Nu este Han Solo, nu e nici Harrison Ford  – deşi tot bătrânel ca şi el – cu început de chelie în prag de toamnă, dar incă înalt şi drept.

Bătrânelul din imagine nu e nici de companie în Dorobanţi, nu e nici piţiponc. E doar solitar într-un cadru natural trist, care se modifică de la zi la zi. Plopul nostru mărgineşte un drum care reintră în fiecare zi, din ce în ce mai mult, în măruntaiele dealului pe care îl străbătea odată.

Totuşi, sper ca anul viitor să-l mai pot fotografia; tot îndreptat spre cer.

Pe coclaurile de lângă Vulcanii Noroioşi cresc ierburi. Lungi, plecate, blonde, lascive, toate indiferente la atenţia fotografului. Stau smocuri-smocuri pe dealuri ce-alunecă transformând peisajul, rupând drumuri, dărâmând stâlpi şi îndoind conducte. Doar pe ‘ici, pe ‘colo mai apare câte un copăcel sfrijit, cu ADN-ul mâncat de ţiţei, iar petele de culoare sunt date de câte un măceş rătăcit.

După cum spuneam ieri, duminica trecută am pornit spre Vulcanii Noroioşi. Ne-am amintit însă că acum aproape 3 ani, din aceeşi grabă de a prinde zorii pe plaiurile amintite, am greşit traseul şi am nimerit pe un drum petrolier. De data asta, ne-am apucat să căutam respectivul traseu, pe care îl găsisem foarte interesant. De întrebat nu aveam pe cine întreba, singurii oameni la ora aceea –  7 dimineaţa – fiind cei care ieşeau de la cârciumă, iGo-uşl nu stia de drum etc. Norocul cu Garminul care are inventariaţi şi copacii de pe marginea drumului.

Siguri de traseu am fost abia când am văzut prima sondă şi prima ursoaică. După vreo 15 minute de mers prin gropi şi pietriş, trecând pe lângă o stână, am ajuns la locul pe care îl descoperisem acum aproape trei ani: o vale pe care zac împrăştiate resturi de utilaje petroliere. Anul ăsta parcă erau mai puţine decât la anterioara escapadă. Nu mai era nici un paznic, în schimb am văzut şi mai ales am auzit un ciurdar nebun – care vorbea cu vacile într-o limbă ştiută numai de el – şi câinii care ne-au pus pe fugă şi data tecută.

Continuarea, mâine.

Aşa cum se întâmplă după o mare perioadă de abstinenţă de la fotografiat, ţi se scoală noaptea de plecare pe coclauri, în cautarea satisfacţiei (foto). Acţiune la care am achiesat, şi duminică, la 5 dimineaţa, am plecat cu prietenul Adi (motorizat corespunzător) spre Vulcanii Noroioşi. Bineînţeles că răsăritul ne-a prins pe drum şi când am ajuns în Berca am decis că nu mai are rost să ne grăbim.

Deoarece vlaga şi sporul la fotografiat scad odată cu ridicarea soarelui pe cer şi cu creşterea numărului de vizitatori – fapt ce are ca rezultat poze mai puţin interesante – voi incepe cu pozele de pe urmă.

După cum vedeţi, avem fauna: Căţelu’ de vulcan, Sirena de vulcan şi Alba-neagra de vulcan. În afara de primul, ai cărui stăpâni încercau să-i arate şi să-i explice bietului animal ce şi cum e cu noroiu’, vulcanu’ şi nu pune labuţa, Lăbuş, celelalte două fiinţe erau preocupate de cât de bine dau în peisaj. Cred că deja şi-au pus pozele pe haifaiv; cine le găseşte, are o bere de la mine.

Atât pentru azi. Mai multe, mâine.