by ·1 Comment

În general, suntem mulțumiți când enunțăm clar, cu voce tare sau în scris, ceea ce avem limpede în minte, ceea ce este bine conceput.

În rest, vorbim, tăcem, iar vorbim; sau, vorbim – nu tăcem și iar vorbim.

Vorbirea articulată este capacitatea de a emite sunete clare și organizate care formează cuvinte și propoziții cu sens; această capacitate se câștigă prin educare, într-un lung proces de învățare față de care ne comportăm ca și cum ar fi definitiv și pentru totdeauna. Considerăm vorbirea noastră articulată, un izvor nesecat de cuvinte enunțate uneori cu respect, alteori, la întâmplare, fără suport logic ori emoțional. Exprimăm gânduri la vedere, gânduri ascunse, sentimente autentice sau inventate; jonglăm cu rostirea cuvintelor așa cum ne place, făcând chiar promisiuni pe care nu le respectăm.  

Dar, ca să ne fie spre sănătatea minții și a sufletului, trebuie să folosim vorbirea articulată ca să ne reprezinte ființa lăuntrică, autentică și armonioasă. De aceea vorbirea trebuie să fie un veșmânt zilnic de sărbătoare. Și pentru aceasta, trebuie să o îngrijim, să o îmbogățim cu cuvinte și expresii alese, demne de o ființă ce caută continuu să crească, să  se împlinească.

Îmi este mereu prezent în minte că un gând nerostit poate deveni chiar o povară iar o emoție nespusă poate crește până la durere. Știu că vorbirea nu este doar un instrument al comunicării ; poate fi o formă de vindecare, de afirmare a propriei identități etc.; că ea aduce  claritate în haosul interior, alinare în suferință, curaj în nesiguranță. Și pentru toate aceste virtuți ale comunicării care ne vin de la Dumnezeu, ar trebui să fim fericiți.

Da, fericiți ar trebui să fim și când ne reușește o construcție aleasă de cuvinte într-o comunicare cu cineva drag. Fericiți ar trebui să fim și când putem exprima chiar în puține cuvinte, multul pe care îl simțim. Fericiți ar trebui să fim, desigur, când găsim cuvintele potrivite pentru exprimarea unui gând profund. Fericiți ar trebui să fim dacă alegem să răspundem pe WhatsApp în cuvinte, nu doar cu emoticoane pentru a economisi timp. Fericiți ar trebui să fim când alegem să folosim emoticoane doar pentru a pecetlui ceea ce am exprimat deja prin cuvinte bine însăilate într-o urare, într-o apreciere, într-o binecuvântare, într-o reciprocitate de idei. Fericiți ar trebui să fim dacă putem pronunța și scrie – în modul cel mai firesc – cuvinte calde ce pot tămădui răni. Fericiți ar trebui să fim când putem îmbogăți cu un zâmbet, iertarea pe care o dăm celuilalt, prin cuvinte, uneori prea puține. Nu în ultimul rând, fericiți ar trebui să fim când avem curajul să recunoaștem că am greșit. Fericiți ar trebui să fim când semenii noștri simt – printr-o vorbă spusă de noi cu autenticitate – că ne apropiem de sufletul lor.

Dar, mai ales ar trebui să fim fericiți când, răniți de cuvintele aspre sau reci ale celorlalți, putem tăcea îndelung, ținând zăvorâte în noi, cuvintele în clocot, nepotrivite, ce i-ar putea răni.

Când vom conștientiza că vorbirea noastră articulată este una dintre cele mai profunde și valoroase daruri date nouă?

DOAR când ne lipsește, când, printr-o împrejurare nefericită, rămânem fără grai sau fără graiul articulat de dinainte. Căci atunci nu mai putem da înfățișare exterioară lumii noastre interioare. Nici sentimente, nici rugăminți, nici chiar rugăciuni nu mai putem exprima; atunci nu mai putem spune „mi-e dor”, te îmbrățișez cu drag”, „mă tem”, „regret”, „iartă-mă” ori „mulțumesc” sau simplu – „ne auzim” ori „vorbim”.

Toate acestea le-am redescoperit în preajma unei bolnave care, în urma unui accident vascular cerebral și-a pierdut graiul pentru mai multe zile ce au părut o veșnicie.

Aceasta pacientă de vârstă mijlocie – inițial aproape în comă, odinioară vorbitoare a trei limbi (maghiară, română și italiană) – și-a regăsit graiul printr-un tratament medical de specialitate; doar că, în spusele ei, continuă să se suprapună registrele lingvistice. Izvorul cuvintelor sale, aproape secătuit, nu furnizează decât înlănțuiri cu câteva vorbe distincte și restul, într-o țesătură cu înțelesuri de nerecunoscut. Câteva litere a căror articulare s-a pierdut, nu mai sunt asociate cu sunetele corecte de odinioară; ele sunt absente din structura cuvintelor ce iau o înfățișare sonoră stranie. În mintea ei, poate că acel cuvânt sună bine, chiar cu semnificația corectă, cu care ea îl investește și pe care mimica ei o dezvăluie, dar care se rătăcește pe lungul itinerar de la creier la gură și corzile sale vocale.

Din credința zidită în însăși ființa ei, prin lupta de una singură cu viața ca să și crească unica fiică, bolnavei i-a rămas doar un refren sonor – „la Dumnezeu” sau „de la Dumnezeu” – refren ce împodobește în mare proporție enunțurile sale neinteligibile.

Mușuroiul de cuvinte presărate cu acest „refren” se rostogolește din străfundul sufletului ei, izbucnind ca o lavă incandescentă ce arde sufletele celor din jur. Ies la suprafață, spontan, succesiv, cuvinte în 2 limbi, cuvinte-pereche, cu același sens; pacienta te vede că o asculți cu mimica celui ce vrea sa pătrundă și să absoarbă o coerență parțială din vorbirea ei, iar ea te întreabă: „ai înțeles?” Și, ca să o încurajezi să continue exercițiul vorbirii, îi răspunzi cu plânsul înăbușit: „da, am înțeles”.

În dorința ei – ca odinioară – de a-și spune gândurile nestăvilite, răzbat sunete discordante acolo unde literele nu mai sunt corect articulate. O împletitură încâlcită de cuvinte se arată la lumina zilei din întunericul ce pare că adăpostește gânduri și dorințe cu mult mai limpezi decât ne poate ea comunica.        

În limba maternă, ea articulează cu timiditate, de parcă ar fi o limbă străină. Adesea, ceea ce încearcă să pronunțe, nu se corelează cu ceea ce aude, deși vede mișcarea buzelor; iar altă dată, reușește să enunțe chiar o frază întreagă, cu intonație interogativă sau exclamativă.

În centrul medical din Italia unde fac tratamente de specialitate pentru recuperare neurologică (pentru concentrarea atenției, pentru asocierea imaginilor cu sonoritatea denumirii obiectelor și altele) se lucrează la recuperarea comunicării în limba italiană. Dându-mi seama – în urma unei încercări de a  comunica la telefon cu ea, că acolo, limba maternă – maghiara și limba paternă – româna nu pot fi exersate și deci nici recuperate, am decis aproape spontan, să iau primul avion și să mă implic cu priceperea mea de profesoară de limbă străină, să o ajut; în cele câteva zile, m-am și „instruit” mai mult intuitiv – asistând la câteva ședințe ale ei cu specialiștii – urmând să îi fiu de folos ulterior, chiar de la distanță.

M-am întrebat: Unde este Alina, omul de odinioară? Spre bucuria mea, am constatat că înlăuntrul ei omenesc a rămas neschimbat: are aceeași generozitate de mamă ce dăruiește; se apropie sau se îndepărtează de semenii săi, după cum își percepe bătăile inimii. În ultimele zile, Alina nu a mai plâns deloc; într-o după masă – pentru prima dată în două luni – s-a apropiat de pianul din holul clădirii, a deschis capacul claviaturii și s-a concentrat pe formarea de acorduri, plimbându-și degetele cu delicatețe fără teamă, deși niciodată nu a învățat pianul; inconștientul îi dicta să le armonizeze de parcă era supravegheată de însuși tatăl ei, odinioară un instrumentist (chitarist) valoros din orchestrele de jazz clujene; într-un alt episod, Alina a schițat un dans popular din tinerețe, punându-și mâinile pe șolduri, fredonând o melodie ritmată, chiar pe holurile centrului de recuperare; își exprima în bucurie – parcă trezirea la viață – simțind că este iubită necondiționat așa cum este ea acum.

La plecarea din acest așezământ de recuperare, Alina a luat cu sine încrederea tuturor că va câștiga bătălia cumplită de reîntoarcere la o vorbire articulată în cele trei limbi. Poate ca să-mi răsplătească oboseala călătoriei, mi-a cuprins mâna dreaptă în mâinile ei, mi-a mângâiat-o îndelung și, după o tăcere plină de semnificații, mi-a spus, pe un ton matern, protector, cu un glas limpede, plin de afecțiune și bine articulat: Tu sei la mia Bamba (bambina) (Ești copilița mea).

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                               

by ·0 Comments

„Astăzi și în zilele ce vor urma, există un singur lucru pe care nu ai voie să-l faci, să fii trădător. Există un singur drum în viață care te îndepărtează de trădare – cel eroic. Numai pe această cale poți răscumpăra lumea”

(Fericitul Episcop Ioan Suciu).

Expoziția foto-documentară de la Biblioteca Academiei, deschisă în 28 mai 2025, dedicată Fericiților Episcopi Martiri Greco-Catolici – Valeriu Traian Frențiu, Iuliu Hossu, Alexandru Rusu, Ioan Bălan, Ioan Suciu, Vasile Aftenie, Tit Liviu Chinezu – mi-a adus în prim planul minții și al sufletului, conceptul de loialitate.

În stilul meu de lucru, arunc o scurtă privire în DEX ca să surprind și prin sinonime, complemente adjectivale, conotațiile cele mai subtile ale acestui concept.
Loialitate este un substantiv derivat cu sufix din adjectivul loial+ itate(sufix).

Este o virtute, valoare sau calitate umană care implică respectarea anumitor norme morale, care își îndeplinește cu cinste obligațiile asumate, devotament, atașament puternic și o susținere neclintită față de o persoană, un grup, față de o idee.

Conotațiile implicite de cinste și statornicie în atașament formând esența însăși a loialității, impun ca adjectivul loial să nu poată  suporta grade de comparație. Așa cum nu poți fi foarte cinstit sau mai puțin cinstit, pentru că – ori ești, ori nu ești cinstit – tot astfel ești sau nu ești loial unei persoane, unui crez, unei Biserici.

Loialitatea față de credință este calitatea supremă și primordială a vieții Episcopilor Martiri, dovedită mai ales în regimul  comunist îndelung opresiv iar, esența rugăciunii lor este închegată în invocația Fericitului Episcop Alexandru Rusu: Doamne, Dumnezeule, primește jertfa vieții mele pentru libertatea Bisericii Greco – Catolice !

Texte, fotografii, documente rare, obiecte personale au umplut sala de expoziții și acestea, ar putea fi prea puține dovezi ca să-l cutremure pe un vizitator întâmplător. Dar, cum mulți dintre noi au avut părinți sau rude în suferință din cauza crezului lor religios, avem unitatea de măsură bine întipărită în memorie pentru ca o lacrimă tăcută să rămână pe veci în sufletul nostru.

Expoziția itinerantă organizată de Muzeul Județean Satu-Mare, deschisă și argumentată de reprezentanți ai Bibliotecii Academiei Române și ai Muzeului, a fost întâmpinată de cuvintele de mulțumire și aprecieri deosebite ale Episcopului nostru de București, Mihai Frățilă în fața unei asistențe numeroase, dornică să participe la un eveniment atât de select.

                                                
O pictură a artistei Elisabeta Talpoș – „Fericiții Episcopi Martiri” – a fost oferită Episcopiei noastre iar un album select îngrijit și frumos tipărit, pregătit de Muzeul județean de Artă din Satu Mare, a făcut alegerea rapidă a publicului.


Cu deplină venerație față de modelul unic de sacrificiu pentru neam și credință, cerem – prin ruga de fiecare zi din biserica noastră către Sfinții Episcopi Martiri – harurile de care avem nevoie, să putem trăi creștinește după învățătura Bisericii noastre. 

 Maria Dipșe, 22.06.2025

by ·0 Comments

…este deviza de excepție pe care Episcopul greco-catolic Iuliu Hossu a rostit-o și care i-a servit drept reper în misiunea sacră asumată până la sacrificiu.

Fidel Romei cu care Biserica noastră greco-catolică a rămas Unită, Iuliu Hossu a fost răsplătit pentru sfințenia și curajul său, cu recunoașterea de către Papa Paul al VI-lea, prin titlu de Cardinal „in pectore” (în secret) informație făcută publică postum, și beatificat în 2019 la Blaj, alături de ceilalți șase Episcopi greco-catolici martiri.

Personalitate unică, de vârf, a istoriei moderne a României, Cardinalul a fost comemorat în Conferința organizată de Episcopia Greco – Catolică de București, împreună cu Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului.

În 28 mai a.c., în amfiteatrul Bibliotecii Academiei Române, Conferința comemorativă dedicată lui Iuliu Hossu, la 55 de ani de la plecarea lui dintre pământeni, a fost deschisă de cuvântul Preasfințitului Mihai Frățilă, Episcop de București al Bisericii Greco – Catolice, continuând ca o veritabilă sesiune de comunicări științifice susținute de cadre didactice și cercetători de la prestigioase institute și instituții științifice din țară, de rangul cel mai înalt.

Numeroase informații inedite pe cinci teme, s-au organizat, prin complementaritatea lor, într-o imagine complexă și detaliată a personalității patriotului cardinal.

A fost evocat contextul european al relațiilor cu Sfântul Scaun, cu substanțială referire la România. S-a subliniat rolul Episcopului Iuliu Hossu, în crearea Marii Uniri. Nu a lipsit evocarea momentelor de referință din activitatea pastorală și publică a Episcopului între 1920 și 1945. O evidențiere particulară s-a făcut momentului desființării Bisericii noastre, insistându-se pe prezența Cardinalului în acest context. Prelegerea privitoare la represiunile sistemului comunist împotriva lui Iuliu Hossu între 1948-1970 a primit adeziunea plină de emoție a publicului asistent.

Informațiile îmbogățitoare scoase la lumină și oferite nouă din ungherele  arhivelor, ne-au făcut să inspirăm din aerul plin de speranță al momentului Unirii de la 1918, când Iuliu Hossu, în calitate de delegat oficial, a citit Rezoluția Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, în fața celor peste 100.000 de români. Cu suferința și cu durerile marelui patriot, a empatizat publicul asistent când s-a vorbit de vremea detenției și a domiciliului forțat ale cardinalului, pentru refuzul de a trece la ortodoxie.

Valoarea morală și spirituală excepțională a Cardinalului Iuliu Hossu ar trebui să fie o oglindă care, arătându-ne trecutul, să ne întărească în credința pentru păstrarea unității între națiune și Biserica noastră.

Fericiți cei ce lucrează pentru Unirea neamului ! un crez imperativ pe care Biserica noastră Greco – Catolică continuă să-l cultive, un crez căruia să ne dedicăm prin comunitățile din parohiile noastre, aducându-l mai aproape pe cel de lângă noi. 

Maria Dipșe  – 22.06.2025

by ·0 Comments

…ne oferă prilejul să rememorăm cu o reverență pioasă, rolul esențial al Bisericii Unite cu Roma, în întregirea la „scară mare” a țării și a neamului, prin împlinirea Marii Uniri.

Deopotrivă, ne oferă prilejul să realizăm, chiar dacă la „scară mică”, unirea noastră, a credincioșilor greco-catolici de azi, în rugăciune și acțiune. Să dezvăluim potențialul moștenit, latent, nemanifestat până acum, rămas camuflat de rămășițe ale opresiunii de odinioară. În amintirea părinților, moșilor și strămoșilor noștri, să onorăm Biserica, cu prezența noastră!

Reuniunea Mariană și-a desfășurat lucrările însoțite de rugăciuni, în zilele de 26, 27 și 28 mai 2025.

Delegațiile din Blaj, Lugoj, Cluj, Satu-Mare, Maramureș și București, au fost întâmpinate de Părintele capelan Cristian Dorin Ioanette. În cuvinte bine alese, Părintele a exprimat gânduri calde, pline de ospitalitate, zidite în jurul dominantelor:

 „Iată slujitoarea Domnului!”

„Când… răul dă năvală, nu-I totuna (Domnului) în preajma cui stăm!” pe care le-a întregit mai apoi cu cuvintele memorabile ale cardinalului Iuliu Hossu: „Credința noastră este viața noastră.”

Ziua de 27 mai a fost dedicată în principal, dezbaterilor în spațiile oferite de Mănăstirea Părinților Carmelitani desculți de la Snagov.

Programul de rugăciune și meditație a culminat în ziua de 28 mai, la mormântul Cardinalului Iuliu Hossu și mai apoi, cu reculegerea prin rugăciune, cântec sau tăcere, rând pe rând, la mormântul lui Corneliu Coposu, a Fericitului Ion Bălan și a Fericitului Vasile Aftenie din cimitirul Bellu Catolic. Poezii dedicate acestora au fost citite de Pr. Dăneț.

 Întâlnirea membrilor din Uniunea Mariană s-a încheiat în frumoasa noastră biserică ce a vorbit musafirilor, nu numai prin fresca cupolei cu o amprentă original românească, ci și, din nou, prin glasul de bun povestitor al Părintelui Constantin Oltean despre istoria bisericii, prin glasul de bun interpret de poezie al Părintelui-musafir Ioan Marcel Dăneț și prin glasul mult hotărât al Părintelui capelan Cristian Ioanette. Apoi, în Sala „Vasile Aftenie”, în sunetul imperativ al cântecului „Unde-i iubire, acolo e Dumnezeu!” ne-am unit într-un cerc promițător să fie fără fisuri, fără sincope; ne-am dezvăluit bucuria de a fi împreună, uniți prin aceeași credință.

În chip de concluzii, să ne însușim îndemnul Pr. Cristian Ioanette, rostit la mormântul Cardinalului Iuliu Hossu:

„Pe umerii strămoșilor noștri s-a clădit Biserica noastră, credința noastră; de aceea ne rămâne sarcina să fim, dacă nu apostoli, măcar mărturisitori de credință; este un lucru foarte important; în felul acesta, putem dovedi și apartenența noastră la istoria, patrimoniul, cultura și spiritualitatea poporului român. Altfel, totul se șterge, pentru că pentru generațiile care vin, dacă nu există cine să le spună: – Dragul meu sau draga mea, s-a întâmplat asta, asta, asta și asta – Adio! suntem șterși din istorie! Să nu uităm! Așadar, să nu ne fie frică, să avem curajul să-l mărturisim pe Isus Cristos prin Biserica noastră Greco-catolică!”

by ·0 Comments

Biserica noastră greco-catolică din București, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” este îmbrățișată de o grădină în care, la vremea Sfintelor Paști, înflorește liliacul alb.
Unul mai viguros, și-a înălțat coroana într-atât, încât să poată revărsa peste noi sclipiri și parfum din minusculele petale. Celălalt, mai firav, la fiecare adiere de vânt bate cu cele câteva ramuri înflorite în fereastra îngustă și înaltă a stranei din stânga bisericii, culegând priviri furișe ale cântăreților grupați în strana din dreapta.

În timp, în fiecare lăcaș bisericesc se statornicesc obiceiuri în care comunitatea se implică și distribuie acțiuni (misiuni) de amploare mai mică sau mai mare, toate încărcate cu semnificație maximă, pentru cei care o descifrează. De împodobirea bisericii noastre cu flori pentru Sfintele Paști 2025, am văzut-o ocupându-se pe Simona Nicoară, colega noastră de la cor.

Mai întâi, nelipsitul buchet miniatural de trandafiri albi, ce par să se închine icoanei Adormirea Maicii Domnului, așezată în naosul bisericii.

Apoi, buchetul generos de crini albi imperiali așezați la picioarele Maicii Domnului cu Pruncul în brațe – pictura de pe catapeteasmă, în dreapta Ușii Împărătești. Cupele florilor par să-și fi împrumutat albul din virtuțile unice ale Fecioarei Maria, cuprinzând parcă toate rugăciunile pe care i le adresăm și cântecele pe care i le închinăm.

În stânga Ușii Împărătești, mulțimea bobocilor din buchetul de crini albi imperiali stau gata să înflorească și să răspândească – prin tăria parfumului lor – învățătura unică dar universală descinsă din cartea pe care ne-o arată Iisus Învățătorul, din icoana pictată pe catapeteasmă.

Privind cu afecțiune cele două buchete de crini albi, simbol al regalității, resimțim toți împreună o emoție profundă, dincolo de mesajele unice și distincte pe care fiecare le acceptă, după chemarea lui.

Prin mâna destoinică a Simonei, îndrumată de gustul său estetic și de sensibilitatea sa pentru frumos, au fost împodobite tot cu flori albe lumânările folosite la Înviere și în Săptămâna Luminată.

În noaptea Învierii, Părintele Cristian Ioanette ne-a chemat pe toți în jurul său și cu generozitate, ne-a ajutat pe fiecare să luăm lumină de la acest sfeșnic împodobit cu orhidee albă, una dintre cele mai frumoase și elegante flori din lume.

La rândul său, Părintele Constantin Oltean ne dă binecuvântare ori de câte ori slujește în Săptămâna Luminată, purtând aceeași lumină înfrumusețată de orhideea albă.

În albul liliacului, al trandafirilor, al crinilor imperiali, în albul orhideelor ce împodobesc biserica noastră, resimțim perfecțiunea spre care tindem fiecare prin efortul nostru, acea dorință de a răspândi în jur, stimă, prietenie și dragoste. Albul Florilor Învierii ne întipărește lumină și ne sădește sentimente de noblețe și puritate izvorâte din însăși esența regalității Fecioarei Maria și a Fiului său Iisus Hristos.

Albul nu este culoare!

Pictorul Constantin Dipșe ne spunea că albul nu este culoare, iar Sărbătoarea Sfintelor Paști din 2025, ne-a convins, o dată în plus, că pictorul are deplină dreptate. În tabloul Amintiri din copilărie, pictorul Constantin Dipșe folosește lumina strălucitoare a albului ca să zugrăvească chiar și truda zilnică a țăranului împovărat de griji și osteneală dar care îngenunchează în rugăciuni închinate Fecioarei Maria și Fiului său Răstignit și apoi, Înviat.

Albul este lumină!

by ·0 Comments

Ținută în întuneric și ferecată cu lacăte de regimul comunist, biserica greco-catolică din București „Adormirea Maicii Domnului” din strada Acvila/Sirenelor și-a redeschis porțile după 1990.
Rugăciunile preoților care au slujit, dimpreună cu enoriașii – cei mai mulți, ardeleni, refugiați sau locuitori aici prin voia Domnului, au încălzit acest lăcaș mult răbdător și așteptător.
Sfeșnicele și candelabrele s-au reaprins și lumina lor însoțește Liturghia de fiecare zi, precedată de rostirea Rozariului închinat Maicii Domnului, obicei statornicit prin râvna și stăruința părintelui Constantin Oltean.
Dar, de câteva zile, biserica noastră a primit o „mantie luminoasă” pentru timp de noapte – mai multe reflectoare exterioare stârnesc netezimea zidurilor albe ale lăcașului cu arhitectură simplă și totuși zveltă, invitând gândul să se înalțe către Cer.
Aici, la biserică, alergăm să scăpăm de griji și îngrijorări, aici, prin rugăciune, cerem harul de care avem nevoie.
Mulțumim, Părinte Cristian Ioanette -– recent păstor al nostru – pentru „veșmântul” nou , „mantia luminoasă” cu care se împodobește biserica noastră prin grija dumneavoastră, pregătindu-se de Sfintele Paști în anul 2025. 

Articol scris in trenul București – Războieni,

13 martie 2025

by ·0 Comments

Citadela este o scriere complexă nedefinitivată pentru publicare, a scriitorului francez Antoine de Saint-Exupéry (1900-1944).

Dosarul meu de susținere a tezei de doctorat (Tehnică și poezie în opera lui A. de Saint-Exupéry – 1983 – Universitatea din București), conține una dintre cele mai valoroase file ce caracterizează rezultatul studiului meu timp de 10 ani, pentru descoperirea unui scriitor despre care se scrisese totul: r e f e r a t u l redactat și semnat de Conf. univ. dr. Teodor Boșca.

Dragă Profesore, după centenarul nașterii voastre (2022), nici nu mai contează că mai trece câte un an, pentru că această statistică își pierde semnificația în fața faptelor, ideilor și realizărilor unei personalități de anvergura voastră.

Azi, 5 februarie 2025, cu glas și puteri înzecite, spun din nou, Mulțumesc Domnule Profesor!

Mi-ați cunoscut cel mai bine potențialul intelectual și m-ați îndrumat cu delicatețea care vă caracterizează – pentru o creștere neîntreruptă.

Referatul  trimis – este un text pe care îl citesc, îl recitesc, din care sorb ca să-mi refac forțele, dar mai ales încrederea în mine, atunci când le simt slăbite.

Referatul este textul care încurajează citirea Citadelei pe care Antoine de Saint-Exupéry a asimilat-o Sufletului  Omului.

Și, ca să nu întrec măsura cu dorința de a primi laude, decupez – din volumul Poezia trubadurilor  în traducerea lui Teodor Boșca – azi, o poezie despre lăcomie.

by ·0 Comments

Dragă Nicolae,


Oricât de multe cuvinte aș folosi, acestea nu pot cuprinde toate dimensiunile personalității tale ca scriitor și om de cultură. Pot însă, chiar într-un singur cuvânt – loialitate – să definesc  legătura de prietenie cu prețuire reciprocă pentru actul de creație, dintre tine și Costan – soțul meu, pictorul Constantin Dipșe.

La nunta noastră de la Palatul Mogoșoaia (1971) – vernisajul vieții noastre ca familie – ai cuvântat fără nici o umbră de îndoială asupra alegerii (soției) făcute de prietenul  tău, deși nu mă cunoșteai. La vernisajul expoziției din 1975 de la Simeza, (deja Costan devenise și tată), te-ai referit la înnoirile, schimbările din pictura artistului, subliniind forța și intensitatea cromatică ce exprimau dragostea de viață, dorința de a trăi cât mai mult, (ceea ce s-a și întâmplat, căci a lucrat până în ultima zi din cei 93 de ani și 2 luni). Și, când toate acestea erau bine statornicite în conștiința comună, tu, cu o minte larg cuprinzătoare și adânc sfredelitoare, ai vorbit la vernisajul expoziției „Esențe” din 2009  și mai apoi la dezvelirea Plăcii Memoriale de pe clădirea cu ateliere din strada Eforie din București – despre unicitatea – în arta românească – a tabloului Madona (Maramureșeană) prin care se face legătura cu Renașterea italiană.

Între timp am devenit și eu prietena soției tale, (acum regretata) Cristina.

După o ne-vedere de vreo 3 ani, dar auzire în mai multe rânduri, eu am fost dornică să te întâlnesc, să-mi povestești despre aniversarea ta de 90 de ani de anul trecut din 1 Februarie (2024); la rândul meu, să-ți vorbesc despre activitățile inițiate pentru Costan, de pildă, expoziții la Centenarul nașterii lui și mai apoi, expoziția prelungită câțiva ani în aer liber, la Grădina Botanică din București. Ai apreciat și omagiul adus de Ionuț, care a parcurs singur pe bicicletă drumul de la București în satul Șurdești, o simbolică întoarcere la casa părintească, după refugiul din 1940.

Publicarea pe prima pagină din Contemporanul – revista pe care o conduci – a picturii Madona Maramureșeană încadrată de un valoros articol, este rostirea prețuirii tale necondiționate față de opera lui Constantin Dipșe.

Când ne-am revăzut (anul acesta, pe 18 ianuarie), am constatat că ești același neostenit scriitor, că ești același entuziast vorbitor celor dornici să se instruiască despre universul presocraticilor, universul lui Nietzsche, Hegel și a altor filozofi ale căror idei tu nu le reproduci, ci le trăiești, făcându-i părtași și pe ascultători.

În sâmbăta aceea am stat aproape neclintită să ascult elogiul tău adus și filozofului Lucian Blaga, cu încântarea pe care cele două peisaje – tablouri ale lui Constantin Dipșe de pe pereții sufrageriei tale – ți-o declanșează deoarece ilustrează conceptul de Matrice stilistică românească. În casa ta – autor a 20 de romane, 15 cărți de memorialistică și a 2 volume de poezii, pictura este ocrotită și binecuvântată.

Dragă Nicolae, discursul tău amplu – asemenea scrisului  tău –, în volute, de câteva ore bune, m-a țintuit într-o emoție constantă de teama că bucla ideii inițiale nu se va închide. Dar asta nu se întâmplă nici în discursul tău și cu atât mai puțin, în scrisul tău.

Împreună cu Ionuț, îți mulțumim că apreciezi efortul nostru de a deschide un centru cultural în Casa natală a pictorului și că ne încurajezi să continuăm. Încrederea ta și bucuria ta că suntem harnici și că nu ținem seama de obstacole, ne dau puteri. Dragă Nicolae, ție, maestrul cuvântului, îți mulțumesc că ne consideri – pe mine și pe Ionuț – cu bucurie și apreciere, continuatorii prieteniei lui Costan pentru tine.

La mulți ani, azi de ziua ta, 1 februarie!

Măriuca

by ·0 Comments

Pe Movila din Grădina Cișmigiu găsești, dacă vrei, suficientă pace ca să nu te gândești la nimic.
Dar, dacă deodată din puținii trecători pe colină, tocmai când soarele a pornit spre apus, se oprește o doamnă în fața ta, te salută, zâmbește și te întreabă „– Ce faceți? Scrieți în jurnal?” – trebuie să răspunzi. Ceea am făcut și eu: „– Încerc să-mi golesc mintea de toate cele netrebuincioase, ca să fac loc pentru alte gânduri care să-mi fie de folos”.

Vizitatoarea, o doamnă de talie relativ scundă, cu părul șaten lins coborând până la umeri și încadrându-i zâmbetul, părea că are nevoie de un interlocutor căruia să-i destăinuie că domnul cu câinele care o însoțea era prietenul ei, că a trăit și în Israel și că are o fiică.

Recunosc că nu mă interesau aspectele din viața unei necunoscute, dar am rămas politicoasă, acordându-i atenția pe care o aștepta și de care probabil chiar avea nevoie. I-am răspuns mai ales cu încuviințări din cap, fără să comentez ori să contrazic ceva din spusele ei.

Zâmbetul neprefăcut de mulțumire și ușurința cu care și-a ignorat partenerul în timpul conversației noastre, mi-au dat impresia unei persoane deschise să primească o sugestie, prin replicile mele.
Cu experiența mea de zeci de ani de profesorat, n-am putut ignora postura ei cu picioarele încrucișate, pe care am încercat odinioară să o corectez și la studentele mele, cerându-le să-și controleze poziția – să stea cu coloana dreaptă, umerii ușor trași înapoi și picior lângă picior; picioarele poziționate încrucișat pot aduce un fel de delăsare în confort, când și umerii și coloana se curbează ușor.

„– Vă pot sugera ceva ?” am întrebat-o cu respect, pe interlocutoarea mea. „– Da!” a răspuns ea, dezinvoltă. „– Să nu mai stați cu picioarele încrucișate! Face o impresie neplăcută celui care vă privește. Aveți un corp bine construit chiar dacă sunteți puțin mai scundă, ori această poziție a picioarelor îi creează privitorului impresia că vă grăbiți la toaletă.”

Nu s-a supărat dar s-a grăbit să-și justifice postura: „– Știți, eu am picioarele strâmbe, zice ea, și stau așa ca să nu le observe cei din jur.”

„– Și de ce ar fi așa de grav dacă observă ?” i-am replicat eu, cât mai convingător. „– Aceasta sunteți dumneavoastră!  Părerea unui  trecător nu trebuie să conteze în viața dumneavoastră, iar cine vă stimează sau vă iubește, ignoră ceea ce dumneavoastră numiți defect! Dar, ca să se întâmple asta, înainte de toate, acceptați-vă așa cum sunteți! Contați pe calitățile dumneavoastră ca să fiți în fiecare zi, o variantă mai bună a propriei persoane, prin ceea ce faceți bine și bun pentru dumneavoastră în primul rând, pentru împlinirea unui scop frumos pe care vi-l fixați; oricât de nesemnificativă ar fi la prima vedere, o astfel de îmbunătățire face să vă crească stima pentru propria persoană, pe care nu trebuie s-o înjosiți ascunzându-vă de ceilalți; mintea vă va ajuta să depășiți această stinghereală care v-a produs suferință până acum. Fiica dumneavoastră știe de ce aveți mereu aceasta poziție? am continuat eu. „– Da” a răspuns ea.
„– În cazul acesta, pentru fiica dumneavoastră puteți fi un exemplu bun doar ajutând-o să știe că este unică în felul ei, iar schimbările le facem in pași mici, în noi și cu noi.”

Ne-am despărțit, ea – Valentina – cerându-mi dreptul la o îmbrățișare.

by ·0 Comments

– Amalia-Maria Popescu – 9 ani, clasa a III-a –

Îți mulțumesc pentru compunere!

Sunt impresionată de căldura poveștii despre viața pisicuței Marta care a trăit o experiență cam dură, din cauza neascultării sau a nerespectării regulilor casei în care trăia. Îmi place povestea ta deoarece Marta recunoaște că a greșit și că, din suferința ei – pe când se afla printre străini – a tras niște învățăminte. Apreciez, de asemenea, că Marta a înțeles că în momente grele, întotdeauna cineva ne vine în ajutor.

Cu toții am observat scrisul tău îngrijit și folosirea corectă a semnelor de punctuație dar și plăcerea ta de a împodobi numerele din josul paginilor.

Sunt sigură că și pictorul Constantin Dipșe (de acolo, departe, unde e plecat), apreciază ideea ta de a însoți textul poveștii cu desene în culori. Așadar, te felicităm și îți vom oferi ocazia să scrii și alte povești pornind de la tablouri ale pictorului.

Îți urez succese la școală și mulți prieteni cu care să te joci.

Maria Dipșe