Atât de însorit…
Lumina-mi rece.
Şi raza-mi transparentă a albit.
Şi nimeni nu îşi mai fereşte ochii
De-a mea privire:
Fereastră nu-i, căci sufletul e ponosit.
Şi dacă-ar fi chiar totul
Presărat cu stele,
Nici una nu m-ar recunoaşte,
legat aici, cu ale tale
Trei inele
călite-n aştri de candele.
Şi iată-mă ajuns,
Un soare gol de patimă,
de gânduri pe ascuns,
de fiecare umbră creată pe pământ,
O clopoţire scurtă,
În tonuri de mormânt.
Doar urmele-mi desculţe mai măsoară,
Din când în când,
Al galaxiei diametru,
Şi văd de-atâtea ori că nu e,
De străbătut,
Mai mult de-un metru.
