În general, suntem mulțumiți când enunțăm clar, cu voce tare sau în scris, ceea ce avem limpede în minte, ceea ce este bine conceput.
În rest, vorbim, tăcem, iar vorbim; sau, vorbim – nu tăcem și iar vorbim.
Vorbirea articulată este capacitatea de a emite sunete clare și organizate care formează cuvinte și propoziții cu sens; această capacitate se câștigă prin educare, într-un lung proces de învățare față de care ne comportăm ca și cum ar fi definitiv și pentru totdeauna. Considerăm vorbirea noastră articulată, un izvor nesecat de cuvinte enunțate uneori cu respect, alteori, la întâmplare, fără suport logic ori emoțional. Exprimăm gânduri la vedere, gânduri ascunse, sentimente autentice sau inventate; jonglăm cu rostirea cuvintelor așa cum ne place, făcând chiar promisiuni pe care nu le respectăm.
Dar, ca să ne fie spre sănătatea minții și a sufletului, trebuie să folosim vorbirea articulată ca să ne reprezinte ființa lăuntrică, autentică și armonioasă. De aceea vorbirea trebuie să fie un veșmânt zilnic de sărbătoare. Și pentru aceasta, trebuie să o îngrijim, să o îmbogățim cu cuvinte și expresii alese, demne de o ființă ce caută continuu să crească, să se împlinească.
Îmi este mereu prezent în minte că un gând nerostit poate deveni chiar o povară iar o emoție nespusă poate crește până la durere. Știu că vorbirea nu este doar un instrument al comunicării ; poate fi o formă de vindecare, de afirmare a propriei identități etc.; că ea aduce claritate în haosul interior, alinare în suferință, curaj în nesiguranță. Și pentru toate aceste virtuți ale comunicării care ne vin de la Dumnezeu, ar trebui să fim fericiți.
Da, fericiți ar trebui să fim și când ne reușește o construcție aleasă de cuvinte într-o comunicare cu cineva drag. Fericiți ar trebui să fim și când putem exprima chiar în puține cuvinte, multul pe care îl simțim. Fericiți ar trebui să fim, desigur, când găsim cuvintele potrivite pentru exprimarea unui gând profund. Fericiți ar trebui să fim dacă alegem să răspundem pe WhatsApp în cuvinte, nu doar cu emoticoane pentru a economisi timp. Fericiți ar trebui să fim când alegem să folosim emoticoane doar pentru a pecetlui ceea ce am exprimat deja prin cuvinte bine însăilate într-o urare, într-o apreciere, într-o binecuvântare, într-o reciprocitate de idei. Fericiți ar trebui să fim dacă putem pronunța și scrie – în modul cel mai firesc – cuvinte calde ce pot tămădui răni. Fericiți ar trebui să fim când putem îmbogăți cu un zâmbet, iertarea pe care o dăm celuilalt, prin cuvinte, uneori prea puține. Nu în ultimul rând, fericiți ar trebui să fim când avem curajul să recunoaștem că am greșit. Fericiți ar trebui să fim când semenii noștri simt – printr-o vorbă spusă de noi cu autenticitate – că ne apropiem de sufletul lor.
Dar, mai ales ar trebui să fim fericiți când, răniți de cuvintele aspre sau reci ale celorlalți, putem tăcea îndelung, ținând zăvorâte în noi, cuvintele în clocot, nepotrivite, ce i-ar putea răni.
Când vom conștientiza că vorbirea noastră articulată este una dintre cele mai profunde și valoroase daruri date nouă?
DOAR când ne lipsește, când, printr-o împrejurare nefericită, rămânem fără grai sau fără graiul articulat de dinainte. Căci atunci nu mai putem da înfățișare exterioară lumii noastre interioare. Nici sentimente, nici rugăminți, nici chiar rugăciuni nu mai putem exprima; atunci nu mai putem spune „mi-e dor”, te îmbrățișez cu drag”, „mă tem”, „regret”, „iartă-mă” ori „mulțumesc” sau simplu – „ne auzim” ori „vorbim”.
Toate acestea le-am redescoperit în preajma unei bolnave care, în urma unui accident vascular cerebral și-a pierdut graiul pentru mai multe zile ce au părut o veșnicie.
Aceasta pacientă de vârstă mijlocie – inițial aproape în comă, odinioară vorbitoare a trei limbi (maghiară, română și italiană) – și-a regăsit graiul printr-un tratament medical de specialitate; doar că, în spusele ei, continuă să se suprapună registrele lingvistice. Izvorul cuvintelor sale, aproape secătuit, nu furnizează decât înlănțuiri cu câteva vorbe distincte și restul, într-o țesătură cu înțelesuri de nerecunoscut. Câteva litere a căror articulare s-a pierdut, nu mai sunt asociate cu sunetele corecte de odinioară; ele sunt absente din structura cuvintelor ce iau o înfățișare sonoră stranie. În mintea ei, poate că acel cuvânt sună bine, chiar cu semnificația corectă, cu care ea îl investește și pe care mimica ei o dezvăluie, dar care se rătăcește pe lungul itinerar de la creier la gură și corzile sale vocale.
Din credința zidită în însăși ființa ei, prin lupta de una singură cu viața ca să și crească unica fiică, bolnavei i-a rămas doar un refren sonor – „la Dumnezeu” sau „de la Dumnezeu” – refren ce împodobește în mare proporție enunțurile sale neinteligibile.
Mușuroiul de cuvinte presărate cu acest „refren” se rostogolește din străfundul sufletului ei, izbucnind ca o lavă incandescentă ce arde sufletele celor din jur. Ies la suprafață, spontan, succesiv, cuvinte în 2 limbi, cuvinte-pereche, cu același sens; pacienta te vede că o asculți cu mimica celui ce vrea sa pătrundă și să absoarbă o coerență parțială din vorbirea ei, iar ea te întreabă: „ai înțeles?” Și, ca să o încurajezi să continue exercițiul vorbirii, îi răspunzi cu plânsul înăbușit: „da, am înțeles”.
În dorința ei – ca odinioară – de a-și spune gândurile nestăvilite, răzbat sunete discordante acolo unde literele nu mai sunt corect articulate. O împletitură încâlcită de cuvinte se arată la lumina zilei din întunericul ce pare că adăpostește gânduri și dorințe cu mult mai limpezi decât ne poate ea comunica.
În limba maternă, ea articulează cu timiditate, de parcă ar fi o limbă străină. Adesea, ceea ce încearcă să pronunțe, nu se corelează cu ceea ce aude, deși vede mișcarea buzelor; iar altă dată, reușește să enunțe chiar o frază întreagă, cu intonație interogativă sau exclamativă.
În centrul medical din Italia unde fac tratamente de specialitate pentru recuperare neurologică (pentru concentrarea atenției, pentru asocierea imaginilor cu sonoritatea denumirii obiectelor și altele) se lucrează la recuperarea comunicării în limba italiană. Dându-mi seama – în urma unei încercări de a comunica la telefon cu ea, că acolo, limba maternă – maghiara și limba paternă – româna nu pot fi exersate și deci nici recuperate, am decis aproape spontan, să iau primul avion și să mă implic cu priceperea mea de profesoară de limbă străină, să o ajut; în cele câteva zile, m-am și „instruit” mai mult intuitiv – asistând la câteva ședințe ale ei cu specialiștii – urmând să îi fiu de folos ulterior, chiar de la distanță.
M-am întrebat: Unde este Alina, omul de odinioară? Spre bucuria mea, am constatat că înlăuntrul ei omenesc a rămas neschimbat: are aceeași generozitate de mamă ce dăruiește; se apropie sau se îndepărtează de semenii săi, după cum își percepe bătăile inimii. În ultimele zile, Alina nu a mai plâns deloc; într-o după masă – pentru prima dată în două luni – s-a apropiat de pianul din holul clădirii, a deschis capacul claviaturii și s-a concentrat pe formarea de acorduri, plimbându-și degetele cu delicatețe fără teamă, deși niciodată nu a învățat pianul; inconștientul îi dicta să le armonizeze de parcă era supravegheată de însuși tatăl ei, odinioară un instrumentist (chitarist) valoros din orchestrele de jazz clujene; într-un alt episod, Alina a schițat un dans popular din tinerețe, punându-și mâinile pe șolduri, fredonând o melodie ritmată, chiar pe holurile centrului de recuperare; își exprima în bucurie – parcă trezirea la viață – simțind că este iubită necondiționat așa cum este ea acum.
La plecarea din acest așezământ de recuperare, Alina a luat cu sine încrederea tuturor că va câștiga bătălia cumplită de reîntoarcere la o vorbire articulată în cele trei limbi. Poate ca să-mi răsplătească oboseala călătoriei, mi-a cuprins mâna dreaptă în mâinile ei, mi-a mângâiat-o îndelung și, după o tăcere plină de semnificații, mi-a spus, pe un ton matern, protector, cu un glas limpede, plin de afecțiune și bine articulat: Tu sei la mia Bamba (bambina) (Ești copilița mea).