Cum ar fi dacă cerul ar fi de sare ? Sau norii ?
În acest caz cum ar fi când ar ploua ? Am ieşi cu oalele de ciorbă, cu fripturile, cu viitoarele afumături, afară, în stradă, ca să le sărăm ? Şi cu ochii închişi ca să nu ne usture ?
Nu ar apărea hoţii de vreme de ploaie sărată ? Cum s-ar numi ? Saramuri ? Şi poliţiştii – Saramurai ?
Şi filmele cu suspans ar fi de tipul Sarabanda saramurailor cu sarailiile sărate ?
„In faţa desenelor neterminate erai tentat să crezi că pahidermul, datorită lipsei de măruntaie localizabile sau de organe distincte, era format doar dintr-un înveliş gol, asemeni unor monstruoase puşculiţe cu pereţi sparţi…”
– Serge Brussolo, Febra –
Aşa am văzut şi simţit animalul, încă din tunel, trecând de la senzaţia de prizonier al Minotaurului, la cea de explorator al măruntaielor sale, sau mai bine zis, a carcasei rămase după sute de ani de disecţie.
Textura, răcela şi în acelaşi timp uscăciunea ei au ceva grotesc si chiar erotic în acelşi timp, îndemnându-te să-i atingi pereţii.
Numele fiarei ? Salinul Turda.
Uneori cred că pentru pozaru’ din mine s-ar putea să fie de ajuns dimineţile. Alea în care efortul de a deschide ochii este sisific; dar care poate fi compensat de promisiunea unei lumini divine pentru ochiul aparatului şi pentru cel al sufletului. Iar când năzuinţa de a vedea se şi materializează sub forma unor imagini eterice, se cheamă că visul ce a precedat trezirea, s-a împlinit.
… pe care am găsit-o printre firele de iarbă. Bine, cred că cel mai bine i s-ar potrivi, ca dimenisiuni, unei călugăriţe (Mantis religiosa); nu vă gândiţi la cine ştie ce prostii…
Pentru cine vrea sa le fumeze, sa le roadă, să se tăvălească în ele etc., să aibă grijă, că sunt ude.
