergi de praf un obiect preţios, aşez într-un puzzle al timpurilor trecute scrisorile mele păstrate de Mama şi cele scrise de ea, familiei mele. Ele refac momente, scene, evenimente de odinioară, descrise cu bucurie sau durere – toate încărcate de emoţie. „Revăd” prin trăirea ei, fapte şi întâmplări, împliniri şi dezamăgiri, speranţe şi necontenina ei rugăciune pentru fiecare dintre copiii săi şi familiile lor. Recitind, o simt pe Mama  – reală, vie, cu mine, alături de noi, cei pe care ne întâmpina cu „draga”  sau „dragul mamii”.

Sunt bogată prin scrisorile acestea ce au valoarea unui tezaur ce nu poate fi înlocuit cu nimic, căci el mă ajută să regăsesc concreteţea, conţinutul, emoţia care în timp, scapă memoriei noastre şi peste care nici un efort de voinţă nu-l poate reconstitui.

Pentru toate acestea, vă îndemn să puneţi pe hârtie întâmplările, gândurile, nădejdile şi necazurile, în scrisori adresate unor persoane reale sau imaginare şi veţi vedea cum sporeşte tezaurul, conţinătorul vieţii de zi cu zi. În cămările scrisului se adună esenţa trăirilor noastre, indiferent dacă ne veştejesc obrajii sau ni-i îmbujorează. Sunt trăirile noastre a căror regăsire peste timp are valoarea redescoperirii propriului eu.

EMIL MARCU – veteran al stuparilor în Ocna Mureş

1910 – 1989

in memoriam

Ticu cu stupii in gradina prelw

 

Astăzi, 7 iunie 2015, Emil Marcu, tatăl meu, ar fi împlinit 105 ani. Mai sunt câţiva locuitori în viaţă, în Ocna Mureş care l-au cunoscut şi l-au respectat în toate ipostazele profesionale în care s-a manifestat simultan sau succesiv: croitor, fotograf, pompier şi stupar.

Insist acum pe această ultimă îndeletnicire, de stupar, pentru că sunt în căutarea tuturor acelora care au preluat de la el ştafeta albinelor, au preţuit-o şi, poate la rândul lor, o transmit mai departe.

Experienţa de stupar şi-a îmbogăţit-o încă din tinereţe, în preajma familiei Bogdan din Ciunga (o casă pe stânga după ce urci dealul) – oameni de cinste şi demnitate deosebită, prieteni de mare ţinută morală chiar dacă niciodată nu s-au « tutuit ». În acest context uman, Emil Marcu şi soţia Ana au înţeles că albinele sunt fiinţe speciale care cer respect şi dragoste şi cărora nu trebuie să le smulgi darurile (mierea, ceara, propolisul, polenul şi lăptişorul de matcă), ci să aştepţi să ţi le dăruiască drept răspuns al îngrijirii pe care le-o aduci.

Documentul pe care-l ataşez acestor rânduri, este dovada felului în care Domnul Marcu stuparul a înţeles să se manifeste în comunitatea zonei.

***

1980 scris de la HARNAJ

Documentul este semnat de Veceslav Harnaj care între anii 1957-1983 a fost Preşedinte al Asociaţiei Crescătorilor de Albine din România. În anul 1965 a fost ales Preşedinte al Federaţiei internaţionale a Asociaţiilor de Apicultură – APIMONDIA. Profesorul V. Harnaj a fost ales Preşedinte al Apimondiei de cinci ori consecutiv. Aşa cum pentru albine nu există frontiere acestea nu au existat nici pentru apicultori pentru că Profesorul Harnaj – un Preşedinte al apicultorilor – a făcut ca pentru apicultorii din lumea întreagă, cortina de fier să nu existe. Tot ceea ce a întreprins Profesorul Harnaj a adus un imens prestigiu României şi recunoaşterea pe plan mondial a valorilor sale.

 

1984 ticu la grad bot cluj evodia  1 prelw

De ziua lui, o schiţă de portret,

IMG_4971w

Numele lui este Marcu Nicolae şi s-a născut în 3 iulie 1941, la Ocna Mureş. Cunoscuţii îi spun Nicu Marcu, iar familia şi apropiaţii îl cheamă – Nicuşor.

Diminutivul, cred eu, i se potriveşte cel mai bine, pentru că sonoritatea sugerează bunătate, acea trăsătură care presupune absenţa interesului material din acţiunile lui. « Nicule, fă-mi asta, Nicule fă-mi aia »,  acoperă o gamă largă de cereri ale prietenilor, vecinilor, cunoscuţilor, legate de instalaţii, de mecanică, de partea electrică ori de motoare. De cele mai multe ori, rezolvările lui sunt ingenioase, născociri pline de creativitate care-i uimesc chiar şi pe meşterii profesionişti. Scule de tot felul îi înconjoară viaţa de zi cu zi. O unealtă veche, el o face nouă. În ceea ce este vechi, el vede dincolo de aparenţa îmbătrânită, esenţa vie a obiectului, pe care-l readuce la viaţă iar prin acest mod de existenţă, el face implicit frondă împotriva societăţii de consum.

Mintea lui frământă idei ca să găsească soluţii pentru proiectele lui personale pe care, oricât « de demult » ar fi, nu le abandonează. Ceea ce face el, s-ar putea rezuma în : « proiecte mari cu bani puţini şi cu multă creativitate ». Am semnalat câteva dintre ele, în articolul dedicat Profesoarei lui de Fizică.

 Nicuşor este omul naturii. Duminica, fără abatere pleacă în excursie, pleacă LA PĂDURE. Pe mulţi din preajma lui i-a contaminat cu această plăcere. De altfel, de când era elev, iubea esecapadele în pădurile din împrejurimile Uiorii. Îşi hrănea imaginaţia cu poveştile spuse de părinţi şi îşi îmbogăţea lista misterelor prin efectul acţiunilor născocite de el, cum ar fi, sticluţe cu bileţele îngropate la rădăcina anumitor copaci. În excursiile la Cheile Turzii, la Huda lui Papară sau în diferite peşteri, el « vede » mai mult şi mai multe decât mulţi dintre noi, ceilalţi. Aceasta este o altă « lume » a lui, este lumea unui visător, a unuia care nu studiază natura, ci se confundă cu ea. « Duminică merg la Pădure ! » sună asemenea unui vers dintr-o Rugăciune; acolo, eul său profund se confundă cu însăşi Creaţia lui Dumnezeu pe care o respectă, o admiră şi o iubeşte.

Dar Nicu Marcu este cunoscut sub porecla Nicu chitaristul. De el îşi amintesc în Ocna Mureş chiar şi azi, bărbaţi mai tineri care au deprins de la el, cântatul la chitară sau la mandolină, dar şi doamne – odinioară domnişoare – pe care grupul condus de Nicu Chitaristul, le-a încântat, cântându-le sub fereastră, serenade. Acest grup despre care merită să se vorbească, a adus « o pată de culoare pitorescă » în Ocna Mureş, în vremuri în care Uiorenii (sau ocnamureşenii după zicerea de azi) se cunoşteau aproape ca într-o familie şi când serenadele şi întrunirile dansante dădeau un parfum aparte vieţii tinerilor, chiar dacă  umerii părinţilor purtau povara grijilor şi a îngrijorărilor.

Autodidact de la A la Z în ale muzicii, Nicu Marcu a devenit instrumentist de cea mai înaltă clasă a Clujului unde a cântat în orchestre de profesionişti. Cu auz muzical perfect, cu imaginaţie melodică rafinată, cu o îndemânare interpretativă suplă şi măiestrită, Nicu Marcu a fost un partener mult stimat şi apreciat şi în orchestra violonistului Alexandru Ţitruş.

Cititorul acestei schiţe de portret ar putea spune că la performanţe muzicale ori tehnico-mecanice, poate ajunge orice absolvent de şcoală de muzică ori cu formaţie inginerească, iar eu nu-l contrazic. Doar că Nicu Marcu a reuşit şi reuşeşte fără să fi făcut şcoli înalte. Şi, dacă s-a-ntâmplat aşa, a fost nu pentru că nu şi-ar fi dorit sau nu ar fi fost apt, ci pentru că, tinereţea lui din ultimii ani de liceu, a preluat toată povara interdicţiilor de acces la studii impuse de regimul comunist, care i-a arestat pe ambii părinţi şi pe fratele mai mare, într-un proces înscenat cu martori mincinoşi. Iar el, Nicuşor, elev de liceu, şi-a asumat rolul de « stâlp al casei » în locul adulţilor absenţi. Îi sunt recunoscătoare că, datorită sacrificiului lui, eu, sora mai mică, mi-am putut urma studiile, chiar dacă asta a fost pe un drum lung şi sinuos.

Ne leagă ataşamentul de Casa Părintească, de Casa copilăriei nostre din Ocna Mureşului/ Uioara, unde părinţi drepţi şi harnici, luminaţi şi înţelepţi, ne-au încărcat cu binecuvântate virtuţi.

 La mulţi ani, Nicuşor, dragă !, mult admirat şi iubit şi de nepotul tău, Ionuţ Dipşe.

 

 

 

 

Azi ar fi împlinit 104 ani.

Era un Tată luminat. Noi, toţi cei 4 copii – Nuşi, Emil, Nicuşor şi Mia – îi spuneam „Ticu”. Pentru cei 10 nepoţi – Tita, Dorel, Emil, Carmen, Dan, Ioana, Alina, Ileana, Nicuşor şi Ionuţ – şi pentru strănepoţii pe care i-a cunoscut, era bunicul „Bubu”, nelipsit de lângă Mama-Mare.

Marcu emil Ticu soldat tanar prelw

 

Emil Marcu avea nu numai plăcere să facă bine dar şi chemare să salveze, de aceea a ales să fie pompier voluntar. Având pregătire în această direcţie încă din armată, a fost numit şef al formaţiei de pompieri din Ocna-Mureş, servind zeci de ani această echipă.

Spirit inventiv, tatăl meu a găsit o soluţie tehnică pentru îmbinarea cu uşurinţă a segmentelor scării mobile de incendiu, soluţie publicată în revista centrală de specialitate.

În sarcinile lui intra şi instruirea pentru prevenirea incendiilor. Cursanţii erau intelectuali, conducători de întreprinderi şi instituţii. Cititorul trebuie să ştie că Ocna Mureş era un oraş cu un standard economic recunoscut, din moment ce aici funcţionau Uzinele de Produse Sodice, Salina, Fabrica de tutun, toate acestea încununate de caracteristicile unei staţiuni balneare renumite. Chiar şi medicii din spitalele oraşului participau la aceste instruiri. Doamna Doctor Popa mi-a relatat mai târziu că aceste instructaje nu erau nişte cursuri teoretice, ci nişte întâlniri interactive, înţesate cu poveşti adevărate încheiate cu învăţăminte, de la care cursanţii plecau cu „lecţia despre prevenirea incendiilor – învăţată”. I-au remarcat tactul pedagogic presărat cu umor şi bună dispoziţie. Pentru toate acestea era mult stimat şi respectat.

Împreună cu echipa de pompieri, a avut nenumărate intervenţii la incendii.

Dar proba vieţii a dat-o la 60 de ani în împrejurarea inundaţiilor din 1970, când Mureşul „muşca” din oraş. A organizat, a îmbărbătat echipa, a luat maximum de măsuri de prudenţă în acţiuni dar a păşit primul în toate situaţiile cele mai grele şi mai periculoase ca să salveze oameni şi bunuri.

Oricâtă maturitate şi raţionalitate puneam noi, familia, în ceea ce se numesc „preziceri”, eram acum încremeniţi de spaima vreunui accident pentru că ne era acut prezentă în minte relatarea că în tinereţea lui, o „ghicitoare” îi „văzuse” viitorul, doar până la ceastă vârstă când – spunea ea – Emil Marcu avea de dat proba vieţii; iar dacă o depăşeşte, evenimentele grele se vor estompa.

Cu încredre în sine dar mai ales cu credinţă în Dumnezeu, a trecut cu bine acest obstacol.

„Bună ziua, Domnu’ Marcu!

La acest salut, la prima vedere simplu, Emil Marcu răspundea cu zâmbet şi bunătate, pentru că îl resimţea deosebit de onorant.  Iar el răspundea: „Bună să vă fie inima!”

În 20 februarie se împlineşte un sfert de secol de când a plecat dintre noi, Emil Marcu (7 iunie1910 – 20 februarie 1989) – tatăl meu căruia îi păstrăm o duioasă amintire şi o profundă recunoştinţă pentru toate câte ne-a învăţat. Dintre acestea, vorbea cu pasiune despre creşterea albinelor şi binefacerile produselor lor.

Emil Marcu era veteran al stuparilor din zona oraşului Ocna-Mureş şi practica apicultura susţinut de mama mea, Ana Marcu. Se instruia citind; revista Apicultura – la care era abonat – era nelipsită din recuzita lui. Cărţile despre polen şi propolis, purtau sublinieri, iar marginea textului era brodată cu menţiuni, comentarii, reflecţii. Participa la întrunirile stuparilor de la Aiud ori Alba-Iulia. Urmărea viaţa albinelor zi de zi. Împărtăşea confraţilor, cu generozitate, tot ce ştia şi avea plăcere deosebită şi înzestrare pedagogică să transmită cunoştinţe mai tinerilor în formare. Unul dintre aceştia este Dl Boroş din Ciunga, stupar recunoscut.

ticu+Mama in gradina prelAna Marcu, Emil Marcu şi stupii lor din Ocna Mureş  prin anii ‘70

Având resurse materiale reduse, şi-a făcut stupina în grădină, deşi visa la platforme cu care să ducă stupii în pastoral.

Ticu cu stupii in gradina prelw Emil Marcu şi stupii în Ocna MureşMureş (prin 1975)

Citind despre copacul melifer Evodia, Emil Marcu s-a dus în 1984 la Grădina Botanică din Cluj-Napoca ca să vadă cu ochii lui acest copac-minune adaptat la noi, din Australia.

1984 ticu la grad bot cluj evodia  1 prelw 1984 Emil Marcu şi evodia din Gradina Botanică Cluj-Napoca

Nu a stat pe gânduri şi – informat din textele revistei Apicultura – mi-a dat mie, care locuiesc în Bucureşti, toate îndrumările necesare ca să cumpăr puieţi de evodia de la Combinatul Apicol. A fost fericit că am găsit şi a plantat mai mulţi puieţi în pădurea de la Ciunga, lângă stupi.

1978 septembr stupi la padurea Ciunga 1 prelw1978 – stupii de la Ciunga ai lui Emil Marcu

În memoria tatălui meu am plantat şi eu copaci Evodia în Bucureşti, în faţa blocului în care locuiesc. Doi dintre aceştia  au crescut până la etajul 5.

parintii nostri tiner ANw

În familia mea din Ocna-Mureş, în care am crescut, de multe ori am auzit această frază: « Niciodată n-a fost să nu fie cumva ». Aceasta ne semnala noi greutăţi de înfruntat dar, mai ales voinţa de a le depăşi prin acţiune proprie.

« Tonul » pleca de la părinţi. Noi, cei 4 copii – Nuşi (1936), Emil (1938 – 2003), Nicuşor (1941), Mia (1943) eram antrenaţi să găsim – fiecare după puterile lui, soluţia concretă în limitele « drumului drept » întotdeauna singurul de urmat, fără văicăreli, cu încurajări şi susţineri reciproce având grijă unul de celălalt. În acelaşi timp, am învăţat de la părinţi să ne întrebăm, în cazul unui eşec – în primul rând – « unde am greşit », pentru ca apoi, să putem îndrepta lucrurile.

4 copiiw

Mai tinerii vecini (cei mai ataşaţi nouă) familia Chira Mărioara şi Vasile – oameni de omenie şi de mare demnitate, dar şi alţii,  îi admirau pe părinţii noştri care duminică de duminică – mergeau braţ la braţ al biserică – unde cântau, în cor. Exemplul lor ne-a învăţat că gesturile simple – însoţite de vorba blândă şi nelipsitul « dragă » chiar în împrejurări tensionate – fac temelia unei familii unite care durează. La acestea se adaugă nelipsitul buchet de flori adus de tata, mamei noastre, când el se întorcea de la stupii de lângă pădurea Ciungii.

La noi în familie se vorbea şi româneşte şi ungureşte, obicei considerat onorant în orăşelul nostru.

Nu-mi consider părinţii oameni excepţionali – (chiar dacă Tata era un spirit enciclopedic, iar Mama – un model de înţelepciune şi hărnicie remarcabil) pentru că memoria oraşului Ocna-Mureş a înregistrat şi alte nume demne de laudă, despre care ar fi bine să se aştearnă la scris cât mai mulţi urmaşi.

Prin aceste rânduri, în numele fraţilor mei şi al tuturor nepoţilor şi strănepoţilor, doresc să fac o reverenţă de recunoştinţă profundă în faţa Părinţilor mei care, în ciuda simplităţii şi modestiei lor, a îndelungilor greutăţi materiale, şi nu în ultimul rând a opresiunii regimului, ne-au condus şi îndemnat către acţiune şi fapte bune faţă de semeni.

Tata Marcu Emil, stabilea « direcţia » iar Mama Ana îl susţinea, îl ajuta şi veghea la păstrarea « drumului drept » pentru noi toţi.

« Niciodată n-a fost să nu fie cumva, iar la noi şi pentru noi, a fost …. AŞA. »

Parintii nostri mereu tineriW

Mara in piesa prelucrat WEB

Astăzi, 9 ianuarie, ar fi împlinit 70 de ani, Tamara Milcovici – Mara, cum îi spuneam noi – colega şi prietena noastră din Ocna-Mureş.

La gimnaziu, deşi eram în clase diferite, toată lumea ştia de cele „patru prietene” – Ileana (Bucurenciu), Mara (Milcovici), Luci (Dumitrescu) şi Mia (Marcu). La liceu am rămas doar trei, Luci plecând la Târgu Mureş; revenea însă  mereu  la Uioara, în vacanţe. In fiecre duminică ne întâlneam: fie ne plimbam în parc, sau urcam Banţa, fie, de cele mai multe ori, mai ales când ploua, ne adunam la una din noi. Numitorul comun pe care s-a clădit prietenia noastră a fost căldura cu care părinţii fiecăreia, le întâmpina pe celelalte  trei, aflate aici vizită, la joacă sau la aniversări.

Eram foarte diferite şi totuşi eram foarte bune prietene.

Mara era mezina unei familii din Basarabia, care a venit în orăşelul nostru cu bunici, străbunici, samovar şi obiceiuri aristocrate.

Sveltă constitutiv, mai iute la vorbă decât noi ardelencele get-beget, purta părul scurt până la baza urechii. Părul nu-i acoperea niciodată fruntea şi asta-i sublinia inteligenţa nativă. Mai emancipată decât noi celelalte care nu părăsiserăm încă urbea, Mara citea şi romane pentru care noi încă nu aveam gustul format, ceea ce ne făcea să credem că are uşoare înclinaţii spre aventură.

Una din  amintirile dragi  tuturora ţine de un adevărat eveniment al oraşului: piesa CASTILIANA  – de Lope de Vega – pe  care  am pus-o în scenă  în clasa a XIª, sub îndrumarea dlui. Popa, profesorul nostru de română şi diriginte, ca să adunăm fonduri pentru banchet. Mara era Doña Felicia.

Bacalaureatul a pus punct întâlnirilor noastre efective: Mara a plecat la Iaşi,  Ileana la Bucureşti iar eu la Cluj.