Păsările fără umbră –
Peste drumul ce dispare –
Suntem noi – în zare sumbră,
Într-o-nceţoşată stare.

Soarele e jos, în vale
Într-o veşnică robire,
Nu răsare, nu se mişcă,
Roade-o neagră amintire.

Îl privim şi nu ne vede,
Nu-şi fereşte rotunjimea
De privirea noastră verde
Ce-i măsoară profunzimea.

I-un fuior de semne mute
Şi cum nimeni nu-ndrăzneşte
Să încerce să-i strămute
Gândul, la altă poveste,

Vom umbla prin amăgirea
Strălucirii lui de foc
Să-i simţim în piept iubirea
În mănunchiuri de lan copt.

Este-o vreme de nestinsă
Sete de-a sorbi pe loc
Din durerea necuprinsă-
a soarelui rupt la mijloc.

Fiecare rază smulsă
Din penajul lui solar,
E-o ofrandă-acum adusă
Aripii vechi, de Icar.