Unde-mi este ziua, de ieri imaginată-ntr-una,
În care amândoi plutim în viitor incert,
De ce e azi tristeţea prezentului continuu
Şi totul ţine de un concret inert?
Dar de vom fi vreodată, aproape adormiţi,
Veghind doar la ce se întâmplă-n vis,
Ne vom lăsa departe, şamanic amăgiţi
Într-un parfum de-albastre flori de-abis.
Voi presăra cuvinte multe, puse-n şoapte
Şi-n miez de zi mă voi uita la tine, lung,
Te voi cânta într-una-n miez de noapte
Şi nu voi pregeta, tăcerea s-o alung.
Iubirea-mi este pavăza ascunsă
A temerii de tine; şi-o port în sân, mereu.
Nu voi clinti şi nu voi fi cu faţa plânsă
De dorul de pământ ce-aduci în somnul meu.
Iar când voi fi simţit culoarea
Înţelepciunilor ce strigă vehement,
Voi fi ştiut în ce transformă Lumea
Imaginara noastră incursiune în latent.