Ana și Nicu Marcu

Șederea la bunici (Ana și Emil Marcu din Ocna Mureș) a fost cea mai frumoasa perioadă din viața mea. Eram mandra că aveam așa bunici frumoși, educați, buni.
Mama Mare era pentru mine ca o Mamă. Îmi aduc aminte cum îmi făcea baie, mă spală pe păr, îmi limpezea părul cu apă cu oțet ca să fie frumos și strălucitor.
Făceam multe lucruri împreună cu bunicii: mergeam la stupi, la biserică – unde îmi plăcea să cânt; am fost și la Tușnad Băi. Mă simțeam cu ei ca în Rai.
Era totul perfect, era viața pe care orice copil și-ar dori să o aibă.
Dacă aș putea întoarce viața!
Alături de bunicii mei eram foarte fericită, fericită, fericită!
Alina

„Mama Mare”, „Mama”!
Pentru mine, primii pași, primele clase, primele amintiri pentru primul meu copil. Îi mulțumesc și mă rog pentru ea cu multă dragoste pentru că am avut-o în viața mea.
Nicu Marcu – unchiul preferat, idealul meu de libertate, iubit de toți, de toate, un om care mi-a bucurat și înfrumusețat viața mereu. La mulți ani, Nicule dragă!
Tita

MAMA și FIUL
În 2 iulie 1941, mama – Ana Marcu – împlinea 25 de ani. Și-a făcut cadou după o zi  în 3 iulie 1941, un băiețel cu ochi albaștri – pe Nicușor – al treilea copil și cel mai înzestrat cu multiple talente, (muzica, desen, mecanică) din cei patru copii ai familiei Marcu (Nuși, Emil, Nicușor, Mia).
Această împrejurare fericită elimină orice alt argument ce ar putea fi invocat ca să descriu legătura profundă dintre mamă și fiu.
De-a lungul anilor, Mama a fost „echi-apropiată” de fiecare din cei patru copii ai săi, dar adâncul sufletului ei era plin de înțelegerea sufletului lui Nicușor – copil bun, cel mai bun.
La rândul său, Nicușor a știut cel mai bine dintre noi toți să îi facă, de ziua de naștere a mamei, de 1 și 8 Martie, darul cel mai apropiat de sensibilitatea ei. Păstrăm și acum discul cu cântece dedicate mamei și discul cu cântecele lui Gică Petrescu.
In cartea „Uioara mea”, Nicușor evocă momentul unui incendiu din Huedin (unde era elev în clasa a 8-a). De haosul de acolo, mulți s-au folosit să jefuiască magazinele de tot felul… Nicușor relatează: „Deși eram tare flămând, nu m-am atins de nimic pentru că Mama mi-a spus: „nu pune mâna pe ce nu e al tău!” – și am preferat să rabd.”
Așadar, la zi de comemorare, dar nu numai, gânduri pioase de vie amintire iubitei noastre Mame, azi 2 iulie 2022, când ar fi împlinit 106 ani.
Iar pentru Nicușor, la ai săi 81 de ani – pe care îi împlinește în 3 iulie 2022 – o îmbrățișare caldă și admirativă pentru neîntrerupta sa atitudine creativă și  neobosita sa disponibilitate la acțiune, o îmbrățișare care întregește rugăciunea noastră de fiecare seară pentru sănătatea lui.

Mia și Ionuț

Despre EMIL MARCU

112 – atâția ani ar fi împlinit Emil Marcu (născut în Găbud la 7 iunie 1910) – pentru  copii – „Ticu”, pentru nepoți – „Bubu”.

Despre locul și contribuția lui la comunitatea orașului Ocna Mureș – șef al pompierilor voluntari, stupar, fotograf, croitor etc. – am mai scris câte ceva; acum însă, mă inspir dintr-un scurt dialog avut cu fiul meu, Ionuț:

Eu: Despre ce să scriu de data aceasta, în amintirea lui (a lui „Ticu”) ?

Ionuț (sec): Că nu mă prea lăsa să umblu cu sculele lui, temându-se că nu le pun la loc ! Poate credea ca îți semăn ție…?!

Eu: Chiar așa ? răspund eu, simțindu-mă cu musca pe căciulă, încercând să blochez continuarea subiectului…

Ionuț: …dar îmi permitea să arunc la țintă cu cuțitul, în ușa de lemn a garajului unde era motocicleta.

Eu: Ticu și apoi Nicușor (fratele de la Cluj) trăgeau excelent cu praștia și, la distanță mare cu piatra…

Ionuț: …și mă mai lăsa să mă joc la polizorul fixat lângă acel garaj.

Eu: E ușor să ascuți ceva ?

Ionuț: Nu-i ușor, dar m-a învățat și supravegheat, nu mă lăsa chiar de capul meu… Că tot am menționat garajul, mai ții minte cum, în interior atârnau multe ghirlande foarte ciudate? Mai știi din ce erau făcute?

Eu: Nu…

Ionuț: Bubu înșirase pe sârme biletele de tren de la toate călătoriile pe care le făcuseși tu la Ocna Mureș.

Eu (cu lacrimi în ochi și cu glas mic): Într-adevăr… Cred ca e una din imaginile și amintirile ce merită evocate de ziua lui.

Cu caldă și duioasă amintire,

Ionuț, Mia, Nicușor și ceilalți din familie care își mai amintesc de el.

7 iunie 2022

din satul Șurdești- comuna Șișesti – Maramureș

Câteva argumente pentru înscrierea lui în circuitul turistic al zonei

(adaptare și completare de Maria Dipșe, după un text propus de specialiști din Baia Mare)

Repere geografice și istorice

Complexul „Casa memorială DIPȘE” se află în Satul Șurdești, comuna Șisești, județul Maramureș, localitate care face parte din zona etnografică a Chioarului, subzona Fisculaș.

Sistemul Teritorial Chioar-Lăpuș este localizat într-un cadru geografic divers, remarcat prin resurse naturale și antropice. Multitudinea componentelor sale peisagistice, estetice, științifice, curative, recreative, îi conferă valoarea de areal turistic.

La începutul secolului XV, majoritatea așezărilor umane erau deja constituite. Satele sunt situate la altitudinea de 300 – 450 m având în partea de nord-est și nord masivul vulcanic Gutâi (1443m) și Igniș (1307m). Comuna Șisești și satele aparținătoare se încadrează în satele de tip răsfirat, cu vetre bine conturate. Aici s-a dezvoltat o economie complexă, axată în special pe creșterea animalelor, pomicultura și prelucrarea lemnului.

Comuna Șisești (atestata documentar în 1411, cu o populație de 1505 locuitori si satele aparținătoare) este situată in partea de nord a Chioarului, exact la sud de Baia Sprie. Cele 7 sate ale comunei (inclusiv Șisești) număra aproximativ 5829 de locuitori. Satul reședință de comună, Șisești este asociat numelui lui Vasile Lucaciu (1852-1922), unul dintre conducătorii mișcării memorandiste din 1892-1894 cu legături strânse cu familia Dipșe –  oameni-gospodari de frunte din satul Șurdești.

Satul Șurdești, atestat documentar în anul 1400 (cu 1407 locuitori) este situat la aproximativ 20 km de Baia Mare pe traseul Baia Sprie – Cavnic. Acesta își datorează faima, bisericii de lemn construită la 1754, cea mai înaltă biserică de lemn din Europa, cu pictură interioară, devenită în anul 1999 obiectiv al listei Patrimoniului Mondial UNESCO, alături de biserica de lemn din satul vecin – Plopiș – datată 1798, ambele considerate capodopere ale tipologiei arhitecturii bisericii de lemn din Maramureș.

Statutul juridic al imobilului „Casa memoriala DIPȘE”

Întemeietorul gospodăriei amplasate pe terenul generos aflat în proprietatea sa, Costan Dipșe a trăit până în anul 1915. Fiul său, Ioan, ca mezin, rămâne potrivit legilor nescrise ale comunității țărănești, să trăiască alături de părinți și să moștenească gospodăria. În această casă se naște Constantin Dipșe – viitor pictor, Gheorghe Dipșe – apărător al credinței greco-catolice și Viorel Dipșe – erou de război și alți frați – oameni de ispravă.

Imobilul trece prin diverse faze de deținere, iar în anul 2012, Maria Dipșe, soția pictorului Constantin Dipșe (cu susținerea fiului lor, Ion-Costan Dipșe) devine proprietar legal, prin cumpărare de la moștenitoarele de drept ale casei și cămării („găbănașului”), construcții aflate pe același teren. Pentru ca imobilul să fie complet în proprietatea Mariei Dipșe, rămâne de clarificat statutul juridic al terenului.

Date privitoare la construcția casei și exploatarea sa în timp

Arhitectura gospodăriei țărănești face parte din aria nordică transilvăneană a arhitecturii tradiționale și are note comune cu Maramureșul, Oașul și Lăpușul, asemănări cu zona vecină de peste Someș, a Codrului, dar și note deosebitoare. Casele de bârne de stejar și fag, au prispe cu stâlpi, cu sau fără balustradă. Acoperirea pereților cu o tencuială de lut se practica frecvent în secolul XIX. Vechiul acoperiș al caselor din aceasta zonă avea pantele mai înalte și purta învelitoarea din paie de grâu.

Starea imobilului construit în 1870, și a cămării – „găbănașului” construcție distinctă din 1892 peste beci, dovedea că cel puțin în ultimii 20 de ani înainte preluarea lui de către Maria Dipșe și fiul Ion-Costan Dipșe, acesta nu a beneficiat de îngrijire și mai ales de reparații.

Date cu privire la personalități și evenimente asociate clădirii

Gospodăria din Șurdești a familiei Dipșe are capacitatea de a evidenția succesiunea generațiilor aparținătoare unui „neam” mare, atribut cu dublu sens – număr mare de persoane, dar și existențe de excepție. Este locul în care s-au născut, au crescut și s-au format personalități ce au marcat istoria satului, spiritualitatea locală și națională. Astfel:

  • Memorandistul Costan Dipșe (1843-1915) va face parte din delegația ce va merge la Viena în anul 1892, pentru susținerea drepturilor românilor din Ardeal.
  • Fiul său, Ioan Dipșe – primar și jude local al localității Șurdești, se va afla alături de Vasile Lucaciu la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, pentru celebrarea Unirii.

Dintre fii lui Ioan Dipșe rămân în istoria locului:

  • Viorel Dipșe căzut în al II-lea război mondial;
  • Gheorghe Dipșe preot greco-catolic – închis 13 ani în pușcăriile comuniste pentru refuzul de a renunța la credință, autor al primului proiect de captare a apei izvoarelor și aducțiune a apei în sat, realizatorul și susținătorului material al Monumentului Eroilor din sat;
  • pictorul Constantin Dipșe – care a redat în bună parte din lucrările sale de pictură, atmosfera satului natal (1917-2010).

Toți s-au născut în această casă și s-au format în prima copilărie, în acest sat.

Evaluarea globală – Concluzii

  • Criteriul vechimii – valoare medie, ponderată prin aplicarea criteriului autenticității, datorită păstrării nealterate a clădirii, în proporție de 90 %; imobil datat prin inscripția sculptată pe tocul ușii de intrare, în limba română, cu caractere majuscule slavone; anexa (cămara) – găbănașul – a fost făcut de același proprietar (puțin probabil și meșter) în anul 1892, dată inscripționată în aceeași formulare și cu aceleași litere chirilice. Remarcabil este stilul scrierii – extrem de îngrijită, particularitate care ilustrează nivelul de educație a proprietarului (presupunem că a apelat la un meșter care cunoștea bine acest fel de inscripționare, rar întâlnit chiar și la bisericile de lemn; aceasta caracteristică se poate include și în aprecierea referitoare la unicitate.
  • Criteriul referitor la valoarea arhitecturală, artistică și urbanistică – valoare mare: arhitectura casei este reprezentativă pentru tipologia locuinței rurale din zonă, pentru ultimele decenii ale secolului XIX. Materialele introduse în construcție și tehnicile de prelucrare și asamblare aplicate componentelor arhitecturale au conservat autenticitatea care definește arhitectura vernaculară cu funcție de locuire, a satului românesc transilvănean. De exemplu, folosirea tehnicii alternanței elementelor orizontale ale sistemului de pereți Blockbau cu elemente verticale. Valoarea arhitecturală dar și artistică a stâlpilor galeriei este evidențiată.
  • Criteriul referitor la frecvență, raritate și unicitate – valoare mare: în epocă tipul arhitectonic al acestei case era frecvent, dar existența datei și inscripționarea ei în această manieră sunt rar întâlnite. Prin transformările arhitecturii tradiționale, petrecute în a doua jumătate  a secolului XX, la începutul secolului XXI, casa familiei Dipșe constituie un vestigiu ce exemplifică calități date de coerența structurală și a proporțiilor, astfel, valoarea sa a crescut.
  • Criteriul referitor la valoarea memorial-simbolicăfoarte mare: datele cu privire la personalitatea proprietarului originar, cât și a urmașilor săi, sunt elocvente pentru evenimentele perioadei, cât și pentru profilul cultural al satului, iar statura artistică a pictorului Constantin Dipșe, născut în această casă din Șurdești, a căpătat dimensiuni naționale și internaționale.

Așezările rurale în general, au născut și conservat multe secole, un sistem de viață comunitară cu valori precise și fundamentale, hotărnicite în succesiunea generațiilor. În ultimii 30 de ani, modificările în spațiul vizibil și în lumea valorilor imateriale sunt ireversibile și explicabile. Pe acest fundal, intențiile, nu numai declarate dar și eforturile efective, ale actualilor proprietari ai Casei Dipșe, lasă să se întrevadă o abordare mai prietenoasă în trăirea și asumarea timpului istoric.

Din perspectiva feluritelor obiecte vechi, documente scrise și audio, fotografii ce vor fi expuse alternativ, destinul particular al Casei Dipșe – cu valoare de monument istoric și monument memorial – împlinește o evocare recuperatorie a istoriei reale a Șurdeștiului, sat de țărani crescători de animale, meșteri ai prelucrării lemnului și nu în ultimul rând, agricultori.

Următoarele acțiuni vor susține reconstituirea unei lumi speciale și de importanță vitală a amintirii dar și o efervescență proiectată spre viitor:

  • expoziții temporare cu panouri după operele de artă diverse ca tehnica create de pictorul Constantin Dipșe,
  • întâlniri cu oameni de cultură din diferitele zone ale țării,
  • întâlniri cu caracter instructiv-educativ cu generații succesive de elevi ai școlii din sat ce poartă numele artistului,

Vizitele musafirilor – asistate în limba română, franceză, engleză și italiană – vor cuprinde explicații integratoare despre axa geografică Biserica din Șurdești, Casa memorială Dipșe și Monumentul eroilor satului căzuți in cele două războaie mondiale –construit pe stânca denumită „Bulbucul Mic”.

Toate vor fi în acord cu istoria Casei cu valoare de monument memorial.

Astăzi 16 decembrie 2021 se împlinește o jumătate de secol și un an de când destinul meu și al pictorului Constantin Dipșe, a primit o nouă amprentă. De unde? De undeva de SUS, chiar dacă în realitatea de aici, de pe Pământ a fost vorba de o întâlnire întâmplătoare. Împreună ne-am împlinit ca familie iar profesional, fiecare ne-am împlinit pe un drum ascendent. Am „răspuns” cu onestitate, răbdare și dragoste „comenzii” Destinului și, privind înapoi, știm că nu ne-ar fi fost mai bine altfel.

Față de pictorul Constantin Dipșe – soț și tată – mie și fiului nostru, Ionuț, ne rămâne misiunea nobilă de a-i ține vie amintirea, și de a face cunoscută arta sa, publicului larg.

Azi, în Grădina Botanică din București, pe o alee de lângă lac, vă puteți întâlni cu bucuria  culorilor pe care artistul a împărtășit-o întotdeauna cu generozitate.

Măriuca Dipșe

Pe Teodor Boşca ni-l amintim mereu, nu doar în 5 februarie, ziua lui de naştere. Ni-l amintim ca model de dascăl şi expresie a unui spirit literar universal ce te îndeamnă să te cultivi fără încetare.

* Sonetul 19 de W. Shakespeare în traducerea lui Teodor Boșca.

(căsătoria civilă din 16 februarie şi cea religioasă din 21 februarie 1971)

Naşa Mărioara avea o distincţie aristocratică ereditară; un simţ şi o înţelegere a realităţii epocii pe care o traversam şi, de pe urma căreia, a suferit ca refugiat din Basarabia. Naşa noastră era o înţeleaptă: nu ne dădea sfaturi în mod direct, ci ne povestea întâmplări din care aveam foarte multe de învăţat.

Naşul Mișu, profesor universitar la A.S.E., a „importat” în România, din mediul academic din SUA, ştiinţa Marketingului, pe care a îmbogăţit-o cu multe studii de specialitate recunoscute în străinătate. Temperament dinamic, de o vastă anvergură ştiinţifică, a avut mai mulți discipoli. Naşa Mărioara şi Naşul Mişu ne-au fost model în multe privinţe, pentru care amintirea lor rămâne vie.

Mamă Dragă,

Astăzi, când ai fi împlinit 103 ani, te rog să primești în dar prin puterea gândului – din partea mea – toată dăruirea pe care o pun în munca pentru GRĂDINA NOASTRĂ din Uioara. Ai prețuit-o nespus.

Cât mă pricep și cât mă țin puterile îngrijesc mărul din care îți trimit o cunună cu fructe ce stau să se coacă.

Îmbrățișarea noastră caldă te cuprinde în fiecare zi.

Mia, Ionuț, Nuși, Nicușor

Astăzi, 5 februarie, Profesorul Teodor Boşca ar fi împlinit 97 de ani. S-a stins în 1987, la 65 de ani.  

Sufletul lui era împovărat de lipsa libertăţii de exprimare, de constrângerile  cenzurii care-l obliga – ca să poată exprima (de pildă, în piesa „Judecata”) idei nepreţuite despre morală şi prietenie sau despre prietenie şi dragoste –să presare contextul cu  termeni precum „tovarăş” sau „tractor”.

La acestea s-a adăugat supărarea că a fost silit să iasă la pensie în plină forţă creatoare, când talentul său de dascăl (Conferenţiar dr. la  Catedra de Literatură Universală, Facultatea de Filologie din Universitatea Babeş-Bolyai) întrecea orice altă figură contemporană. Nu a „prins” postul de profesor universitar pentru că la vremea aceea, pentru o astfel de poziţie, ar fi trebuit să dovedeşti că eşti „un bun comunist”, stare incompatibilă cu structura şi morala Domnului Boșca.

Emil Marcu din Ocna Mureş – Tatăl meu – un om înţelept şi generos

(7 iunie 1910 – 20 februarie 1989)

Omagiul pe care-l aduc în această zi de februarie, memoriei Tatălui meu, de fapt părintelui nostru – căci semnez rândurile acestea şi în numele fraţilor mei în viaţă Nuşi şi Nicuşor şi al copiilor noştri – va conţine o poveste ce poartă amprenta înţelepciunii lui.

De la o bronşită banală care s-a cronicizat, Emil Marcu a ajuns să sufere zeci de ani de astm bronşic. Deşi s-a supus celor mai dure investigaţii ale medicilor din Cluj, tot a avut nenumărate nopţi dormite în genunchi lângă pat, ca să nu se sufoce. Mama-l îngrijea cu dăruire de sfântă, să-l ţină în viaţă pentru familia noastră.

O veche pasiune l-a îndemnat să reia lucrul cu abinele, plasându-şi stupii într-o pădure (de la Ciunga) din extravilanul oraşului Ocna Mureş.

La vremea recoltării mierii (pentru cine nu ştie), una din primele acţiuni este descăpăcitul fagurilor, adică deschiderea alveolelor ce conţin mierea care prin centrifugare, va fi extrasă. Prin această desigilare  cu o furculită sau cu un cuţit special, se recoltează căpăcelele sau cum le numim noi, descăpăcituri. Gustând din darurile albinelor, Emil Marcu, a observat că, mestecând descăpăcituri/ căpăcele respiraţia i se îmbunătăţeşte. Repetă mestecarea câte unei porţioare de descăpăcituri şi, aplică metoda chiar şi în momentele de criză de astm din care, în felul acesta, se salvează. Prin observarea repetată a reacţiilor pozitive ale propriului organism la acest tratament, a tras concluzia privind valenţele tămăduitoare ale acestuia. Explicaţia ar fi simplă : acele căpăcele conţin, pe lângă ceară şi miere, şi diverse răşini printre care propolisul ce funcţionează ca un antibiotic local şi aerosol vindecător.

Reuşita tramentului se bazează însă pe 2 condiţii pe care Tatăl meu mi le-a comunicat cu glas apăsat:

1) “- Luaţi descăpăcituri înainte să se declanşeze tusea de dimineaţă şi înainte de orice sesiune  de tuse seacă de peste zi, ce duce de fapt la inflamarea bronhiilor.

2) “- Insistaţi !, zicea el, perseveraţi, nu abandonaţi!”

I-am urmat sfatul inclusiv în această iarnă, recunosc – adăugând pe descăpăcituri şi 2-3 picuri suplimentari de tinctură de propolis (30% concentraţie produs de Apimondia din str. Ficusului Bucureşti) pe post de “antibiotic local” şi, tusea mă ocoleşte.

Tatăl meu, Emil Marcu din Ocna Mureş era un bărbat înţelept şi generos, pentru că, din orice împrejurare extrăgea o învăţătură pe care, după ce a verificat-o, o dăruia şi altora într-o formă ce te făcea să o ţii minte şi la care să iei aminte.

Mulţumim, mulţumim, iubiţilor Părinţi !!

Ticu si Mama in gradina cu stupi

Astăzi, 5 februarie 2015, TEODOR BOŞCA – profesor şi poet – ar fi împlinit 93 de ani. Să ne gândim la el recitind versuri traduse în română, din cele 3 volume publicate.

 Shakespeare Sonetul 77

 Oglinda zice că ţi-e vraja ştearsă,

Cadranu-arată timpul tău cum piere;

Pe albe pagini mintea ţi-o revarsă,

Iar tîlcul cărţii gustă-l cum se cere.

Cînd zbîrcituri oglinda-ţi pune-n faţă,

În gîndul tău căscate gropi învie;

Ascunsa taină-a ceasului te-nvaţă

Al vremii mers tiptil spre veşnicie.

Ce nu poate memoria să ţină,

Dă foilor, şi-n ele-ţi vei găsi

Copiii-aduşi de creier la lumină,

Şi-o minte nouă-ţi vei descoperi.

            Aste-nsemnări, oricît le-ai reciti,

           Sînt  de folos şi cartea ţi-or hrăni.

(extras din vol. Shakespeare SONETE   În româneşte, cu o prefaţă de Teodor Boşca. Prezentare grafică şi ilustraţii Emil Chendea Ed. Dacia Cluj 1974)

 

Peire CARDENAL  (60)

 Aş vrea să-ncep o nouă poezie,

ce-n ziua de judeţ i-o voi rosti

Celui ce din nimic mă plămădi.

Atunci, de-mi va găsi vinovăţie

şi va voi în iad a m-arunca,

voi zice : « Milă, Doamne: nu aşa!

Rea lume anii mei i-a chinuit,

de cel viclean fă dar să fiu ferit!»

 (extras din vol. Poezia trubadurilor provensali italieni, portughezi, a truverilor şi a minnesangeriilor  în versiune originală şi în traducerea lui Teodor Boşca . Ed. Dacia Cluj 1980)

 

CHENIER :Tînăra captivă

Gingaşul spic se coace, iar coasa nu-l doboară;

La strugure nu-i pasă de teasc, şi peste vară

Bea roua proaspătă din zori.

Iar eu, ca el suavă, la fel încîntătoare,

Oricît mi-e plin prezentul de nori şi-ameninţare,

eu încă nu doresc să mor !

 extras din vol. Poezia preromantică în Anglia, franţa, Germania, Italia şi Spania

Antologie poliglotă, traduceri, cuvînt înainte, prezentări şi note de Teodor Boşca. Ed Tribuna 2007