Ziua de naștere a pictorului Constantin Dipșe (1917 -2010), așa cum ne-a confirmat-o el.

De acum până în 4 octombrie – dată a nașterii înscrisă în documentele de stare civilă –, noi, urmașii – soția Măriuca și fiul Ionuț –, considerăm potrivit să vorbim la „modul aniversar” despre artist. Spunem „aniversar” și nu comemorativ, pentru că, pe mai multe planuri, facem să vibreze numele lui, ca atunci când zi de zi, picta. Pentru noi, apropiații lui, este firesc să-i evocăm memoria.

Amintim că în urmă cu două duminici, la postul Radio România Cultural, a fost difuzat un interviu consistent realizat de criticul de artă dr. Roxana Păsculescu, despre Casa Memorială Dipșe din satul lui natal – Șurdești – din Maramureș.

Dar când numele pictorului Constantin Dipșe este argument pentru o acțiune instructiv-educativă, cuantificarea impactului cere altă unitate de măsură.

Două distinse învățătoare – doamna Camelia Buiciuc – de la clasa I, coordonatoarea Școlii ce poartă numele pictorului și doamna Nicoleta Petran  de la clasa a IV-a –, au creat un astfel de context.

Ele și-au propus pentru această zi aniversară, la sfârșitul programului de școală, să împlinească pentru elevi, un obiectiv cultural, în spațiul și la casa în care a copilărit pictorul Constantin Dipșe.

Interesant – în metoda psiho-pedagogică folosită – este faptul că cele două învățătoare vor valorifica efectul impactului acțiunii, în ora de arte care va urma și în care copiii vor fi îndemnați să deseneze – inspirându-se din pictura artistului intitulată „Brândușe” precum și din momentele trăite la Casa Memorială Dipșe.

De asemenea, acțiunea este valoroasă pentru că furnizează copiilor și prin mijlocirea lor, adulților, informații autentice despre oamenii de seamă ai satului și traiul lor, ca modele pentru reușită în viață.

Maria Dipșe

150 de ani de la nașterea Casei Memoriale „Dipșe” din Șurdești

Inima Casei Dipșe a început din nou să bată pentru Șurdești, în toamna acestui an 2020, după 150 de ani de la nașterea ei.

Părinți i-au fost memorandistul Costan Dipșe și soția lui, Aristina. Îndelung locuită de fiul lor, Ioan Dipșe, purtător de drapel la Marea Unire din 1918, cu soția Ioana, Casa Dipșe a trăit vremuri de înălțare și prosperitate a unei familii ce a condus destinele satului și care a trăit bucuriile dar și frământările aduse de vremuri peste ei și peste cei 7 copii: Viorel, Teofil, Victor, Costan, Gheorghică, Iulica, Reghinuța, Frăsina. 

Fiecare în felul lui, s-a învrednicit să onoreze numele familiei, după credința, puterea și statutul pe care și l-a câștigat în viață. După „plecarea” din Casă a ultimului locatar – Ioana Dipşe, „Mămuca”/ „Moşica” – în toamna lui 1974 – toate glasurile ce răsunaseră aici, toți pașii care au urcat și coborât treptele din piatră, toate rugăciunile înălțate către cer de sub acest acoperiș, toate dorințele de bine și mai bine, s-au îngropat între pereții cu straturi suprapuse de mieruială de culoarea cerului senin.

Casa a intrat în amorţire.

Lemnul de sub lutul obosit ascundea multe răni; doar „meșter-grinda” din stejar părea să nu fi renunţat la dorința de a depăși centenarul Casei. Despre șporul a cărui urmă a dispărut cu totul, mai vorbesc doi-trei nepoți ce-și amintesc că se cuibăreau pe el înfrigurați, sub paza moșichii.

Cuptorul cu bolta prăbușită, fără ușă, fără horn, zăcea într-o muțenie ce părea veșnică; nu mai avea strop de vlagă să creadă în zâne din povești, mai ales că era îngropat sub fiare vechi, cauciucuri de tractor, uleiuri de motor vărsate pe lutul podelei, rănit de așchii de tablă ori lucruri vechi, pline de molii. O vreme, Casa a mai păstrat cheia de lemn originară a încuietorii speciale, semn că a rămas primitoare în spiritul ei. Dar, de îndată ce a ajuns în sat un gând de salvare a Casei – gând socotit de unii ca fiind „străin” de locurile acelea, pentru că venea de la peste 600 km şi deci nedorit – cheia a dispărut.

Dintre localnici, vreo doi mai erau în trecere pe acolo – Voichiţa şi Aurel Dipşe prea osteniţi de muncă.

Pictorul Constantin Dipșe (soțul meu – de zeci de ani în Bucureşti) era convins că urmașii neamului, vieţuitori în sat, au știința şi conştiinţa să prețuiască această Casă  – o bijuterie în trup, inimă și spirit.

 Sub neiubire şi poate neștiință, Casa era pe punctul să piară, dacă Nucul din fața ei, de o seamă cu ea, n-ar fi „ținut-o în brațele lui” – cu rădăcini și ramuri.

Am început reconstruirea în anul 2016 şi am ascultat glasul Nucului la fiecare sesiune de şantier, când îmi rezemam de el spatele, să-mi alin durerea și oboseala. Nucul e singurul martor al strădaniei şi efortului de fiecare clipă, de a readuce la viață Casa.

„– Mamă, fă o Pâine în cuptor !, mi-a cerut Ionuț – fiul nostru –, și Inima Casei va bate din nou!” Acest Ionuț care, în onoarea tatălui său, pictorul Constantin Dipșe, a parcurs cu bicicleta în anul centenarului nașterii acestuia (2017), într-o cursă singuratică, drumul de la București la Casa Dipșe din Șurdești.

Cu susţinerea lui, mi-a sporit an de an curajul și răbdarea să continui lucrările la restaurarea Casei, lucrări mult mai ample, mai delicate, mai dificile și mai costisitoare decât mi-am închipuit la început de drum. Acum, Casa are şpor şi cuptor nou, pereţi proaspăt lutuiţi, podul – nou podit.

Gustați din Pâinea Aniversară coaptă în cuptorul reclădit în tindă, gândindu-vă să vizitați o Casă care se naște pentru a doua oară! Și, dacă nu va fi pe deplin gata când sunteți în preajma ei, să vă îndestulați privind fiecare centimetru pătrat atins de gândul și dorința de a fi reînviat.

 Pictorul Constantin Dipșe (26 septembrie 1917 – 26 noiembrie 2010) a plecat dintre noi luând cu el promisiunea noastră – a soției și a fiului său din București – că Inima Casei va bate din nou pentru Șurdești. Neputându-i aduna pentru aniversare în anul acesta, în jurul ei, pe cei care ne-au ajutat să îi dăm din nou viață dar și pe cei care încă nu au înțeles importanța proiectului, le-am dat spre gustare, ca la un nou botez, o frântură din Pâinea Aniversară bine rumenită, alături de o vorbă de mulțumire pentru susținerea pe care sperăm să o avem și în continuare.

Scânteia restaurării ne-a dat-o domnul Gheorghe Bud – primarul comunei Șișești. „Moașa” Casei a fost doamna R.T. din Baia Mare. „Nănașele” Casei au fost surorile Ileana Făt și Livia Făt, fetele lui Frăsina și Nicolae Țiple. Meșterul casei – Badea Onisim Nechifor; „descântătoarele” Casei: învățătoarea Nicoleta, nepoatele Rujica, Părasca și Maria, Anuța Pode, Maricica și soțul Ghiță Coruian, nepoții Felicia și Nelu Boloș din Lăschia. Apoi, ajutoare ca niște albinuțe harnice, mai mulți elevi – fete și băieți de la școala din sat (ce poartă numele pictorului) – care au primit diplome de voluntar.

Mulțumind, așteptăm în continuare sprijinul specific, extrem de important pentru noi de la Primăria din Șișești – de la domnul primar Ioan Mircea Tentiș, de la domnul viceprimar Costin Gavril, de la doamnele binevoitoare din Primărie. Nu uităm mâna de ajutor primită de la vecini (răposatul) Găvrilă, Vasile și Valerica, familia Ciocotişan, vecinul Tanasie.

Cuptorul din Casa Memorială Dipșe va coace pâine dulce pentru toți cei care vin cu inima deschisă și iubitoare spre acest lăcaș.

Prof. univ. dr. Maria Dipşe – Noiembrie 2020