Vin să ciugulească rana,
Ba nu, să o coasă cu ale lor ciocuri mici,
Dar tu te-ai depărtat de ele, rănile
Inițiale
Și ai trecut mai departe, la altele.
Și simți zăpada umplandu-le cu rece,
Poate așa se vor vindeca la un moment dat,
Și totuși, ai vrea sa auzi cum contratimpul vindecării
Te ajunge din urmă,
Dar este doar o visare, căci mierlele sunt anacronice
Și nu cunosc zăpada.
Încerc iar să clipesc lumină, cum inima-mi dictează –
In ritmuri lente, tainice și savuroase,
Și să se.mire cei ce au greșit, deplină,
Să-n doaie a mea rază.
E-o tresărire de revolt-amăgitoare,
O strălucire scurtă-n aer rece
Când dimineață-i-n acea pură boare
Ce-o face să se mire și să plece.
Acum clipesc din nou și nu știu ce urmează
E-un cadru scurt, de viață într-o vară,
Iar muntele de griji, în groapa deznădejdii
Se-nclină lent, urmând a lunii fază.
Ostenit, m-am oprit la mijloc de drum,
Colbu-n oglindă mi-arată doar fum.
Șerpuit-am în sus, m-am trântit și, tăcut,
Colac peste umbra-ți, apoi m-am făcut.
Ți-ai amintit că niciodată
nu m-ai întâlnit.
Ai spus că mă cauți, dar nu azi
Ci mai târziu, spre-asfințit.
Ai vrut să mai crești,
Să devii femeie cu gust
pentru cei neîntâlniți:
Nevăzutul e frust.
Și când, cu noapte-ai adus, în răcoare,
Spuza privirii apusului Soare,
Tăișu-i, prin mine, călind, ai trecut:
Strigat-am alb-negru într-un déjà-vu mut.
S-a ridicat dintr-o broboană
Un strigăt pur, trunchi de coloană,
Semeață rupere de zare,
Rotund-atingere de soare.
Aceste mici măzgăleli,
Zilnice linii,
Ce zgârie-n zare
o dungă îngustă
de umbră pe mare,
Ponton pentru gânduri
pierdute în soare.
Ce molcomă linişte
şi blândă schimbare!
