După ce ai coborât în genunea de sare, aerul tare, cristalizat aproape, iţi zgârie plămânii şi obiectivul.
Dar nu te mai gândeşti la el sau la aparat pentru că atenţia iţi e furată de vitrinele însărate în care vezi zbaterea mută, perenă, abia perceptibilă, a larvelor de sare.
Multe dintre ele au au fost eliberate şi s-au transformat în pupe şi mai apoi în grăunţe ce au văzut lumina zilei.
Câteva au ajuns direct în rai, spălate de ploaie, altele au trecut prin purgatoriul organic al vieţuitoarelor de la suprafaţă.
Însă cele rămase îşi petrec veşnicia sub privirile mai mult sau mai puţin înţelegătoare ale celor ce iau ca ceva normal sarea în bucate.

Cum ar fi dacă cerul ar fi de sare ? Sau norii ?

În acest caz cum ar fi când ar ploua ? Am ieşi cu oalele de ciorbă, cu fripturile, cu viitoarele afumături, afară, în stradă, ca să le sărăm ? Şi cu ochii închişi ca să nu ne usture ?

Nu ar apărea hoţii de vreme de ploaie sărată ? Cum s-ar numi ? Saramuri ? Şi poliţiştii – Saramurai ?

Şi filmele cu suspans ar fi de tipul Sarabanda saramurailor cu sarailiile sărate ?

In faţa desenelor neterminate erai tentat să crezi că pahidermul, datorită lipsei de măruntaie localizabile sau de organe distincte, era format doar dintr-un înveliş gol, asemeni unor monstruoase puşculiţe cu pereţi sparţi…
– Serge Brussolo, Febra

Aşa am văzut şi simţit animalul, încă din tunel, trecând de la senzaţia de prizonier al Minotaurului, la cea de explorator al măruntaielor sale, sau mai bine zis, a carcasei rămase după sute de ani de disecţie.

Textura, răcela şi în acelaşi timp uscăciunea ei au ceva grotesc si chiar erotic în acelşi timp, îndemnându-te să-i atingi pereţii.

Numele fiarei ? Salinul Turda.