150 de ani de la nașterea Casei Memoriale „Dipșe” din Șurdești

Inima Casei Dipșe a început din nou să bată pentru Șurdești, în toamna acestui an 2020, după 150 de ani de la nașterea ei.

Părinți i-au fost memorandistul Costan Dipșe și soția lui, Aristina. Îndelung locuită de fiul lor, Ioan Dipșe, purtător de drapel la Marea Unire din 1918, cu soția Ioana, Casa Dipșe a trăit vremuri de înălțare și prosperitate a unei familii ce a condus destinele satului și care a trăit bucuriile dar și frământările aduse de vremuri peste ei și peste cei 7 copii: Viorel, Teofil, Victor, Costan, Gheorghică, Iulica, Reghinuța, Frăsina. 

Fiecare în felul lui, s-a învrednicit să onoreze numele familiei, după credința, puterea și statutul pe care și l-a câștigat în viață. După „plecarea” din Casă a ultimului locatar – Ioana Dipşe, „Mămuca”/ „Moşica” – în toamna lui 1974 – toate glasurile ce răsunaseră aici, toți pașii care au urcat și coborât treptele din piatră, toate rugăciunile înălțate către cer de sub acest acoperiș, toate dorințele de bine și mai bine, s-au îngropat între pereții cu straturi suprapuse de mieruială de culoarea cerului senin.

Casa a intrat în amorţire.

Lemnul de sub lutul obosit ascundea multe răni; doar „meșter-grinda” din stejar părea să nu fi renunţat la dorința de a depăși centenarul Casei. Despre șporul a cărui urmă a dispărut cu totul, mai vorbesc doi-trei nepoți ce-și amintesc că se cuibăreau pe el înfrigurați, sub paza moșichii.

Cuptorul cu bolta prăbușită, fără ușă, fără horn, zăcea într-o muțenie ce părea veșnică; nu mai avea strop de vlagă să creadă în zâne din povești, mai ales că era îngropat sub fiare vechi, cauciucuri de tractor, uleiuri de motor vărsate pe lutul podelei, rănit de așchii de tablă ori lucruri vechi, pline de molii. O vreme, Casa a mai păstrat cheia de lemn originară a încuietorii speciale, semn că a rămas primitoare în spiritul ei. Dar, de îndată ce a ajuns în sat un gând de salvare a Casei – gând socotit de unii ca fiind „străin” de locurile acelea, pentru că venea de la peste 600 km şi deci nedorit – cheia a dispărut.

Dintre localnici, vreo doi mai erau în trecere pe acolo – Voichiţa şi Aurel Dipşe prea osteniţi de muncă.

Pictorul Constantin Dipșe (soțul meu – de zeci de ani în Bucureşti) era convins că urmașii neamului, vieţuitori în sat, au știința şi conştiinţa să prețuiască această Casă  – o bijuterie în trup, inimă și spirit.

 Sub neiubire şi poate neștiință, Casa era pe punctul să piară, dacă Nucul din fața ei, de o seamă cu ea, n-ar fi „ținut-o în brațele lui” – cu rădăcini și ramuri.

Am început reconstruirea în anul 2016 şi am ascultat glasul Nucului la fiecare sesiune de şantier, când îmi rezemam de el spatele, să-mi alin durerea și oboseala. Nucul e singurul martor al strădaniei şi efortului de fiecare clipă, de a readuce la viață Casa.

„– Mamă, fă o Pâine în cuptor !, mi-a cerut Ionuț – fiul nostru –, și Inima Casei va bate din nou!” Acest Ionuț care, în onoarea tatălui său, pictorul Constantin Dipșe, a parcurs cu bicicleta în anul centenarului nașterii acestuia (2017), într-o cursă singuratică, drumul de la București la Casa Dipșe din Șurdești.

Cu susţinerea lui, mi-a sporit an de an curajul și răbdarea să continui lucrările la restaurarea Casei, lucrări mult mai ample, mai delicate, mai dificile și mai costisitoare decât mi-am închipuit la început de drum. Acum, Casa are şpor şi cuptor nou, pereţi proaspăt lutuiţi, podul – nou podit.

Gustați din Pâinea Aniversară coaptă în cuptorul reclădit în tindă, gândindu-vă să vizitați o Casă care se naște pentru a doua oară! Și, dacă nu va fi pe deplin gata când sunteți în preajma ei, să vă îndestulați privind fiecare centimetru pătrat atins de gândul și dorința de a fi reînviat.

 Pictorul Constantin Dipșe (26 septembrie 1917 – 26 noiembrie 2010) a plecat dintre noi luând cu el promisiunea noastră – a soției și a fiului său din București – că Inima Casei va bate din nou pentru Șurdești. Neputându-i aduna pentru aniversare în anul acesta, în jurul ei, pe cei care ne-au ajutat să îi dăm din nou viață dar și pe cei care încă nu au înțeles importanța proiectului, le-am dat spre gustare, ca la un nou botez, o frântură din Pâinea Aniversară bine rumenită, alături de o vorbă de mulțumire pentru susținerea pe care sperăm să o avem și în continuare.

Scânteia restaurării ne-a dat-o domnul Gheorghe Bud – primarul comunei Șișești. „Moașa” Casei a fost doamna R.T. din Baia Mare. „Nănașele” Casei au fost surorile Ileana Făt și Livia Făt, fetele lui Frăsina și Nicolae Țiple. Meșterul casei – Badea Onisim Nechifor; „descântătoarele” Casei: învățătoarea Nicoleta, nepoatele Rujica, Părasca și Maria, Anuța Pode, Maricica și soțul Ghiță Coruian, nepoții Felicia și Nelu Boloș din Lăschia. Apoi, ajutoare ca niște albinuțe harnice, mai mulți elevi – fete și băieți de la școala din sat (ce poartă numele pictorului) – care au primit diplome de voluntar.

Mulțumind, așteptăm în continuare sprijinul specific, extrem de important pentru noi de la Primăria din Șișești – de la domnul primar Ioan Mircea Tentiș, de la domnul viceprimar Costin Gavril, de la doamnele binevoitoare din Primărie. Nu uităm mâna de ajutor primită de la vecini (răposatul) Găvrilă, Vasile și Valerica, familia Ciocotişan, vecinul Tanasie.

Cuptorul din Casa Memorială Dipșe va coace pâine dulce pentru toți cei care vin cu inima deschisă și iubitoare spre acest lăcaș.

Prof. univ. dr. Maria Dipşe – Noiembrie 2020

Episodul 2

La sfârşitul verii lui 1940, a plecat pentru studii la Cluj (unde cursurile erau suspendate), apoi spre Timişoara, hotărând în cele din urmă să se oprească la Bucureşti unde urma să primească un ajutor de refugiat.

Deşi examenele practice de la Facultatea de Arte Frumoase începuseră de 3 zile, i s-a permis intrarea în sala de lucru şi a fost admis în anul I la clasa maestrului Nicolae Dărăscu. În anii următori, a devenit studentul lui Camil Ressu. Însuşi maestrul a fost plăcut surprins aflând că la Salonul Oficial de Primăvară din 1945 (de pictură şi sculptură), a fost admisă o compoziţie a studentului său. Sub coordonarea aceluiaşi maestru, Camil Ressu, Constantin Dipşe a prezentat în 1948, şi lucrarea echivalată în acea perioadă, cu un doctorat.

În timpul studenţiei a fost şi pe front la Rostov pe Don. A lucrat la Marele Stat Major ca desenator de hărţi, sub „aripa ocrotitoare” a Comandorului Alexandru Tațius, care i-a înlesnit și participarea la cursuri.

În imagine: Cpt. av. Alexandru Tațius (în ataș, cu basc) și cpt. av. Georgescu Gheorghe conduși la avion de lt. av. Slăvescu Ioan (cca. 1935)

 

(imaginea este publicată cu acordul d-lui Dan Antoniu și este extrasă din volumul “IAR-Potez 25. Avioane construite în România”  – supliment al revistei Modelist cu autori: Dan Antoniu și George Cicoș.

Apoi, o vreme a fost asistent universitar la catedra de Anatomie comparată de la Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti – perioadă în care a făcut portretul profesorului medic veterinar Vasile Gheţie, membru titular al Academiei Române.

(va urma)

Constantin Dipșe s-a născut la Şurdeşti, Maramureş, în 26 septembrie 1917. Din 1940 a fost refugiat – venind din Ardeal – în Bucureşti, unde a creat fără încetare timp de 70 de ani.

Format la şcoala maeştrilor Nicolae Dărăscu şi Camil Ressu de la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, Constantin Dipşe este unul dintre primii membrii ai Uniunii Artiştilor Plastici din România.

A avut o activitate expoziţională impresionantă – pictură de şevalet și desen –, a realizat lucrări de referinţă în arta monumentală – frescă și mozaic –, precum şi ilustraţie de carte. S-a impus ca artist cu un stil bine definit, recognoscibil în orice împrejurare, caracteristicile inconfundabile fiind talentul lui de desenator şi harul care-l plasează între cei mai de seamă colorişti din arta românească.

Pictura lui Constantin Dipșe bucură ochiul şi spiritul, transmiţând nemijlocit un mesaj legat de valorile naţionale.

Expoziția „Tablou de Centenar” dedicată împlinirii a 100 de ani de la nașterea pictorului Constantin Dipșe (n. 1917 – d. 2010) oferă vizitatorilor prilejul întâlnirii și cunoașterii creației sale, susținută de obiecte, documente și filme biografice.

Alături de cele mai cunoscute din picturile lui Constantin Dipșe, vor fi prezente lucrări ce nu au fost niciodată expuse publicului.

Expoziția „Florile centenarului – 100 de ani de la nașterea pictorului Constantin Dipșe”, găzduită de Grădina Botanică „Dimitrie Brânzdă” din București – deschide seria evenimentelor din 2017 care-l omagiază pe artist și opera sa.

Expoziția este în aer liber, durează toată luna aprilie și poate fi vizitată în fiecare zi între orele 8 și 20.

https://www.facebook.com/events/1056496717818784/

În ziarul “Graiul Maramureşului” din 22 mai a.c. tocmai a apărut articolul Casa memorială Dipşe – din Şurdeşti – îndemn la unire semnat de Maria şi Ionuţ Dipşe.

Ce bucurie! Un îndemn la unire şi la făptuire. Dar, departe de a fi vorba doar de ”Casa Dipşe” aici se regăseşte întregul sat, acela care şi-a construit o biserică ce pare să atingă Cerul. Şi nu doar un sat, ci ne regăsim noi toţi cei legaţi de această ţară pentru care, vremurile acestea sunt o piatră de încercare.

Azi sărbătorim Înălţarea, pe care nişte minţi luminate şi nişte inimi fierbinţi au dedicat-o Eroilor, celor care nu au privit în pământ ci şi-au ridicat ochii spre cer şi  au urmat pilda Domnului. Cu credinţă şi curaj! Cu curaj şi cu credinţă! Mai ales cu credinţă, căci de acolo vine puterea şi viaţa cea adevărată!

Am fost în vară la Şurdeşti şi am văzut cu ochii mei locul unde s-a născut soţul prietenei mele din copilărie, pictorul Costan / Constantin Dipşe. Ţin bine minte: întotdeauna, din conversaţiile cu el ţâşnea ceva deosebit, chiar dacă vorbele păreau obişnuite, de „fiecare zi”. Odată l-am întrebat cum se poate explica rezistenţa neamului nostru la atâta urgie ce s-a abătut asupra lui. Mi-a răspuns simplu: CREDINŢA! Dar a spus-o atât de simplu – căci el însuşi era un omextraordinar de simplu, de modest! – că nu puteai să nu te simţi pătruns de adevărul celor spuse de el. Nu retorică ci trăire, nu frumos ci adevărat. Costan era un ţăran luminat. Nu doar şcolit, ci luminat cu lumina pe care a sorbit-o din sângele neamului său. La propriu şi la figurat.

Tot simplu mi-a spus şi Măriuca Dipşe, mai anul trecut, într-o dimineaţă, în curtea nepoatei lor – Parasca din Şurdeşti – uitându-se la cerul limpede fără urmă de nor: „Uite, primul lucru pe care l-ar fi făcut Costan, ieşind afară: s-ar fi uitat spre cer.” Nu era retorică în ce spunea Măriuca, ci un adevăr simplu care ţinea de trăirea firească a oamenilor ce păstrează încă legătura cu …pământul!

Să privim spre Cer, şi să ne gândim la unire şi făptuire.

dr. Ileana Bucurenciu

În iarna lui 1970, venisem de la Oradea în Bucureşti, să fac o documentare pentru admitere la doctorat. În pauza de prânz din 16 decembrie, am vizitat cu o cunoştinţă, atelierul pictorului Constantin Dipşe din str. Cosmonauţilor 41.

Mă aflam în faţa unui Maramureşan, dar nu era o noutate pentru mine pentru că, în verile dinainte, cunoscusem oamenii din nordul ţării.

Invitată, am luat loc pe o băncuţă, la o măsuţă joasă cu tăblie de stejar ce purta povara vârstei centenare.

În după amiaza aceea, prin vorbe însoţite de o subtilă şi delicată gestică, asemenea unui arhitect-magician, pictorul mi-a explicat cum făcea el când era prunc, din fire de paie, pod pentru furnici, ca să le ajute să treacă peste un firicel de apă – obstacol în calea lor.

L-am luat foarte în serios, iar în sinea mea eram uimită de idee, de ştiinţă şi de curajul de a face o astfel de construcţie. Câtă pricepere de arhitect trebuia pentru asta, ce măiestrie !

Cât de vrăjită am fost de povestea podului pentru furnici, se vede în fotografia făcută de Ctin. Mierlescu, martorul-fotograf al artiştilor care trecuse pe acolo pentru o scurtă vizită.

IMG_6776w

Pictorul şi cunoştinţa comună, m-au condus la căminul Grozăveşti unde eram cazată. Eu purtam însă în suflet, o poveste la care începeam să fiu complice.

A treia zi, după ce vom fi încheiat, unul – ziua de studiu şi celălat – ziua de lucru la şevalet, eu aveam să merg din nou la atelierul de pictură. Cum era o vizită anunţată, i-am dus o garoafă însoţită de următoarea dedicaţie scrisă – O floare de pe sufletul Izei – Iza fiind numele pe care mi-l luasem când am fost în Maramureş şi cu care semnam în reviste articole şi diverse traduceri. Deşi pictorul a fost rezervat în faţa gestului meu, eu nu mi-am pierdut buna dispoziţie.

Acel decembrie nu era deloc friguros aşa că am plecat amândoi la plimbare. Din strada Cosmonauţilor, am traversat Piaţa Amzei şi curând am ajuns în calea Victoriei, ţinta fiind Restaurantul ziariştilor.

În dreptul Bibliotecii Academiei Române, pictorul s-a oprit brusc şi m-a întrebat :

Vrei să fii nevasta mea ?

Vreau – i-am răspuns fără să respir, căci dorinţa aceasta, deşi nu mi-o formulasem explicit, sălăşluia în mine.

Îmi faci prunci ? a continuat el.

Îţi fac, am răspuns eu, scurt.

Surprinşi de noi înşine, am rămas ţintuiţi pe loc, tăcuţi. Fiecare era probabil uimit de victoria atât de uşor câştigată în faţa celuilalt, după o conversaţie scurtă şi neaşteptat de firească dar cu miză atât de mare, pentru toată viaţa. După câteva momente, pictorul a adăugat răspicat:

Dar să nu-mi ceri nicodată să fac altceva decât pictură

Analizând  momentul la rece, am înţeles atunci că avea deja un angajament la care nu renunţa pentru mine – şi acela era pictura.

Nu-mi mai amintesc vorbele de încuviinţare prin care am făcut „pactul”, dar ştiu că în cei 40 de ani ai căsniciei noastre, eu l-am respectat. Niciodată nu i-am cerut să facă altceva decât pictură – căci eu însămi am rămas îndrăgostită de opera lui. Din acea zi, am devenit „Măriuca”.

M-am întors la Oradea, oprindu-mă la ai mei, în inima Ardealului. Părinţii s-au tulburat foarte, ba chiar s-au îngrozit de decizia mea bruscă de a mă căsători cu un om din viaţa căruia nu ştiu decât că este pictor şi că ştie să facă din fir de pai, pod pentru furnici.

Când toţi erau îngrijoraţi pentru viitorul meu, eu trăiam doar cu emoţia şi dorinţa de a-l reîntâlni pe pictor în atelierul său.

Am hotărât să ne căsătorim, eu propunând data de 16 februarie (1971) care era şi data căsătoriei părinţilor mei. Eram convinsă că data era aceea care-mi aduce noroc.

Pictorul a fost de acord şi mi-a pregătit o nuntă ca-n poveşti.

De câte ori le-am povestit mai tinerilor interlocutori cele de mai sus, le-am semnalat două lucruri: că această întâmplare adevărată nu este o reţetă, că nu orice întâlnire poate fi potrivită pentru căsătorie, după 3 zile; că data de 16 februarie nu este în sine purtătoarea norocului, ea nu este una încărcată cu valenţe speciale de noroc care se revarsă asupra celor ce o aleg. Prin opţiunea pentru 16 februarie, eu alegeam de fapt, modelul de viaţă al părinţilor mei, exemplul de familie unită, decisă să reziste în faţa greutăţilor.

Măriuca Dipşe

Când a intrat în expoziţia « Esenţe » (2009), bătând din palme, o fetiţă de la ţară, din clasa a II-a a exclamat : « Uite-o pe Maica Domnului ! »

*

 « Dar de ce are ţăranca şoldurile aşa de largi ?» a întrebat o vizitatoare adultă.

Fără să ştim ce a gândit artistul când a realizat tabloul, ne putem îndestula pentru răspuns din versurile axionului« De tine se bucură » din Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare :

 

De tine se bucură, ceea ce eşti plină de har, toată făptura îngerească şi neamul omenesc, ceea ce eşti biserică sfinţită şi rai cuvântător,

Lauda fecioriei, din care Dumnezeu S-a întrupat şi Prunc S-a făcut, Cel mai înainte de veci, Dumnezeul nostru.

Că sânul tău scaun s-a făcut şi pântecele tău mai lărgit decât cerurile l-a lucrat.

De tine se bucură, ceea ce eşti plină de har, toată făptura, mărire ţie.

*

Poate că în straiele astea de sărbătoare şi-o imaginează ţăranii noştri din Maramureş pe Fecioara Maria, când se roagă la ea.

*

Ce « bogăţii » or fi în lada de zestre pe care stă aşezată Madona ?

Cu siguranţă, unele spirituale…

madona cu pruncul