În 12 februarie 1985, le scriam părinţilor mei (din Ocna Mureş) despre:

“Un foarte bun prieten al nostru, poetul Grigore Hagiu care a fost şi la nunta noastră, s-a culcat cu gazul aprins [din cauza frigului]; partenera lui a murit iar el a fost reanimat, scos din comă…

Deşi a fost frig duminica trecută şi un gheţuş mare şi autobuzele nu circulau, m-am dus totuşi la spital şi i-am dus un pahar (de muştar) cu miere cu polen. A vorbit cu mine mai mult decât cu alţii şi i-am promis că mai merg”

Dragă Grigore,

Deoarece nu mi-am putut ţine promisiunea de a te vizita din nou – tu ai plecat dintre noi în grabă, în 13 februarie – te rog să primeşti cu inima deschisă gândurile noastre calde azi, când din familia Dipşe am rămas aici doar eu şi fiul nostru Ionuţ.

Cred că te-ai “regăsit” cu Costan – care a luat acum 3 ani (2010) calea pe care tu te-ai înscris de aproape 3 decenii (1985). Prietenia voastră a fost un adevăr preţios, pentru că s-a construit pe aprecierea reciprocă a valorii etice şi artistice. Ea poate rămâne un model şi pentru alţii.

Înzestrat cu simţul cunoaşterii oamenilor, dublat de vocaţia prieteniei, tu ai fost acela care i-a condus pe Nichita Stănescu, pe Nicolae Breban în atelierul de pictură a lui  Costan Dipşe – loc de reflecţii poetice, artistice, filozofice, pentru voi şi pentru alţi artişti şi scriitori.

De fapt, tu erai pentru Costan, mai mult decât un prieten; erai “fratele” de care pictorul, refugiat din Maramureş şi izolat de familia lui, avea, atât de multă nevoie în frământările lui.

Împreună cu soţia ta, buna şi talentata poetă Ana, aţi fost martori la cununia noastră religioasă din 21 februarie 1971, de la Biserica Palatului Brâncovenesc de la Mogoşoaia.

 Dna. Vulpe, Ana Hagiu, Grigore Hagiu, Gina Hagiu, Dna. Piliuţă, Ctin. Piliuţă

Mai apoi, în aceeaşi seară, tu le-ai vorbit mesenilor – cu o solemnitate de amvon; ai vorbit ca o Ursitoare Bună, transmiţându-ne – sub zâmbet sau sub chipul sobru – frumuseţea şi blândeţea gândurilor tale. În fapt, erai o conştiinţă preocupată de soarta prietenului tău Costan, dar mai ales de soarta picturii lui, în universul cărora intram –printr-un coup de foudre – eu,  Măriuca, coborâtoare tot din Ardeal.

Ana şi Grigore Hagiu, Gina Hagiu, Ctin. Piliuţă

Grigore Hagiu, Ctin Piliuţă, Eugen Popa, Gina Hagiu.

Prezenţa ta de “frate”  a fost distinctă şi distinsă şi când îl acompaniai pe Costan în aşteptarea emoţionată a ivirii zorilor, ca să veniţi la gară unde sosea trenul de la Oradea; eu făceam naveta de la serviciul din Oradea, la soţul din Bucureşti. De pe peronul gării, voi doi mă întâmpinaţi de fiecare dată cu exclamaţia Vine Măriuca! Vine Măriuca! grăbiţi să-mi recitaţi versurile gătite şi pregătite pentru această nouă întâlnire. Pentru mine această primire era covorul roşu ce, dincolo de emoţie, mă conducea spre o “casă primitoare, plină de căldură, de statornicie şi de siguranţă”.

Pentru prezenţa ta minunată în viaţa lui Costan şi a întregii noastre familii, pentru rândurile din “Cartea cu prieteni, în care ai surprins mai bine ca nimeni altul esenţa existenţei pictorului C. Dipşe, noi – Măriuca şi Ionuţ ai lui Costan – îţi păstrăm o profundă recunoştinţă şi o duioasă amintire.

Maria Dipşe

 “De când îl cunosc, şi-l cunosc de multă vreme, conduita lui mi s-a părut dintre cele mai alese….

Neinfluenţat de nici o modă, statornicit în preocupările lui, artistul reuşeşte, tocmai prin marea concreteţe a lumii sale descrise, să depăşească realitatea imediată, ridicând-o în zona miraculoasă a simbolului. Este o lume redusă la esenţă, conturată precis, cu oameni pe care i-am şti parcă dintotdeauna, încadraţi mereu într-un peisaj care este deopotrivă al muncii şi al sufletului lor….

Gama coloristică a lui Constantin Dipşe este aspră, tranşantă, violentă. În miezul ei însă, într-o continuă dispersie şi aglutinare, o culoare se distinge net: un roşu arzător, penetrant, numai al lui; un nucleu de foc şi vitalitate care iradiază întreaga paletă; la flăcările lui, toate celelalte aliaje, indiscutabil mai fragile, se desfac şi se recompun; el însuşi se apasă greu, se arde înăbuşit şi chinuitor pe sine, cu flamă subţire sporită, căpătând concentraţie şi strălucire de rubin…” Grigore Hagiu – extras din “Cartea cu prieteni”