Atât de însorit…
Lumina-mi rece.
Şi raza-mi transparentă a albit.
Şi nimeni nu îşi mai fereşte ochii
De-a mea privire:
Fereastră nu-i, căci sufletul e ponosit.
Şi dacă-ar fi chiar totul
Presărat cu stele,
Nici una nu m-ar recunoaşte,
legat aici, cu ale tale
Trei inele
călite-n aştri de candele.
Şi iată-mă ajuns,
Un soare gol de patimă,
de gânduri pe ascuns,
de fiecare umbră creată pe pământ,
O clopoţire scurtă,
În tonuri de mormânt.
Doar urmele-mi desculţe mai măsoară,
Din când în când,
Al galaxiei diametru,
Şi văd de-atâtea ori că nu e,
De străbătut,
Mai mult de-un metru.
Lumina-ti este rece,
pierduta printre ani,
contururi iti petrece,
pe chipul stelei clare,
ce-n farmec de sultani
iti canta-n vers tiran.
De maine dimineata
rasari tu, soare-n-frunze!
Ridica-te din ceata
si da-mi lumina dulce,
c-asa te stiu din panze,
pictate peste ani.
Reda-mi lumina calda
a cerului de vara,
or amintirea dalba
din stratul de zapada.
Da-mi flori de primvara
timid cuprinse in lentila-ti clara.
Si timpul ti-e aproape,
iar metrul ti-este sfetnic,
la ceas tarziu in noapte.
Nu-ti mai feri privirea
de ce te inconjoara,
ci infloreste-ti firea.
Nimic din ce exista,
ce-a fost sau ce va fi,
nu-ti va fi sters pasii.
Desi, cu mina trista
si lacrimi din batista,
iti numara ocnasii.
Un intelept, odata,
a spus in versul sau,
ca tot frumosul vesel
sau trist in apogeu,
va dainui in veacuri,
peren, ca Dumnezeu.
(„So long as men can breathe or eyes can see,
So long lives this, and this gives life to thee.” – Sonet 18 – William Shakespeare)