Ostenit, m-am oprit la mijloc de drum,
Colbu-n oglindă mi-arată doar fum.
Șerpuit-am în sus, m-am trântit și, tăcut,
Colac peste umbra-ți, apoi m-am făcut.

Ți-ai amintit că niciodată
nu m-ai întâlnit.
Ai spus că mă cauți, dar nu azi
Ci mai târziu, spre-asfințit.

Ai vrut să mai crești,
Să devii femeie cu gust
pentru cei neîntâlniți:
Nevăzutul e frust.

Și când, cu noapte-ai adus, în răcoare,
Spuza privirii apusului Soare,
Tăișu-i, prin mine, călind, ai trecut:
Strigat-am alb-negru într-un déjà-vu mut.

 

Uită-te, atinge, absoarbe,

’Ndreaptă-ți iar privirea-aprinsă

Unduie-ți pleata cea albă,

Necuprinsă.

Pâlpâie-ți lumina rece,

Zboar-o-ncet spre mine-acum,

Voi simți cu mă petrece

Pe-al meu drum.

Ca ploaia din noi

(dedicată Mamei mele)

Auzi cum sună-n valea brună

Miros de ud, miros de tună,

A și-nceput acum să plouă

Prea oblic pentru-a lumii rouă.

 

Să fim cu toții, azi, un cor

Și să-i cântăm ploii-n pridvor

Cum dorul setei , necuprins

A plâns ca soarele nestins.

 

Nu am făcut nimic, nicicând

S-aducem ploaia pe pământ,

Ci numai ochii lăcrimoși

Ni-i i-am plimbat în suși și-n joși.

 

Mizând pe mila cea de-apoi

A Domnului ce stă în noi

Făcând mătănii și riscând

Să fim iar ultimi pe pământ.

IMG_3320mic