Pe Teodor Boşca ni-l amintim mereu, nu doar în 5 februarie, ziua lui de naştere. Ni-l amintim ca model de dascăl şi expresie a unui spirit literar universal ce te îndeamnă să te cultivi fără încetare.
* Sonetul 19 de W. Shakespeare în traducerea lui Teodor Boșca.
(căsătoria civilă din 16 februarie şi cea religioasă din 21 februarie 1971)
Naşa Mărioara avea o distincţie aristocratică ereditară; un simţ şi o înţelegere a realităţii epocii pe care o traversam şi, de pe urma căreia, a suferit ca refugiat din Basarabia. Naşa noastră era o înţeleaptă: nu ne dădea sfaturi în mod direct, ci ne povestea întâmplări din care aveam foarte multe de învăţat.
Naşul Mișu, profesor universitar la A.S.E., a „importat” în România, din mediul academic din SUA, ştiinţa Marketingului, pe care a îmbogăţit-o cu multe studii de specialitate recunoscute în străinătate. Temperament dinamic, de o vastă anvergură ştiinţifică, a avut mai mulți discipoli. Naşa Mărioara şi Naşul Mişu ne-au fost model în multe privinţe, pentru care amintirea lor rămâne vie.
Mamă Dragă,
Astăzi, când ai fi împlinit 103 ani, te rog să primești în dar prin puterea gândului – din partea mea – toată dăruirea pe care o pun în munca pentru GRĂDINA NOASTRĂ din Uioara. Ai prețuit-o nespus.
Cât mă pricep și cât mă țin puterile îngrijesc mărul din care îți trimit o cunună cu fructe ce stau să se coacă.
Îmbrățișarea noastră caldă te cuprinde în fiecare zi.
Mia, Ionuț, Nuși, Nicușor
Astăzi, 5 februarie, Profesorul Teodor Boşca ar fi împlinit 97 de ani. S-a stins în 1987, la 65 de ani.
Sufletul lui era împovărat de lipsa libertăţii de exprimare, de constrângerile cenzurii care-l obliga – ca să poată exprima (de pildă, în piesa „Judecata”) idei nepreţuite despre morală şi prietenie sau despre prietenie şi dragoste –să presare contextul cu termeni precum „tovarăş” sau „tractor”.
La acestea s-a adăugat supărarea că a fost silit să iasă la pensie în plină forţă creatoare, când talentul său de dascăl (Conferenţiar dr. la Catedra de Literatură Universală, Facultatea de Filologie din Universitatea Babeş-Bolyai) întrecea orice altă figură contemporană. Nu a „prins” postul de profesor universitar pentru că la vremea aceea, pentru o astfel de poziţie, ar fi trebuit să dovedeşti că eşti „un bun comunist”, stare incompatibilă cu structura şi morala Domnului Boșca.
Emil Marcu din Ocna Mureş – Tatăl meu – un om înţelept şi generos
(7 iunie 1910 – 20 februarie 1989)
Omagiul pe care-l aduc în această zi de februarie, memoriei Tatălui meu, de fapt părintelui nostru – căci semnez rândurile acestea şi în numele fraţilor mei în viaţă Nuşi şi Nicuşor şi al copiilor noştri – va conţine o poveste ce poartă amprenta înţelepciunii lui.
De la o bronşită banală care s-a cronicizat, Emil Marcu a ajuns să sufere zeci de ani de astm bronşic. Deşi s-a supus celor mai dure investigaţii ale medicilor din Cluj, tot a avut nenumărate nopţi dormite în genunchi lângă pat, ca să nu se sufoce. Mama-l îngrijea cu dăruire de sfântă, să-l ţină în viaţă pentru familia noastră.
O veche pasiune l-a îndemnat să reia lucrul cu abinele, plasându-şi stupii într-o pădure (de la Ciunga) din extravilanul oraşului Ocna Mureş.
La vremea recoltării mierii (pentru cine nu ştie), una din primele acţiuni este descăpăcitul fagurilor, adică deschiderea alveolelor ce conţin mierea care prin centrifugare, va fi extrasă. Prin această “desigilare ” cu o furculită sau cu un cuţit special, se recoltează căpăcelele sau cum le numim noi, descăpăcituri. Gustând din darurile albinelor, Emil Marcu, a observat că, mestecând descăpăcituri/ căpăcele respiraţia i se îmbunătăţeşte. Repetă mestecarea câte unei porţioare de descăpăcituri şi, aplică metoda chiar şi în momentele de criză de astm din care, în felul acesta, se salvează. Prin observarea repetată a reacţiilor pozitive ale propriului organism la acest tratament, a tras concluzia privind valenţele tămăduitoare ale acestuia. Explicaţia ar fi simplă : acele căpăcele conţin, pe lângă ceară şi miere, şi diverse răşini printre care propolisul ce funcţionează ca un antibiotic local şi aerosol vindecător.
Reuşita tramentului se bazează însă pe 2 condiţii pe care Tatăl meu mi le-a comunicat cu glas apăsat:
1) “- Luaţi descăpăcituri înainte să se declanşeze tusea de dimineaţă şi înainte de orice “sesiune ” de tuse seacă de peste zi, ce duce de fapt la inflamarea bronhiilor. ”
2) “- Insistaţi !, zicea el, perseveraţi, nu abandonaţi!”
I-am urmat sfatul inclusiv în această iarnă, recunosc – adăugând pe descăpăcituri şi 2-3 picuri suplimentari de tinctură de propolis (30% concentraţie produs de Apimondia din str. Ficusului Bucureşti) pe post de “antibiotic local” şi, tusea mă ocoleşte.
Tatăl meu, Emil Marcu din Ocna Mureş era un bărbat înţelept şi generos, pentru că, din orice împrejurare extrăgea o învăţătură pe care, după ce a verificat-o, o dăruia şi altora într-o formă ce te făcea să o ţii minte şi la care să iei aminte.
Mulţumim, mulţumim, iubiţilor Părinţi !!
Astăzi, 5 februarie 2015, TEODOR BOŞCA – profesor şi poet – ar fi împlinit 93 de ani. Să ne gândim la el recitind versuri traduse în română, din cele 3 volume publicate.
Shakespeare Sonetul 77
Oglinda zice că ţi-e vraja ştearsă,
Cadranu-arată timpul tău cum piere;
Pe albe pagini mintea ţi-o revarsă,
Iar tîlcul cărţii gustă-l cum se cere.
Cînd zbîrcituri oglinda-ţi pune-n faţă,
În gîndul tău căscate gropi învie;
Ascunsa taină-a ceasului te-nvaţă
Al vremii mers tiptil spre veşnicie.
Ce nu poate memoria să ţină,
Dă foilor, şi-n ele-ţi vei găsi
Copiii-aduşi de creier la lumină,
Şi-o minte nouă-ţi vei descoperi.
Aste-nsemnări, oricît le-ai reciti,
Sînt de folos şi cartea ţi-or hrăni.
(extras din vol. Shakespeare SONETE În româneşte, cu o prefaţă de Teodor Boşca. Prezentare grafică şi ilustraţii Emil Chendea Ed. Dacia Cluj 1974)
Peire CARDENAL (60)
Aş vrea să-ncep o nouă poezie,
ce-n ziua de judeţ i-o voi rosti
Celui ce din nimic mă plămădi.
Atunci, de-mi va găsi vinovăţie
şi va voi în iad a m-arunca,
voi zice : « Milă, Doamne: nu aşa!
Rea lume anii mei i-a chinuit,
de cel viclean fă dar să fiu ferit!»
(extras din vol. Poezia trubadurilor provensali italieni, portughezi, a truverilor şi a minnesangeriilor în versiune originală şi în traducerea lui Teodor Boşca . Ed. Dacia Cluj 1980)
CHENIER :Tînăra captivă
Gingaşul spic se coace, iar coasa nu-l doboară;
La strugure nu-i pasă de teasc, şi peste vară
Bea roua proaspătă din zori.
Iar eu, ca el suavă, la fel încîntătoare,
Oricît mi-e plin prezentul de nori şi-ameninţare,
eu încă nu doresc să mor !
extras din vol. Poezia preromantică în Anglia, franţa, Germania, Italia şi Spania
Antologie poliglotă, traduceri, cuvînt înainte, prezentări şi note de Teodor Boşca. Ed Tribuna 2007
De ziua lui, o schiţă de portret,
Numele lui este Marcu Nicolae şi s-a născut în 3 iulie 1941, la Ocna Mureş. Cunoscuţii îi spun Nicu Marcu, iar familia şi apropiaţii îl cheamă – Nicuşor.
Diminutivul, cred eu, i se potriveşte cel mai bine, pentru că sonoritatea sugerează bunătate, acea trăsătură care presupune absenţa interesului material din acţiunile lui. « Nicule, fă-mi asta, Nicule fă-mi aia », acoperă o gamă largă de cereri ale prietenilor, vecinilor, cunoscuţilor, legate de instalaţii, de mecanică, de partea electrică ori de motoare. De cele mai multe ori, rezolvările lui sunt ingenioase, născociri pline de creativitate care-i uimesc chiar şi pe meşterii profesionişti. Scule de tot felul îi înconjoară viaţa de zi cu zi. O unealtă veche, el o face nouă. În ceea ce este vechi, el vede dincolo de aparenţa îmbătrânită, esenţa vie a obiectului, pe care-l readuce la viaţă iar prin acest mod de existenţă, el face implicit frondă împotriva societăţii de consum.
Mintea lui frământă idei ca să găsească soluţii pentru proiectele lui personale pe care, oricât « de demult » ar fi, nu le abandonează. Ceea ce face el, s-ar putea rezuma în : « proiecte mari cu bani puţini şi cu multă creativitate ». Am semnalat câteva dintre ele, în articolul dedicat Profesoarei lui de Fizică.
Nicuşor este omul naturii. Duminica, fără abatere pleacă în excursie, pleacă LA PĂDURE. Pe mulţi din preajma lui i-a contaminat cu această plăcere. De altfel, de când era elev, iubea esecapadele în pădurile din împrejurimile Uiorii. Îşi hrănea imaginaţia cu poveştile spuse de părinţi şi îşi îmbogăţea lista misterelor prin efectul acţiunilor născocite de el, cum ar fi, sticluţe cu bileţele îngropate la rădăcina anumitor copaci. În excursiile la Cheile Turzii, la Huda lui Papară sau în diferite peşteri, el « vede » mai mult şi mai multe decât mulţi dintre noi, ceilalţi. Aceasta este o altă « lume » a lui, este lumea unui visător, a unuia care nu studiază natura, ci se confundă cu ea. « Duminică merg la Pădure ! » sună asemenea unui vers dintr-o Rugăciune; acolo, eul său profund se confundă cu însăşi Creaţia lui Dumnezeu pe care o respectă, o admiră şi o iubeşte.
Dar Nicu Marcu este cunoscut sub porecla Nicu chitaristul. De el îşi amintesc în Ocna Mureş chiar şi azi, bărbaţi mai tineri care au deprins de la el, cântatul la chitară sau la mandolină, dar şi doamne – odinioară domnişoare – pe care grupul condus de Nicu Chitaristul, le-a încântat, cântându-le sub fereastră, serenade. Acest grup despre care merită să se vorbească, a adus « o pată de culoare pitorescă » în Ocna Mureş, în vremuri în care Uiorenii (sau ocnamureşenii după zicerea de azi) se cunoşteau aproape ca într-o familie şi când serenadele şi întrunirile dansante dădeau un parfum aparte vieţii tinerilor, chiar dacă umerii părinţilor purtau povara grijilor şi a îngrijorărilor.
Autodidact de la A la Z în ale muzicii, Nicu Marcu a devenit instrumentist de cea mai înaltă clasă a Clujului unde a cântat în orchestre de profesionişti. Cu auz muzical perfect, cu imaginaţie melodică rafinată, cu o îndemânare interpretativă suplă şi măiestrită, Nicu Marcu a fost un partener mult stimat şi apreciat şi în orchestra violonistului Alexandru Ţitruş.
Cititorul acestei schiţe de portret ar putea spune că la performanţe muzicale ori tehnico-mecanice, poate ajunge orice absolvent de şcoală de muzică ori cu formaţie inginerească, iar eu nu-l contrazic. Doar că Nicu Marcu a reuşit şi reuşeşte fără să fi făcut şcoli înalte. Şi, dacă s-a-ntâmplat aşa, a fost nu pentru că nu şi-ar fi dorit sau nu ar fi fost apt, ci pentru că, tinereţea lui din ultimii ani de liceu, a preluat toată povara interdicţiilor de acces la studii impuse de regimul comunist, care i-a arestat pe ambii părinţi şi pe fratele mai mare, într-un proces înscenat cu martori mincinoşi. Iar el, Nicuşor, elev de liceu, şi-a asumat rolul de « stâlp al casei » în locul adulţilor absenţi. Îi sunt recunoscătoare că, datorită sacrificiului lui, eu, sora mai mică, mi-am putut urma studiile, chiar dacă asta a fost pe un drum lung şi sinuos.
Ne leagă ataşamentul de Casa Părintească, de Casa copilăriei nostre din Ocna Mureşului/ Uioara, unde părinţi drepţi şi harnici, luminaţi şi înţelepţi, ne-au încărcat cu binecuvântate virtuţi.
La mulţi ani, Nicuşor, dragă !, mult admirat şi iubit şi de nepotul tău, Ionuţ Dipşe.
(2 iulie 1916 – 21 noiembrie 1994)
Astăzi, 2 iulie 2014, Mama mea din Ocna Mureş, ar fi împlinit 98 de ani.
De 20 de ani îi duc dorul şi continui să o îmbrăţişez cu ochii sufletului şi ai amintirii. La fiecare întoarcere în oraşul natal, mă închin la mormântul părinţilor mei unde le povestesc despre câte am reuşit să fac după plecarea lor, dar şi unde le cer ajutorul pentru cele ce n-am reuşit încă să fac.
Mama mea s-a născut în satul Mădăraş, (Ciuc) fiind mezina unei familii înstărite cu 5 copii. Avea 8 ani când ambii părinţi – la interval mic de timp – au murit. Orfană, luată de rude, a plâns şi a oftat mult după părinţii ei.
La vârsta de 20 de ani s-a căsătorit cu Emil Marcu, au întemeiat o familie cu 4 copii, dominantele fiind vorbele frumoase, iubirea, adevărul, munca – toate subsumate credinţei şi rugăciunii.
Părinţii noştri au fost foarte harnici şi preocupaţi să ne antreneze în treburile de acasă, după orele de şcoală, lecţiile de vioară ori de franceză.
Mama ne supraveghea îndeaproape şi « îndrepta » fără întârziere abaterile noastre de la drumul drept. Îşi dorea să fim Oameni între Oameni.
În oraşul Ocna Mureş, eram o familie respectată, se spunea – cu copii frumoşi, deştepţi şi bine educaţi.
Cum eram o familie prosperă de religie greco-catolică, am devenit – pentru regimul comunist – o ţintă ce trebuia nu numai doborâtă, ci şi smulsă din rădăcini. Folosindu-se de oameni « fără nici un Dumnezeu », pe post de martori mincinoşi, părinţilor mei li s-a înscenat un proces, înainte de care şi după care, Mama, Tata şi fratele mai mare Emil – au fost arestaţi şi condamnaţi la închisoare. Era un succes pentru regimul din România, în spiritul directivelor lui Stalin care plănuise distrugerea naţiei române prin suprimarea familiilor bine închegate de rit greco-catolic. Pe noi, ne-au « bifat » pe lista lor.
Sufletul Mamei noastre era sufocat de lacrimile de dor şi grijă pentru familia ei: 2 copii – elevi, rămaşi acasă fără nici un venit, într-o casă golită prin sechestru de cele agonisite, fiica cea mai mare şi soţul ei daţi afară din servici, celălat fiu şi soţul, închişi şi ei.
După acest episod – cumplit de dureros – familia a reuşit totuşi să « renască », purtând însă multe cicatrici.
Mama ne-a iubit pe toţi cei 4 copii, cu aceeaşi intensitate, suferea pentru fiecare, se ruga pentru fiecare dintre noi. Ne-a învăţat curajul şi perseverenţa. Ne-a învăţat prudenţa şi măsura. Ne-a arătat drumul drept şi puterea adevărului. Mama mea avea numai calităţi.
Pentru mine, este în firea lucrurilor să o definesc pe MAMĂ ca fiind acea fiinţă alcătuită numai din calităţi ; ceea ce într-un moment ne-ar putea părea la EA defect, odată cu maturizarea înţelegerii noastre, se dovedeşte a fi fost – o calitate.
Acum 140 de ani, în 15 februarie 1874, se năştea în satul Găbud (jud Alba) bunicul nostru patern – Ilisie Marcu. Descindea din părinţi, moşi şi strămoşi cu îndeletniciri legate de cultivarea pământului şi de creşterea animalelor.
Ana şi Ilisie Marcu
Bunica, Ana Marcu (188 ?) născută Gherman, provenea dintr-o familie destul de înstărită, cu terenuri şi pădure. Prin anii ‘40, un frate al bunicii a luat drumul Americii spre Ohio de unde nu s-a mai întors, deşi noi, nepoţii dorim să aflăm veşti oricât de firave, despre urmaşii acestuia.
Bunicii noştri au avut 3 copii, Romulus, Emil – părintele nostru – şi Ana.
Ca mezină a familiei, eu îmi amintesc puţine lucruri – din întâlniri directe – despre bunicii mei, dar fraţii mei mai mari mi-au povestit cum făceau drumul de 18 km pe jos între Ocna Mureş şi Găbud. Acolo, în sat, funcţiona un fel de telefon fără fir prin care Bunica afla de venirea noastră când noi nici nu intrasem în localitate. Şi era de trebuinţă să funcţioneze acest « telefon » căci ea avea de înfăptuit minuni până să ajungem în pragul căsuţei lor : trebuia să fie gata tocăniţa de pui, doar să o pună aburindă sub nasul fiului, nurorii şi nepoţilor pe care-i adora.
Vara, în curte, te întâmpina o iarbă înaltă în care nepoţii aproape se pierdeau. O fântână stătea de pază între uliţă şi casă. O măscioară din piatră, în curte, în dreptul uşii, aduna gesturi zilnice gospodăreşti precum şi pe noi la tocaniţă cu mămăliguţă sau la laptele de capră care ne făcea mustăţi.
Casa cu geamuri cât gămălia de ac, primea lumină prin ochiurile pătrate ţinute împreună printr-o cruce de lemn. Lumina suplimentară era adusă de lampa cu fitil înmuiat în petrol. Singura uşă a casei te întâmpina cu « grădele » un fel de pre-uşă joasă din leţe făcute cu gust şi meşteşug. Un măturoi pus oblic în spaţiul tocului uşii, anunţa când gazdele lipsesc şi ţinea departe orice vizită. Aşa se proteja pe atunci « proprietatea », căci din incinta satului românesc lipsea din repertoriul meseriilor, aceea de « hoţ ».
Lipită cu lut, căsuţa nu avea plafon compact, acoperişul de paie arătându-şi în interior faţa smolită de fumul şi aburul de la gătitul în ceaun.
Intrai într-o tindă cu cuptor iar de aici, la stânga, în încăpera rezervată musafirilor şi zilelor de sărbătoare.
Frăgarul cu dude albe din fundul curţii atrăgea nepoţii ca muştele.
Dinsus de casă, era o pivniţă săpată în pământ galben.
Bunicii creşteau capre şi se ocupa de stupi pe care-i găzduiau în coşniţe de nuiele lipite cu lut. Ca să prindă un roi rătăcit prin grădina lui, bunicul stropea cu apă ghemul de albine ce se lăsa convins să intre în coşniţă.
Bunicul – decorat cu Medalia „Ferdinand I” cu spade (acordată voluntarilor) pentru lupta de înfăptuire a Unirii Naţionale – era cioban, dar nu ca oricare, ci unul puternic, isteţ şi viteaz. Odată, pe când era cu oile, a venit dracu’ – povestea el – cu zăngănit de lanţuri. –Hai, Dracule, să ne luptăm! i-a strigat el invitând zăngănitul să vină mai aproape. Adunându-şi puterile, dar mai ales gândurile, a pronunţat o formulă magică ce conţinea cuvântul « Doamne » şi pe dată, zăngănitul a dispărut – ne liniştea, în cele din urmă, bunicul, încheindu-şi povestea adevărată pentru noi.
Ilisie Marcu din Găbud, Alba
Bunica făcea educaţie copiilor ei, prin fraze scurte cu tăişul bine ascuţit care opera pe loc şi pe termen lung. Aşa ne-a parvenit şi nouă, nepoţilor « învăţătura » care zice Să nu ieşi la poartă/ în public/ fără să te speli pe faţă, căci…pe toată lumea. Într-una din vizitele ei la Ocna Mureş, pe când locuiam în str. Horea, auzind radioul, s-a minunat şi a exclamat : Vai, cât de mici trebuie să fie oamenii din cutia asta, care vorbesc !
Bunicul (d.18 martie 1955) cu ochi albaştri, purta cioareci din pănură albă, cămaşă cu cipcă la guler şi mâneci, dar mai ales, purta cu zâmbet mândru nelipsita mustaţă de bunic.
Bunica, (d.11 ian 1951) îmbrobedită înapoi cu un batic negru, ţinea frâiele casei şi răspândea în jurul ei bunătate, blândeţe, şi dragoste de bunică adevărată, iubitoare dar fermă
En décembre 1970 j’étais venue d’Oradea à Bucarest pour étudier à la Bibliothèque de l’Académie Roumaine en vue d’un doctorat.
Le 16, après le repas, pour remplir le temps réservé à la sieste, j’ai accepté la suggestion d’une connaissance de visiter l’atelier d’un artiste peintre, atelier se trouvant au no. 41, rue Cosmonauţilor.
Un bâtiment ancien, poussiéreux, dont on sentait que jadis des gens riches l’avaient habité, offrait à présent des espaces transformés en ateliers pour des sculpteurs, des peintres et des graphistes. Une échelle de bois dont presque chaque marche grinçait, menait à l’étage en traversant un encorbellement, refuge de statues en plâtre d’où s’évadait, pâle illumination, leur blancheur.
À l’étage, nous avons frappé à la porte de gauche, impressionnante avec ses deux battants. Le monsieur qui nous a ouvert, vêtu d’un pantalon court d’été et d’une blouse à col roulé, avait jeune et fière allure : c’était le peintre Costan Dipşe, originaire de Maramureş. Il venait de se redresser de la petite chaise placée devant un chevalet où il était en train de « faire courir », à l’aide du pinceau, quelques chevaux sur une grande toile. À son invite, je prenais place sur une banquette du même style que la table basse derrière laquelle j’étais maintenant installée, table dont le plateau en chêne portait les signes d’une vie centenaire.
Cet après-midi-là, le peintre m’a conté tel un architecte magicien, mimique et gestes à l’appui, comment enfant, il faisait, des ponts de paille pour les fourmis qui pouvaient ainsi franchir le fil d’eau barrant leur route.
L’originalité de l’idée me sidérait et j’ai pris la démonstration au sérieux. Quelle maestria ! Et ce peintre si prévenant envers de petits êtres que d’habitude on ignore ! Que j’ai été ensorcelée par l’histoire du « pont pour les fourmis » se voit sur la photo que le témoin – Constantin Mierlescu, photographe des artistes – avait saisie.
Vers le soir, le peintre et son ami m’ont conduite au foyer où j’étais logée en tant qu’enseignante universitaire. J’emportais une histoire – « le pont des fourmis » – qui commençait à me captiver.
Le troisième jour, lorsque nous eûmes achevé – moi, le programme d’études et lui, son travail au chevalet – j’allais lui rendre visite à l’atelier.
Je lui remis un œillet rouge accompagné d’une dédicace simple signée Iza (prénom que j’utilisais pour mes articles): mon geste ne le fit pas sortir de sa réserve mais, comme ce décembre était assez doux, nous partîmes nous promener… De la rue Cosmonauţilor, nous traversâmes Place Amzei pour arriver bientôt Avenue Victoriei, la destination étant le restaurant des journalistes. En route, tout à coup, devant la Bibliothèque de l’Académie, le peintre s’arrêta et d’un ton un peu empressé, me demanda:
– Veux-tu être mon épouse ?
– Je le veux bien, répondis-je sans hésiter, car ce désir que je ne m’étais point formulé explicitement, m’habitait déjà.
– Me ferais-tu des enfants ? continua-t-il, voulant peut-être surprendre la sincérité de ma réaction.
– Oui, je te ferai des enfants, répondis-je, très sûre de moi, même si je n’y avais jamais pensé.
Surpris de nous-mêmes, nous sommes restés sur place, immobiles, silencieux. Chacun était probablement étonné de la victoire si facilement remportée auprès de l’autre, au bout d’une conversation si brève, si naturelle et surtout imprévisible, mais à enjeu tellement précieux et pour toute la vie.
Toutefois, quelques moments après, le peintre ajouta carrément :
– Mais, ne me demande jamais de faire autre chose que de la peinture !
Analysant le moment à froid, je réalisais qu’il y avait déjà un domaine auquel il ne renoncerait pas pour moi : la peinture.
Je ne me rappelle plus mes paroles de consentement pour le « pacte », mais je sais que, durant les quarante ans de notre mariage, moi, je l’ai respecté. Je ne lui ai jamais demandé de faire autre chose que de la peinture, car moi-même j’y suis restée attachée comme une amoureuse. Dès ce jour, je devins Măriuca.
Le lendemain, je quittais Bucarest pour rentrer à Oradea. En route je m’arrêtais chez mes parents, au cœur de la Transylvanie, pour partager avec eux mes nouvelles et ma joie. Mais, ma décision d’épouser un homme dont je ne savais que deux choses, qu’il était peintre et qu’il savait faire des ponts en paille pour les fourmis, a profondément troublé mes parents. Tandis que tous se faisaient des soucis pour mon avenir, moi, je ne vivais qu’avec l’émotion et le désir de rencontrer de nouveau le peintre dans son atelier.
Nous avons choisi, pour notre mariage, le 16 février (1971), date de celui de mes parents. J’étais convaincue que cette date était porteuse de bonheur et de chance. Le peintre a consenti et m’a organisé des noces comme dans les contes.
Chaque fois que je racontais à des jeunes interlocuteurs l’histoire ci-dessus, je leur signalais deux choses: que cette histoire vraie n’est pas une recette, qu’il n’est pas obligatoire que toute rencontre mène, après trois jours, à un mariage heureux ; que la date n’est pas en soi porteuse de chance; qu’elle n’est pas chargée de valences de réussites qui débordent sur ceux qui la choisissent. En fait, à travers la date, j’optais pour le modèle de vie de mes parents, un exemple de famille unie et résolue à faire face aux difficultés