„Eclipsă rece” e numele tău,
Ai apărut de după un munte de rău.
Eşti ca vulcanul care vrea să scape
De toată sila strînsă-n etape
Şi-acum vrea să se-adape
Din ale pământului mii de ape.
Să potolească lupta cea surdă –
Ce lumea crede că-i nuntă –
A pietrelor, metalelor şi ielelor
Ce-i sălăşluiesc în burtă.

Am adunat stufoase şi-mpăiate zvonuri
Adiacente vorbei, pe mai multe tonuri:
Neparalelele sunt căile neclare
Ce şerpuiesc ca râuri ce nu duc spre mare.
Nici una nu poate să vină şi să fie
O mărturie scrisă lent în piatră vie:
Că-n fiecare dată când te ating pe rană
Zâmbeşti ciudat şi-mi spui: „Nu-ţi fie teamă!”

Am desenat o literă pe deget:
Şi-a instalat aici, comodă, lentă,
Cerneala-i neagră, fără preget,
şi patinează pe-o amprentă.

Îmi fură-ncheietura moale
Şi pulsul mi-l transformă-n nor
Şi-n sânge negru, rotocoale
va face c-o pană de condor.

O mână o invidie de henna
Prin labirintul cubital,
Alunecă încet pe Sena
arterei proiectate sagital.

Spre mintea mea de urcă slova,
Şi nu va rătăci hai-hui,
Va zugrăvi în umbre vorba
că inima-mi ‘i-a nimănui.

O lună încheiată ţine
Aceast’ eclipsă nepătată
de ceaţa de cerneluri fine,
Când alfabetul mi se-arată.

Unde-mi este ziua, de ieri imaginată-ntr-una,
În care amândoi plutim în viitor incert,
De ce e azi tristeţea prezentului continuu
Şi totul ţine de un concret inert?

Dar de vom fi vreodată, aproape adormiţi,
Veghind doar la ce se întâmplă-n vis,
Ne vom lăsa departe, şamanic amăgiţi
Într-un parfum de-albastre flori de-abis.

Voi presăra cuvinte multe, puse-n şoapte
Şi-n miez de zi mă voi uita la tine, lung,
Te voi cânta într-una-n miez de noapte
Şi nu voi pregeta, tăcerea s-o alung.

Iubirea-mi este pavăza ascunsă
A temerii de tine; şi-o port în sân, mereu.
Nu voi clinti şi nu voi fi cu faţa plânsă
De dorul de pământ ce-aduci în somnul meu.

Iar când voi fi simţit culoarea
Înţelepciunilor ce strigă vehement,
Voi fi ştiut în ce transformă Lumea
Imaginara noastră incursiune în latent.

Eşti isoscelul dintr-o joi,
Cu bisectoarele mascate,
Paloare de pudicitate
Au unghiurile dintre noi.

Eşti un pătrat cu buze moi,
Ciclop ţi-e cercul ce mă-ntrece,
Tot încercând să mă disece
Cu reci priviri de PI pe doi.

Eşti geometricul din mine
Ce-mprăştie vederea-n spaţiu,
Şi ca-n satiră de Horaţiu,
Împarţi tangentele-n cosine.

Sunt sfera nevăzută-n roi,
Ce-urzeşte lent o mediană,
Într-o problemă diafană
A matematicii în doi.