Ziua de naștere a pictorului Constantin Dipșe (1917 -2010), așa cum ne-a confirmat-o el.

De acum până în 4 octombrie – dată a nașterii înscrisă în documentele de stare civilă –, noi, urmașii – soția Măriuca și fiul Ionuț –, considerăm potrivit să vorbim la „modul aniversar” despre artist. Spunem „aniversar” și nu comemorativ, pentru că, pe mai multe planuri, facem să vibreze numele lui, ca atunci când zi de zi, picta. Pentru noi, apropiații lui, este firesc să-i evocăm memoria.

Amintim că în urmă cu două duminici, la postul Radio România Cultural, a fost difuzat un interviu consistent realizat de criticul de artă dr. Roxana Păsculescu, despre Casa Memorială Dipșe din satul lui natal – Șurdești – din Maramureș.

Dar când numele pictorului Constantin Dipșe este argument pentru o acțiune instructiv-educativă, cuantificarea impactului cere altă unitate de măsură.

Două distinse învățătoare – doamna Camelia Buiciuc – de la clasa I, coordonatoarea Școlii ce poartă numele pictorului și doamna Nicoleta Petran  de la clasa a IV-a –, au creat un astfel de context.

Ele și-au propus pentru această zi aniversară, la sfârșitul programului de școală, să împlinească pentru elevi, un obiectiv cultural, în spațiul și la casa în care a copilărit pictorul Constantin Dipșe.

Interesant – în metoda psiho-pedagogică folosită – este faptul că cele două învățătoare vor valorifica efectul impactului acțiunii, în ora de arte care va urma și în care copiii vor fi îndemnați să deseneze – inspirându-se din pictura artistului intitulată „Brândușe” precum și din momentele trăite la Casa Memorială Dipșe.

De asemenea, acțiunea este valoroasă pentru că furnizează copiilor și prin mijlocirea lor, adulților, informații autentice despre oamenii de seamă ai satului și traiul lor, ca modele pentru reușită în viață.

Maria Dipșe

150 de ani de la nașterea Casei Memoriale „Dipșe” din Șurdești

Inima Casei Dipșe a început din nou să bată pentru Șurdești, în toamna acestui an 2020, după 150 de ani de la nașterea ei.

Părinți i-au fost memorandistul Costan Dipșe și soția lui, Aristina. Îndelung locuită de fiul lor, Ioan Dipșe, purtător de drapel la Marea Unire din 1918, cu soția Ioana, Casa Dipșe a trăit vremuri de înălțare și prosperitate a unei familii ce a condus destinele satului și care a trăit bucuriile dar și frământările aduse de vremuri peste ei și peste cei 7 copii: Viorel, Teofil, Victor, Costan, Gheorghică, Iulica, Reghinuța, Frăsina. 

Fiecare în felul lui, s-a învrednicit să onoreze numele familiei, după credința, puterea și statutul pe care și l-a câștigat în viață. După „plecarea” din Casă a ultimului locatar – Ioana Dipşe, „Mămuca”/ „Moşica” – în toamna lui 1974 – toate glasurile ce răsunaseră aici, toți pașii care au urcat și coborât treptele din piatră, toate rugăciunile înălțate către cer de sub acest acoperiș, toate dorințele de bine și mai bine, s-au îngropat între pereții cu straturi suprapuse de mieruială de culoarea cerului senin.

Casa a intrat în amorţire.

Lemnul de sub lutul obosit ascundea multe răni; doar „meșter-grinda” din stejar părea să nu fi renunţat la dorința de a depăși centenarul Casei. Despre șporul a cărui urmă a dispărut cu totul, mai vorbesc doi-trei nepoți ce-și amintesc că se cuibăreau pe el înfrigurați, sub paza moșichii.

Cuptorul cu bolta prăbușită, fără ușă, fără horn, zăcea într-o muțenie ce părea veșnică; nu mai avea strop de vlagă să creadă în zâne din povești, mai ales că era îngropat sub fiare vechi, cauciucuri de tractor, uleiuri de motor vărsate pe lutul podelei, rănit de așchii de tablă ori lucruri vechi, pline de molii. O vreme, Casa a mai păstrat cheia de lemn originară a încuietorii speciale, semn că a rămas primitoare în spiritul ei. Dar, de îndată ce a ajuns în sat un gând de salvare a Casei – gând socotit de unii ca fiind „străin” de locurile acelea, pentru că venea de la peste 600 km şi deci nedorit – cheia a dispărut.

Dintre localnici, vreo doi mai erau în trecere pe acolo – Voichiţa şi Aurel Dipşe prea osteniţi de muncă.

Pictorul Constantin Dipșe (soțul meu – de zeci de ani în Bucureşti) era convins că urmașii neamului, vieţuitori în sat, au știința şi conştiinţa să prețuiască această Casă  – o bijuterie în trup, inimă și spirit.

 Sub neiubire şi poate neștiință, Casa era pe punctul să piară, dacă Nucul din fața ei, de o seamă cu ea, n-ar fi „ținut-o în brațele lui” – cu rădăcini și ramuri.

Am început reconstruirea în anul 2016 şi am ascultat glasul Nucului la fiecare sesiune de şantier, când îmi rezemam de el spatele, să-mi alin durerea și oboseala. Nucul e singurul martor al strădaniei şi efortului de fiecare clipă, de a readuce la viață Casa.

„– Mamă, fă o Pâine în cuptor !, mi-a cerut Ionuț – fiul nostru –, și Inima Casei va bate din nou!” Acest Ionuț care, în onoarea tatălui său, pictorul Constantin Dipșe, a parcurs cu bicicleta în anul centenarului nașterii acestuia (2017), într-o cursă singuratică, drumul de la București la Casa Dipșe din Șurdești.

Cu susţinerea lui, mi-a sporit an de an curajul și răbdarea să continui lucrările la restaurarea Casei, lucrări mult mai ample, mai delicate, mai dificile și mai costisitoare decât mi-am închipuit la început de drum. Acum, Casa are şpor şi cuptor nou, pereţi proaspăt lutuiţi, podul – nou podit.

Gustați din Pâinea Aniversară coaptă în cuptorul reclădit în tindă, gândindu-vă să vizitați o Casă care se naște pentru a doua oară! Și, dacă nu va fi pe deplin gata când sunteți în preajma ei, să vă îndestulați privind fiecare centimetru pătrat atins de gândul și dorința de a fi reînviat.

 Pictorul Constantin Dipșe (26 septembrie 1917 – 26 noiembrie 2010) a plecat dintre noi luând cu el promisiunea noastră – a soției și a fiului său din București – că Inima Casei va bate din nou pentru Șurdești. Neputându-i aduna pentru aniversare în anul acesta, în jurul ei, pe cei care ne-au ajutat să îi dăm din nou viață dar și pe cei care încă nu au înțeles importanța proiectului, le-am dat spre gustare, ca la un nou botez, o frântură din Pâinea Aniversară bine rumenită, alături de o vorbă de mulțumire pentru susținerea pe care sperăm să o avem și în continuare.

Scânteia restaurării ne-a dat-o domnul Gheorghe Bud – primarul comunei Șișești. „Moașa” Casei a fost doamna R.T. din Baia Mare. „Nănașele” Casei au fost surorile Ileana Făt și Livia Făt, fetele lui Frăsina și Nicolae Țiple. Meșterul casei – Badea Onisim Nechifor; „descântătoarele” Casei: învățătoarea Nicoleta, nepoatele Rujica, Părasca și Maria, Anuța Pode, Maricica și soțul Ghiță Coruian, nepoții Felicia și Nelu Boloș din Lăschia. Apoi, ajutoare ca niște albinuțe harnice, mai mulți elevi – fete și băieți de la școala din sat (ce poartă numele pictorului) – care au primit diplome de voluntar.

Mulțumind, așteptăm în continuare sprijinul specific, extrem de important pentru noi de la Primăria din Șișești – de la domnul primar Ioan Mircea Tentiș, de la domnul viceprimar Costin Gavril, de la doamnele binevoitoare din Primărie. Nu uităm mâna de ajutor primită de la vecini (răposatul) Găvrilă, Vasile și Valerica, familia Ciocotişan, vecinul Tanasie.

Cuptorul din Casa Memorială Dipșe va coace pâine dulce pentru toți cei care vin cu inima deschisă și iubitoare spre acest lăcaș.

Prof. univ. dr. Maria Dipşe – Noiembrie 2020

Imaginea prezintă Casa memorială Dipșe din Șurdești (comuna Șișești, Maramureș), unde este expus un banner cu chipul unui membru al familiei: „Aici s-a născut și a trăit Ioan Dipșe, delegat la Alba-Iulia, la Marea Unire de la 1 decembrie 1918”.

Ioan Dipșe a fost birău (primar) și jude al satului Șurdești, a ajutat sătenii, a susținut și dezvoltat școala și casa parohială, a garantat împrumuturile sătenilor cu propriile pământuri. A adus cu spatele și mai apoi cu căruța, polochim (un sol gras, bogat) dintr-un sat vecin, ca îngrășământ pentru pământ și recolte mai bune. Împreună cu soția sa, Ioana Dipșe, a avut opt prunci: unul – căzut pe front (Viorel), altul –întemnițat pentru credința lui (Gheorghe), altul – pictor (Constantin Dipșe); și ceilalți copii rămași în sat au avut trăsături și însușiri demne de laudă.

Ioan Dipșe – zis Onuțu Dipșii – ținând piciorul pe un scăunel, citea Psaltirea în fiecare zi, înainte de apusul soarelui și se ruga pentru toți. După cum povestea fiului său, pictorul Constantin Dipșe, sentimentul puternic de generozitate pentru comunitate, familie, sat, Maramureș, Ardeal și țară, l-a stăpânit întreaga viață și l-a animat pe Ioan Dipșe, ca purtător de steag la adunarea de la Alba Iulia.

Pentru a cinsti memoria acestui unic reprezentant al satului la un eveniment de anvergură națională, noi, Maria și Ionuț Dipșe, am lansat o chemare la „Întâlnire pentru Unire”. Elevi și profesori de la Școala gimnazială „Constantin Dipșe” din Șurdești, oficiali ai comunei, personalul primăriei, nepoți, strănepoți, cunoștințe și vecini, au fost așteptați sâmbătă, 17 noiembrie a. c. la ora 16:30 la Casa Memorială Dipșe din Șurdești. La lăsatul serii, am proiectat sub formă de lumină – peste Casa Memorială – tricolorul național.

Chemării noastre i-au răspuns prompt trei oameni de seamă ai locului: un dascăl talentat – Nicoleta Petran, primarul din mandatul precedent – domnul Gheorghe Bud și meșterul constructor al satului – badea Onisim Nechita.

Învățătoarea, într-o comunicare interactivă cu elevii prezenți, le-a clarificat acestora câteva concepte cheie legate de Unire.

Primarul, de al cărui nume se leagă realizarea plăcii memoriale a memorandiștilor comunei, a subliniat (pornind de la documente) rolul familiei Dipșe în istoria locului și a dat speranța că echipa din care face parte ne va oferi curând o monografie valoroasă.

Meșterul Onisim, care a scos din ruină casa făcută de memorandistul Costan Dipșe (la 1870), a vorbit prin rezultatul muncii sale.

A fost o reuniune convivială în care, prin contribuția fiecăruia, s-a creionat portretul lui Ioan Dipșe, fiu al memorandistului Costan Dipșe.

Dacă au participat mulți sau puțini la această întâlnire este un fapt secundar, căci chipul străbunului Ioan Dipșe și steagul tricolor au rămas să vegheze „drumul școlii” – care se unduiește alături de casă –, acela pe care zilnic trec elevi ce își vor întipări în memorie un moment istoric al neamului românesc: Marea Unire de la 1 decembrie 1918.

Poate că așa a fost dintotdeauna, ca, din mulțime să se ridice câțiva la un mod de înțelegere profundă a clipei istorice, cu trăire adâncă și asumare a responsabilității pentru fapte și decizii importante pentru comunitate, pentru națiunea română.

Ce trăire pătrunzătoare îl stăpânea pe Ioan Dipșe în drumul spre Alba Iulia!

Cât de prețios simțea el tricolorul pe care urma să-l desfășoare la întâlnirea cu delegațiile celorlalte provincii românești!

Chemarea noastră la „Întâlnirea pentru Unire” de la Casa Memorială Dipșe nu s-a consumat în amintita după-amiază de 17 noiembrie, ci propune coagularea de gânduri, idei și forțe pentru întărirea și creșterea notorietății Șurdeștiului și a întregii zone.

 

Prof. univ. dr. Maria Dipșe

Tatuca2013-12-01 13.52.33web

1 Decembrie îmi înviorează o imagine demult închegată şi-mi întăreşte legătura cu “Tătuca”, socrul meu. Mi-l închipui undeva în mulţimea de la Alba Iulia –  cu delegaţia din Maramureş la pecetluirea Marii Uniri. Parcă-i simt bucuria dar mai ales mândria, poate orgoliul nevinovat ca este ACOLO, reprezentându-i pe cei lăsaţi acasă, pentru un vis pe care şi l-a ţesut, nu “într-un” birou, ci trudind cu cei 8 prunci laolaltă pentru mersul tot mai bun al gospodăriei sale.

“Tătuca” – Socrul meu, Onuţu Dipşe, adică Ioan Dipşe din Şurdeşti (Maramureş) era nu numai tatăl soţului meu – pictorul Costan Dipşe – ci şi al preotului greco-catolic Gheorghe, cu 13 ani de închisoare politică pentru credinţă, tatăl lui Viorel mort în război, al Frăsânii întotdeauna cu plăcintele şi supa de găină gata pentru musafiri, tatăl Reghinuţii care horea mândru şi împestriţa frumos ţesăturile, tatăl lui Teofil care iubea caii, tatăl Iulichii care a trudit lângă “Mihaiu’ Chiţului”; în sfârşit, tatăl lui Victor, cel mai priceput din sat la oblojirea animalelor.

“Tătuca” – Socrul meu a descoperit polochimul – un pământ gras, bun de îngrăşământ, l-a adus cu spinarea şi mai apoi cu carul ca să facă să crească mălaiul cât casa, nu numai pentru el, ci pentru tot satul, căci el era şi birău, adică primar. Era şi judecător pentru pricini mai simple; a construit Şcoala şi Casa parohiala din sat.

“Tătuca” – Socrul meu, seară de seară, cu un picior pe un scăunel citea din Biblie; iar când a fost în necaz, sprijinindu-se pe aceeaşi lectură “a cerut în rugăciunea lui” ajutor. Şi a primit…

Prin credinţă şi acţiune a reuşit, înainte de toate, pentru semenii lui.

Maria Dipşe

IMG_1663prelw

 

IMG_1671prelw

 

De câte ori vorbea de copilărie, Pictorul amintea de căţăratul în cireş fără nici o îngrădire, aşa cum în satul său nu era şi cred că nici acum nu este oprit să mănânci pe săturate din poamele grădinilor fără gard, ale şurdeştenilor. Oricine era acceptat la « ospăţul » cu fructe, atâta timp – ne povestea  Pictorul –  cât nu bagă în desagă, căci gestul însemna furt.

S-a întâmplat ca în acest sfârşit de mai 2013, elevii mici (cl. a II-a) de la Şcoala « Constantin Dipşe » din Şurdeşti, să-mi trimită la Bucureşti, prin Ionuţ – fiul nostru care tocmai i-a vizitat – cireşe de mai.

Le aşez pe 2 platouri – cireşe nealtoite, nu prea mari, prinse-n codiţe verde-crud şi împodobite de câteva frunzuliţe ca aripile de fluturi.

Le privesc cu dorul după Pictorul ce ne veghează și zâmbesc de sub pălăria pe care mi-a făcut-o cadou la ultima lui expoziţie în viaţă (2009), de la Muzeul Satului.

Iar din mulţimea boabelor de cireşe, se desprinde puternic, ROŞUL re-înviat de Dipşe în pictura lui – mai ales în tabloul Brazde spre Soare.

brazde spre soare

 

 

Iată câteva desene ale elevilor de la Școala „Constantin Dipșe” din Șurdești, având ca subiect casa în care s-a născut și a copilărit pictorul.

ciocotisan amalia ionaIoana Amalia Ciocotișan

 

coroian iulia ralucaRaluca Iulia Coroian

MARC Raul MarianRaul Marian Marc

Muresan Razvan CtinRăzvan Mureșan

sindila andrei ionutIonuț Andrei Șindilă

valean alexandru sau pop adrianAdrian Pop

 

 

 

 

 

 

foto cu straita si caciula

Se împlinesc 92 de ani de la naşterea celui mai mic dintre cei 8 fraţi Dipşe. Gheorghe a fost cel mai apropiat spiritual de fratele de la Bucureşti, de Pictorul Costan Dipşe.

Autodidact, avea o cultură tehnică, etnografică şi religioasă mult apreciată de confraţii lui; vorbea germana şi franceza, însuşite tot prin efort individual.

A lucrat pe mai multe şantiere din ţară dar, din nefericire, inovaţiile şi invenţiile lui au fost însuşite de alţii.

Cu o ţinută morală impecabilă, Gheorghe Dipşe a fost foarte apreciat în comunitatea slujitorilor bisericii, nu numai de confraţii săi, ci şi de cei care i se confesau.

 

(I) Părintele Gheorghe Dipşe

 De foarte tânăr a fost arestat şi condamnat politic în mai multe rânduri, pătimind 13 ani în închisorile de la Jilava, Galați, Aiud, Ostrov, Poarta Albă. „Vina” de neiertat era că voia să devină preot greco-catolic, respectând astfel credinţa moşilor şi strămoşilor lui şi, de fapt, a majorităţii consătenilor.

Hirotonisit în secret – în vremea comunistă – ca preot greco-catolic, el oficia Liturghia foarte devreme în fiecare dimneață, în micul său apartament din Baia Mare, unde veneau cei dornici de rugăciune. Era un confesor blând şi luminat. Era cunoscut şi mult aşteptat de bolnavi cărora le aducea mângâiere, alinare sufletească şi speranţă prin rugăciune.

 

(II) Fiu credincios al Şurdeştiului – satul său

Întors în sat după lungii ani de temniță, badea Gheorghică a făcut pe Bulbucul Mic din Şurdeşti – un Monument închinat Eroilor satului căzuţi în războaie, pe care a încrustat numele acestora, spre veşnică pomenire:

  • eroii din Primul război mondial: Bud Gheorghe, Bud Ionuţ, Coroian Grigore, Goloman Gavrilă, Costinar Gheorghe, Costinar Nicolae, Demian Costan, Demian Vasile, Podea Alexa, Rus Petru.
  • eroii din al Doilea război mondial: Crăciun  Carol, Dipşe Viorel, Dan Gavril, Cotoţ Spiridon, Coroian Gavril, Podea Nicolae, Hriţ Andrei, Făt Mihai, Şchiop Gheorghe.
  • evreii căzuţi pentru Eliberare: Cristein Samuel, Ilsoki Lince, Cristiani Sando, Ilsoki Maurite, Herşovic Carol, Herşovic Linco.

Înzestrat cu aptitudini tehnice – căci lucra ca un adevărat inginer – a făcut  pentru satul Şurdeşti, primul proiect de captare a apei de la Pruni, de sub Arşiţă, tocmai de sub Mogoşa. Aceste lucrări au fost dezvoltate ulterior de alţii, pentru ca șurdeștenii să aibă apă curentă.

Badea Gheorghică a fost şi apicultor: stupii cu albine erau aşezați în curtea casei în care a copilărit, pe locul în care odinioară se afla un grajd robust, de toată frumuseţea – din păcate demolat.

El dăruia cu generozitate nu numai din mierea albinelor lui, dar şi din înţelepciunea, blândeţea și pacea spiritului său.

Iubea datinile şi obiceiurile locului, le înregistra dimpreună cu cântecele care se horeau în zona Maramureşului.