In faţa desenelor neterminate erai tentat să crezi că pahidermul, datorită lipsei de măruntaie localizabile sau de organe distincte, era format doar dintr-un înveliş gol, asemeni unor monstruoase puşculiţe cu pereţi sparţi…
– Serge Brussolo, Febra

Aşa am văzut şi simţit animalul, încă din tunel, trecând de la senzaţia de prizonier al Minotaurului, la cea de explorator al măruntaielor sale, sau mai bine zis, a carcasei rămase după sute de ani de disecţie.

Textura, răcela şi în acelaşi timp uscăciunea ei au ceva grotesc si chiar erotic în acelşi timp, îndemnându-te să-i atingi pereţii.

Numele fiarei ? Salinul Turda.

Uneori cred că pentru pozaru’ din mine s-ar putea să fie de ajuns dimineţile. Alea în care efortul de a deschide ochii este sisific; dar care poate fi compensat de promisiunea unei lumini divine pentru ochiul aparatului şi pentru cel al sufletului. Iar când năzuinţa de a vedea se şi materializează sub forma unor imagini eterice, se cheamă că visul ce a precedat trezirea, s-a împlinit.

După o noapte senină şi prea puţin dormită (din cauză de urşi mai mult sau mai puţin închipuiţi), am ieşit din cort într-o plăcută răcoare stropită din belşug cu rouă.

Ca bonus, am avut parte de un mic dejun format din gogoşi fierbinţi cu brânză şi afine.

Aşa şi pozele de mai jos: una sărată, alta dulce.