Când ies cuiele-mi din lemn
Și piatra se preface-n scrum,
Deși nu vreau să-mi văd de drum,
Curaj îmi fac și iar mă-ndemn.
Nu știu ce lume voi găsi aici
Și cum voi meșteri o barcă
Ieși-mi-va oare chiar o arcă,
Din marea multă de chirpici?
De-oi naviga prin munții goi,
Vâslind fără o țintă fixă,
În viața asta prea prolixă
Aduce-voi timpu’-napoi?
Zidurile dintre noi
S-au născut din miez de șoapte
Și la nord de Miazănoapte,
Ne-am ascuns desculți și goi.
Umbra-ți trece, umbra-mi vine,
Răsărit și-Apus deodată,
Cărămida e tăiată
Din vulcan de-Aleutine.
Nu se simte, nu se vede
Nici fereastră și nici poartă
Ori măcar o Mare Moartă,
Să plutim spre a ne pierde.
Ostenit, m-am oprit la mijloc de drum,
Colbu-n oglindă mi-arată doar fum.
Șerpuit-am în sus, m-am trântit și, tăcut,
Colac peste umbra-ți, apoi m-am făcut.
Ți-ai amintit că niciodată
nu m-ai întâlnit.
Ai spus că mă cauți, dar nu azi
Ci mai târziu, spre-asfințit.
Ai vrut să mai crești,
Să devii femeie cu gust
pentru cei neîntâlniți:
Nevăzutul e frust.
Și când, cu noapte-ai adus, în răcoare,
Spuza privirii apusului Soare,
Tăișu-i, prin mine, călind, ai trecut:
Strigat-am alb-negru într-un déjà-vu mut.
Uită-te, atinge, absoarbe,
’Ndreaptă-ți iar privirea-aprinsă
Unduie-ți pleata cea albă,
Necuprinsă.
Pâlpâie-ți lumina rece,
Zboar-o-ncet spre mine-acum,
Voi simți cu mă petrece
Pe-al meu drum.
