by ·2 Comments

– întâmplare adevărată relatată de Nicu Marcu, chitaristul din Ocna Mureș și pusă în pagină

de Maria Dipșe (Marcu)

Prin anii 1963 – 1964, fratele meu, Nicu Marcu, era chitarist în formația orchestrală de la restaurantul Someșul (numit și „numărul 1”) din Cluj; la vremea aceea, restaurantul se afla pe colț pe strada 6 Martie, vizavi de CEC, nu departe de Catedrala romano-catolică din piața Matei Corvin.

Era orchestra renumitului violonist Alexandru Țitruș – Șandor, cum îi spuneau confrații și prietenii. Membrii orchestrei erau tot unul și unul, aleși pe sprânceană, după gustul și exigențele acestui „rege” al viorii, pentru a putea cânta muzică de toate genurile, de la jazz la muzica clasică. La tobe era Cako Adam, la contrabas – Gyula-bácsi, la clarinet și saxofon-tenor – excepționalul „Vak” Iancsi, deși era orb (vak – înlb. maghiară), la pian – Melak-bácsi din Arad, la chitară – Nicu Marcu din Ocna Mureș, fratele meu. [sper să fi înțeles corect numele transmise prin telefon]

Era, așadar, seara de 24 ianuarie, orchestra adunată la locul de muncă își desfășura programul cu repertoriul propus în sala restaurantului. Pe peretele din spatele orchestrei, tapetat cu oglinzi, instrumentist și instrument se proiectau ca siluete unitare dăruite trup și suflet muzicii. Punct de atracție de notorietate în orașul Cluj, restaurantul amintit era mereu plin de musafiri atrași de măiestria interpretării muzicii.

În seara aceea, deodată, câțiva oameni din stradă au intrat în restaurant, s-au îndreptat spre șeful orchestrei – violonistul Țitruș Alexandru – și, plini de voioșie, l-au dus pe sus în piața din preajma restaurantului unde l-au urcat călare pe calul lui Matei Corvin.

În entuziasmul lor patriotic, doar era 24 ianuarie, Ziua Unirii, i-au cerut lui Țitruș Alexandru, cocoțat pe cal cu vioara în mână, să le cânte Hora Unirii. Și acesta a cântat Hora Unirii la vioara lui, cu acel suflet cu care interpreta ca nimeni altul, Ciocârlia.

Restul orchestrei s-a alăturat mulțimii care s-a prins în Hora unui patriotism autentic.

by ·0 Comments
De la sânga la dreapta:
sus: Emil, Mia, Nicu Marcu
jos: Nuși, Ticu (Emil) și Mama (Ana) Marcu

Pentru a te revendica drept fiu al orașului Ocna Mureș, este suficient ca acolo unde te conduc pașii destinului, să-ți reprezinți cu demnitate originile – familia și locul din care ai plecat.

La începutul acestei luni, octombrie 2022, Emil Marcu, al doilea din cei 4 copii ai fotografului Emil Marcu și șotia sa Ana, ar fi împlinit 84 de ani.

Era din generația lui Sebi Arieșan, Ciungan și Bâscă – fotbalistul (din str. Memorandului), Marius Curta (fiul avocatului din str. Iorga), Aurel Onac (din str. Avram Iancu), Gicu Sângerean (inginer la fabrica de armament din Cugir).

Câțiva dintre cei amintiți formau un grup la care se lipea Nicușor, următorul dintre frații mei. Era un grup de tineri cu spiritul liber, neîngrădit de regim, un grup care hoinărea prin Munții Apuseni, dormind sub cerul liber pe malul râului Iara și îngropând în locuri speciale câte o sticlă cu un bilet cu numele lor, al călătorilor-hoinari: una dintre aceste mărturii ar trebui să se afle lângă Crucea Secuiului (amintire evocată de Nicu Marcu).

Emil Marcu, fratele mai mare era un bărbat frumos – pentru fete, de-a dreptul,  cavaler. Avea auz muzical rafinat, cânta la vioara, mandolină, acordeon și muzicuță. Vocea lui de tenor se integra armonios în grupul tinerilor din care făceam și eu parte, care intonam « Tatăl Nostru » pe mai multe voci, la Biserica greco-catolică din orășelul nostru.

Inteligența lui Emil, dublată de perspicacitate, îi aduceau aprecierea profesorilor (distinsa Elvira Lucaci, exigenta Melania Iacob) care îi lăudau și scrisul organizat, caligrafic, foarte îngrijit.

Într-una din veri, povestește fratele Nicu, la scăldatul în Mureș, Emil, l-a salvat de la înec pe profesorul Colceru, pe atunci și director al școlii.

Emil avea și darul vorbirii argumentate, mai ales în apărarea adevărului, a drepturilor sale și a celor din jur. Conversațiile pline de vervă erau marca prezenței lui ca inginer-organizator în șantiere din țară, ultimul, cel de la Mintia, în aprecierea superiorilor de la București și a echipelor cu care lucra. Și-a întemeiat o familie pe care a iubit-o până la sacrificiu.

În familia noastră de la Ocna Mureș, cât mai eram lângă părinți, el îndeplinea rolul de consilier în decizii de tot felul. Prin recomandarea lui, m-am bucurat și eu de împlinirea unei dorințe pentru care adunam bani în pușculiță: să îmi cumpăr cu 60 de lei (care erau mulți bani pe atunci) prin serviciul « Cartea prin poștă », Dicționarul limbii române. Nu au lipsit dezbaterile în care contraargumentul « nu știi vorbi românește fără dicționar ? » a trebuit demontat cu răbdare.

Așa mi-l amintesc acum pe fratele meu mai mare: cu un profil semeț de om curajos, un veritabil avocat – apărător al celor mici ori slabi, fără putere.

Caldă amintire și prețuire, de la:

Mia (Marcu) Dipșe (sora mai mică),

Nicușor, (fratele) și

Ionuț Dipșe (nepot de soră)

Octombrie 2022

by ·1 Comment

Ana și Nicu Marcu

Șederea la bunici (Ana și Emil Marcu din Ocna Mureș) a fost cea mai frumoasa perioadă din viața mea. Eram mandra că aveam așa bunici frumoși, educați, buni.
Mama Mare era pentru mine ca o Mamă. Îmi aduc aminte cum îmi făcea baie, mă spală pe păr, îmi limpezea părul cu apă cu oțet ca să fie frumos și strălucitor.
Făceam multe lucruri împreună cu bunicii: mergeam la stupi, la biserică – unde îmi plăcea să cânt; am fost și la Tușnad Băi. Mă simțeam cu ei ca în Rai.
Era totul perfect, era viața pe care orice copil și-ar dori să o aibă.
Dacă aș putea întoarce viața!
Alături de bunicii mei eram foarte fericită, fericită, fericită!
Alina

„Mama Mare”, „Mama”!
Pentru mine, primii pași, primele clase, primele amintiri pentru primul meu copil. Îi mulțumesc și mă rog pentru ea cu multă dragoste pentru că am avut-o în viața mea.
Nicu Marcu – unchiul preferat, idealul meu de libertate, iubit de toți, de toate, un om care mi-a bucurat și înfrumusețat viața mereu. La mulți ani, Nicule dragă!
Tita

MAMA și FIUL
În 2 iulie 1941, mama – Ana Marcu – împlinea 25 de ani. Și-a făcut cadou după o zi  în 3 iulie 1941, un băiețel cu ochi albaștri – pe Nicușor – al treilea copil și cel mai înzestrat cu multiple talente, (muzica, desen, mecanică) din cei patru copii ai familiei Marcu (Nuși, Emil, Nicușor, Mia).
Această împrejurare fericită elimină orice alt argument ce ar putea fi invocat ca să descriu legătura profundă dintre mamă și fiu.
De-a lungul anilor, Mama a fost „echi-apropiată” de fiecare din cei patru copii ai săi, dar adâncul sufletului ei era plin de înțelegerea sufletului lui Nicușor – copil bun, cel mai bun.
La rândul său, Nicușor a știut cel mai bine dintre noi toți să îi facă, de ziua de naștere a mamei, de 1 și 8 Martie, darul cel mai apropiat de sensibilitatea ei. Păstrăm și acum discul cu cântece dedicate mamei și discul cu cântecele lui Gică Petrescu.
In cartea „Uioara mea”, Nicușor evocă momentul unui incendiu din Huedin (unde era elev în clasa a 8-a). De haosul de acolo, mulți s-au folosit să jefuiască magazinele de tot felul… Nicușor relatează: „Deși eram tare flămând, nu m-am atins de nimic pentru că Mama mi-a spus: „nu pune mâna pe ce nu e al tău!” – și am preferat să rabd.”
Așadar, la zi de comemorare, dar nu numai, gânduri pioase de vie amintire iubitei noastre Mame, azi 2 iulie 2022, când ar fi împlinit 106 ani.
Iar pentru Nicușor, la ai săi 81 de ani – pe care îi împlinește în 3 iulie 2022 – o îmbrățișare caldă și admirativă pentru neîntrerupta sa atitudine creativă și  neobosita sa disponibilitate la acțiune, o îmbrățișare care întregește rugăciunea noastră de fiecare seară pentru sănătatea lui.

Mia și Ionuț

by ·0 Comments

Despre EMIL MARCU

112 – atâția ani ar fi împlinit Emil Marcu (născut în Găbud la 7 iunie 1910) – pentru  copii – „Ticu”, pentru nepoți – „Bubu”.

Despre locul și contribuția lui la comunitatea orașului Ocna Mureș – șef al pompierilor voluntari, stupar, fotograf, croitor etc. – am mai scris câte ceva; acum însă, mă inspir dintr-un scurt dialog avut cu fiul meu, Ionuț:

Eu: Despre ce să scriu de data aceasta, în amintirea lui (a lui „Ticu”) ?

Ionuț (sec): Că nu mă prea lăsa să umblu cu sculele lui, temându-se că nu le pun la loc ! Poate credea ca îți semăn ție…?!

Eu: Chiar așa ? răspund eu, simțindu-mă cu musca pe căciulă, încercând să blochez continuarea subiectului…

Ionuț: …dar îmi permitea să arunc la țintă cu cuțitul, în ușa de lemn a garajului unde era motocicleta.

Eu: Ticu și apoi Nicușor (fratele de la Cluj) trăgeau excelent cu praștia și, la distanță mare cu piatra…

Ionuț: …și mă mai lăsa să mă joc la polizorul fixat lângă acel garaj.

Eu: E ușor să ascuți ceva ?

Ionuț: Nu-i ușor, dar m-a învățat și supravegheat, nu mă lăsa chiar de capul meu… Că tot am menționat garajul, mai ții minte cum, în interior atârnau multe ghirlande foarte ciudate? Mai știi din ce erau făcute?

Eu: Nu…

Ionuț: Bubu înșirase pe sârme biletele de tren de la toate călătoriile pe care le făcuseși tu la Ocna Mureș.

Eu (cu lacrimi în ochi și cu glas mic): Într-adevăr… Cred ca e una din imaginile și amintirile ce merită evocate de ziua lui.

Cu caldă și duioasă amintire,

Ionuț, Mia, Nicușor și ceilalți din familie care își mai amintesc de el.

7 iunie 2022

by ·0 Comments

De ziua lui, o schiţă de portret,

IMG_4971w

Numele lui este Marcu Nicolae şi s-a născut în 3 iulie 1941, la Ocna Mureş. Cunoscuţii îi spun Nicu Marcu, iar familia şi apropiaţii îl cheamă – Nicuşor.

Diminutivul, cred eu, i se potriveşte cel mai bine, pentru că sonoritatea sugerează bunătate, acea trăsătură care presupune absenţa interesului material din acţiunile lui. « Nicule, fă-mi asta, Nicule fă-mi aia »,  acoperă o gamă largă de cereri ale prietenilor, vecinilor, cunoscuţilor, legate de instalaţii, de mecanică, de partea electrică ori de motoare. De cele mai multe ori, rezolvările lui sunt ingenioase, născociri pline de creativitate care-i uimesc chiar şi pe meşterii profesionişti. Scule de tot felul îi înconjoară viaţa de zi cu zi. O unealtă veche, el o face nouă. În ceea ce este vechi, el vede dincolo de aparenţa îmbătrânită, esenţa vie a obiectului, pe care-l readuce la viaţă iar prin acest mod de existenţă, el face implicit frondă împotriva societăţii de consum.

Mintea lui frământă idei ca să găsească soluţii pentru proiectele lui personale pe care, oricât « de demult » ar fi, nu le abandonează. Ceea ce face el, s-ar putea rezuma în : « proiecte mari cu bani puţini şi cu multă creativitate ». Am semnalat câteva dintre ele, în articolul dedicat Profesoarei lui de Fizică.

 Nicuşor este omul naturii. Duminica, fără abatere pleacă în excursie, pleacă LA PĂDURE. Pe mulţi din preajma lui i-a contaminat cu această plăcere. De altfel, de când era elev, iubea esecapadele în pădurile din împrejurimile Uiorii. Îşi hrănea imaginaţia cu poveştile spuse de părinţi şi îşi îmbogăţea lista misterelor prin efectul acţiunilor născocite de el, cum ar fi, sticluţe cu bileţele îngropate la rădăcina anumitor copaci. În excursiile la Cheile Turzii, la Huda lui Papară sau în diferite peşteri, el « vede » mai mult şi mai multe decât mulţi dintre noi, ceilalţi. Aceasta este o altă « lume » a lui, este lumea unui visător, a unuia care nu studiază natura, ci se confundă cu ea. « Duminică merg la Pădure ! » sună asemenea unui vers dintr-o Rugăciune; acolo, eul său profund se confundă cu însăşi Creaţia lui Dumnezeu pe care o respectă, o admiră şi o iubeşte.

Dar Nicu Marcu este cunoscut sub porecla Nicu chitaristul. De el îşi amintesc în Ocna Mureş chiar şi azi, bărbaţi mai tineri care au deprins de la el, cântatul la chitară sau la mandolină, dar şi doamne – odinioară domnişoare – pe care grupul condus de Nicu Chitaristul, le-a încântat, cântându-le sub fereastră, serenade. Acest grup despre care merită să se vorbească, a adus « o pată de culoare pitorescă » în Ocna Mureş, în vremuri în care Uiorenii (sau ocnamureşenii după zicerea de azi) se cunoşteau aproape ca într-o familie şi când serenadele şi întrunirile dansante dădeau un parfum aparte vieţii tinerilor, chiar dacă  umerii părinţilor purtau povara grijilor şi a îngrijorărilor.

Autodidact de la A la Z în ale muzicii, Nicu Marcu a devenit instrumentist de cea mai înaltă clasă a Clujului unde a cântat în orchestre de profesionişti. Cu auz muzical perfect, cu imaginaţie melodică rafinată, cu o îndemânare interpretativă suplă şi măiestrită, Nicu Marcu a fost un partener mult stimat şi apreciat şi în orchestra violonistului Alexandru Ţitruş.

Cititorul acestei schiţe de portret ar putea spune că la performanţe muzicale ori tehnico-mecanice, poate ajunge orice absolvent de şcoală de muzică ori cu formaţie inginerească, iar eu nu-l contrazic. Doar că Nicu Marcu a reuşit şi reuşeşte fără să fi făcut şcoli înalte. Şi, dacă s-a-ntâmplat aşa, a fost nu pentru că nu şi-ar fi dorit sau nu ar fi fost apt, ci pentru că, tinereţea lui din ultimii ani de liceu, a preluat toată povara interdicţiilor de acces la studii impuse de regimul comunist, care i-a arestat pe ambii părinţi şi pe fratele mai mare, într-un proces înscenat cu martori mincinoşi. Iar el, Nicuşor, elev de liceu, şi-a asumat rolul de « stâlp al casei » în locul adulţilor absenţi. Îi sunt recunoscătoare că, datorită sacrificiului lui, eu, sora mai mică, mi-am putut urma studiile, chiar dacă asta a fost pe un drum lung şi sinuos.

Ne leagă ataşamentul de Casa Părintească, de Casa copilăriei nostre din Ocna Mureşului/ Uioara, unde părinţi drepţi şi harnici, luminaţi şi înţelepţi, ne-au încărcat cu binecuvântate virtuţi.

 La mulţi ani, Nicuşor, dragă !, mult admirat şi iubit şi de nepotul tău, Ionuţ Dipşe.

 

 

 

 

by ·0 Comments

Fratele meu Nicolae Marcu, unul dintre elevii generaţiei 1959 de absolvenţi, s-a bucurat de lecţiile de fizică ale Profesoarei Ileana Moraru de la Liceul din Ocna-Mureş. Relatez în continuare câteva amintiri şi realizări ale elevului.

“Profesoara Ileana Moraru – o prezenţă distinsă, mai degrabă elegantă decât cochetă, mai mult serioasă decât zâmbitoare, la clasă, totuşi, nu era aspră. Vorbea clar, fără cuvinte de umplutură când explica o lege mecanică, optică ori electrică, ori funcţionarea unui motor. Ni le prezenta cu atâta măiestrie inginerească, încât ne scutea de învăţarea teoriei care pe noi băieţii, ne-ar fi dus la disperare. Totul ne apărea în ochiul minţii ca ceea ce se cheamă azi, format 3D.

 Orele de fizică păreau mai scurte decât ale oricărei alte materii. Plecam acasă cu lecţia pe deplin înţeleasă şi învăţată atât cât simţeam că am nevoie. Fizica a fost pentru mine singura materie la care – consider şi astăzi – notele mi s-au dat pe drept.

În toate aceste împrejurări, Doamna Profesoară îmi părea un “mecanism ce funcţiona perfect” faţă de noi, elevii. Avea metodă de predare şi era un exemplu de Om.”

Greutăţile familiei noastre şi necazurile provocate de regimul comunist cu “unelte umane destructive (!) pe plan local” l-au împiedecat pe fratele meu să poată face pasul în învăţământul superior, aşa că a trebuit să-şi aleagă alte formule ca să-şi câştige existenţa. Din cele la care avea aptitudini, a ales muzica şi, prin efort individual de autodidact, a devenit instrumentist: Nicu Marcu – chitaristul.

Avea nevoie însă de o chitară performantă, de bună calitate, cu sonoritate puternică, pentru spaţii mai mari. Îşi imagina instrumentul într-o formă chiar îmbunătăţită faţă de cele pe care le-a putut vedea în rarele reviste ce ajungeau în Ocna-Mureş. Să aibă o chitară electrică, era visul lui.   N-avea nici de unde şi cu atât mai puţin cu ce să cumpere instrumentul care să sune cum dorea el. Aşa că, şi l-a făcut singur.

Bobine pentru chitară, nu existau în România; s-a aşternut la treabă, făcând 3000 de înfăşurări pe un magnet. Era o sârmă ca firul de păr, pe care o priveai cu lupa. A făcut multe bobine pentru chitară dar şi la mandolina electrică. În funcţie de puterea magnetului, de grosimea sârmei ori de numărul înfăşurărilor, obţinea “culoarea” tonului. S-a ocupat şi de amplificatoare care funcţionau la vremea aceea, cu lămpi. Mai apoi, a colaborat cu Dl. Roman Boianciuc – Maestru Emerit Lutier – care conducea secţia de instrumente muzicale de la fabrica din Reghin. Fratele meu făcea desenul cu forma chitării pe care o dorea, iar acolo decupau instrumentul din lemn de paltin plin, pe care acasă, monta corzile şi partea electrică realizată de el. Vopsirea se făcea manual cu şerlac, strat după strat. Era prima chitară electrică din Ocna Mureş, reuşită pe care o datora şi lecţiilor de fizică ale Doamnei Profesoare Ileana Moraru. Mai apoi, a cântat în formaţii din Cluj-Napoca, printre care şi cea condusă de violonisutul Alexandru Ţitruş.

Gândul lui, ca bulgărele de zăpadă rostogolit mereu, se îmbogăţea cu noi idei şi dorinţe. Se trezeau la viaţă unele visuri mai vechi. Nu-i dădea pace dorinţa de a-şi construi singur o maşină, după propriul proiect.

Mai întâi, fratele meu a făcut un autovehicul cu 3 roţi, botezat “maşinuţa”.

Cel în actualitate – din fotografii – cu 4 roţi, are diferenţial, frână mecanică pe fiecare roată, pedale de ambreiaj, de frână şi de acceleraţie, şoc pentru aer, marşarier şi toate cele de care are nevoie; urmează să-i pună prelată şi parbriz, la pensiile următoare.

masina din fataweb

Pornind de la zero, cu bani puţini economisiţi eşalonat, a făcut acest autovehicul funcţional pentru două persoane, desenând fiecare şurub, el însuşi meşteşugind “bob cu bob” la piese sau colaborând cu vreun meşter cu aparatură mai performantă pentru sudură, strungărie şi frezare.

masina volan pedaleweb

Este recunoscător că, primind la Liceul din Ocna Mureş cunoştinţele fundamentale de fizică, s-a apropiat de latura inginerească, nu numai cu plăcere, ci chiar cu pasiune. A experimentat – modificând, ajustând, înlocuind, greşind, dar, până la urmă reuşind. Avea încredere în ceea ce învăţase la şcoală, în practică – toate se adevereau şi, pe această “fundaţie”, a “construit”, integrând concluziile lui.

“Pentru toate acestea – spune fratele meu Nicu Marcu – mă înclin în faţa memoriei distinsei mele Profesoare de fizică ILEANA MORARU”.