C. Dipşe – autoportret

Umbra

poezie de Constantin Dipşe

O lumină pură-n noapte
Plină de uimiri, în şoapte
Cu aripi de-argint aşteaptă
La cărarea-ncrucişată
Să-mi deşert pe şanţ desaga
Plină toată cu DEGEABA.

Am trăit multe de toate
Şapte zeci de mii ori şapte
Nici una n-a fost povară,
Veşnicia umbrei, doară.

N-am putut s-o port cu mine,
Nici în rele, nici în bine.
N-o pot suporta povară
În spate ori subsuoară,
Când îi densă, când îi rară,
Ori e iarnă, ori e vară,
Nu-i toamnă, nici primăvară.

E doar umbră-n fapt de seară
Este-un fulg ce-ntruna zboară.
Cine-o duce, vai de el
N-are linişte, de fel.

De când sunt, cât am trăit,
Umbra nu m-a părăsit
Şi n-am cum o deşerta
În şanţ, din desaga mea.

Lumina de-argint s-aştepte
Şapte mii de ani ori şapte
Să mai fac în lume-o curbă
Cât se naşte roua-n umbră.

Astăzi, când deşert desaga,
Văd că-s umbră,
Dar… DEGEABA.