Comemorarea Cardinalului Iuliu Hossu, personalitate emblematică a istoriei moderne a României, a fost inaugurată printr-o gală de excepție, organizată de Episcopia Greco-Catolică „Sfântul Vasile cel Mare” din București, sub coordonarea Preasfințitului Mihai Frățilă. Evenimentul s-a desfășurat în data de 26 mai, în somptuoasa sală a Ateneului Român, reunind credincioși din capitală și din întreaga țară, într-un gest colectiv de recunoaștere și reflecție spirituală.

Într-un cadru solemn și articulat estetic, participanții au fost introduși, printr-o construcție artistică elaborată, în semnificațiile profunde ale demersului istoric asumat de Cardinalul Iuliu Hossu și de Biserica Română Unită în contextul Marii Uniri de la 1918 — o contribuție marginalizată vreme îndelungată în discursul istoriografic oficial.

Prezentarea a fost încredințată jurnalistului cultural Marius Constantinescu, al cărui discurs, echilibrat între rigoarea istorică și sensibilitatea expresivă, a oferit o perspectivă nuanțată asupra dimensiunii istorico-ecleziastice a primei demnități cardinalice din România. Documentarul dedicat celor 55 de ani de la trecerea în eternitate a Cardinalului, a adâncit atmosfera de reculegere și reverență.

Excelența Sa, Nunțiul Apostolic în România, Arhiepiscopul Giampiero Gloder, a evidențiat semnificația profundă a comemorării atât pentru Biserica de la Roma, cât și pentru poporul român. Secretarul de Stat pentru Culte, domnul Ciprian Vasile Olinici, a oferit o perspectivă dinamică și clară asupra temei, iar Preasfințitul Mihai Frățilă a adus reflecții de adâncime teologică și spirituală.

Seara s-a încheiat cu un concert simfonic de o calitate excepțională, în care lucrările lui Enescu, Beethoven și Vivaldi – interpretate de Orchestra Filarmonicii „George Enescu” sub conducerea dirijorului Constantin Adrian Grigore – au transformat sala într-un spațiu al meditației asupra destinului național și spiritual. Astfel, s-a conturat limpede faptul că, în acel moment istoric decisiv din 1 decembrie 1918, existența Cardinalului Iuliu Hossu s-a identificat, în mod organic, cu idealul de unitate al națiunii române.

Simfonia a V-a de Beethoven – ecou muzical al destinului Fericitului Iuliu Hossu

În seara solemnă a Galei din 26 mai 2025, interpretarea Simfoniei a V-a de Ludwig van Beethoven a reverberat nu doar în sala de concert, ci și în adâncul memoriei colective, părând a deveni, într-un mod aproape transcendent, trupul și sufletul istoriei neamului nostru și al vieții Fericitului Iuliu Hossu.

Măreția destinului acestui cardinal – personalitate cu valoare arhetipală în conștiința națională – se revelează în desfășurarea amplă și dramatică a acestei compoziții. Orchestra, în toată complexitatea sa, clădește un imperiu sonor, care culminează apoteotic sub ritmurile precise ale percuției, în consonanță cu vibrația intensă a viorilor și cu suflul strălucitor al trompetelor. Este, simbolic, o dublă „semnătură”: victoria Unirii românilor și biruința lăuntrică a unei conștiințe martirice, fidelă până la capăt, idealurilor sale.

În suferințele detenției și ale domiciliului forțat, seara, când mintea sa se desprindea de realul imediat prin rugăciune, sufletul Fericitului Hossu atinge o stare de recunoștință profundă pentru abundența de până atunci din viața sa – o trăire care poate fi asociată cu fluviul sonor al viorilor. Din această stare se naște o iubire pură, necondiționată, inclusiv față de cei care l-au oprimat, redată în muzică prin alămurile care susțin teme prelungi și prin vocea eterică a flautului.

Acceptând cu o răbdare desăvârșită locurile de mizerie în care a fost închis, își păstrează echilibrul interior în mijlocul haosului exterior, cu nădejdea neclintită că Biserica sa va fi, în cele din urmă, salvată.

Ascultând cu atenție mișcările subtile ale orchestrei, percepem în duetul delicat al flautului și fagotului, traseul sufletesc al acestei acceptări luminate – o pace interioară ce aureolează chipul slăbit al martirului, în timp ce întregul ansamblu instrumental participă la zugrăvirea unei imagini aproape iconice de sfințenie.

Potrivit specialiștilor muzicii, tema de deschidere – alcătuită din patru note (scurt‑scurt‑scurt‑lung, celebrul ta-ta-ta-taaa) – este considerată cel mai cunoscut motiv din muzica clasică, numit adesea fate motif („soarta bate la ușă”). Este prezentată inițial de mânuitorii arcușului și suflătorii la instrumente din alamă, în unison cu timpanul, generând o senzație pregnantă de urgență și destin implacabil. Viorile I și II, violele, violoncelele și contrabașii – oferă o bază ritmică și tematică solidă, în timp ce suflătorii în instrumentele din lemn și alamă alternează replici ce conferă dinamism și contrast. Timpanii marchează decisiv momentele de maximă tensiune.

Acest motiv se reiterează obsesiv de-a lungul simfoniei, devenind elementul unificator al întregii construcții muzicale. Pe linia ascendentă a țesăturii armonice, ne putem imagina efortul istoric al românilor pentru unitate, precum și rolul esențial jucat de Biserica Greco-Catolică, reprezentată exemplar de Iuliu Hossu, în desăvârșirea Marii Uniri.

Pasajele lirice, așa cum remarcă muzicologii, sunt atribuite în special viorilor și violoncelelor, în timp ce alternanța dintre coarde și instrumentele de suflat – mai ales alamă – generează contraste dramatice. Variațiile tematice sunt introduse cu rafinament de oboi și fagot, iar trompetele și cornii adaugă accente de triumf. Tema misterioasă, enunțată de contrabași și violoncele, continuată de intervenția cornilor, contribuie la conturarea unei atmosfere de neliniște existențială.

Textura muzicală este în general omofonică, adică domină o singură linie melodică principală, în jurul căreia gravitează structuri armonice și răspunsuri instrumentale; pentru noi, aceasta evocă subtil chemarea și răspunsul unei comunități în comuniune spirituală.

Finalul, în do major, aduce o încheiere grandioasă, ilustrând satisfacția profundă pentru o misiune împlinită – imagine sonoră a victoriei și a luminii ce răzbat din întuneric. Explozia de energie pozitivă generată de trompete și corni, susținute de timpani și întregul ansamblu de coarde, creează o intensă emoție solemnă. Este vocea biruinței interioare, a spiritului care nu a fost înfrânt.

Comunicarea muzicală atinge aici un nivel de tensiune emoțională remarcabil. Audiția acestei simfonii, în contextul omagial dedicat Fericitului Iuliu Hossu, în prezența unei asistențe profund atașate de valorile Bisericii, a prilejuit o experiență interioară deosebită – o călătorie sonoră și sufletească, ce pornește din tonalitatea minoră a luptei și ajunge, în do major, la triumful binelui, al adevărului și al credinței. Dramatismul și forța expresivă a capodoperei beethoveniene au imprimat în memoria noastră afectivă un ideal uman demn de urmat – cel al unui om a cărui credință a învins istoria.

Forța Destinului – un ecou muzical al istoriei

Spre deosebire de celebra Simfonie a V-a de Ludwig van Beethoven, opera Forța destinului, a lui Giuseppe Verdi propune, prin libretul său, un subiect romantic, profund uman – o poveste despre dragoste, neînțelegeri și răzbunare, în care emoțiile se împletesc într-o furtună pasională, cu un deznodământ tragic.

În seara solemnă a Galei din 26 mai 2025, uvertura acestei opere, cu forța unei compoziții de sine stătătoare, a reușit să ne hrănească imaginația, conducându-ne spontan într-o stare de visare care a însoțit sugestiv firul istoric al anului 1918 – drumul poporului român către un destin implacabil, unit în ideal și voință.

Partida de alămuri – corni, trompete și trombon – introduce o temă solemnă prin repetarea de trei ori, fortissimo, a aceleiași note MI minor. Aceste accente sonore, parcă niște bătăi în ușa istoriei, pot fi interpretate ca o chemare ritualică a destinului românesc – un moment de cotitură, o invocație a devenirii naționale. Viorile, printr-o mișcare energică de arcuș, într-un crescendo allegro, exprimă durerea și tensiunea nașterii unei națiuni unite. Linia melodică revine obsesiv la nota MI minor, ca o ancoră tonală a destinului.

Instrumentele cu coarde se unesc într-un flux sonor comun, asemenea apelor repezi de munte, amplificate de strigătele trompetelor care revin cu insistență. Tema muzicală se dezvoltă în registrul superior, creând o senzație de avânt și speranță.

În secvențele următoare, toate aceste instrumente – de la violoncel la vioară – contribuie la o imagine sonoră care evocă febra pregătirilor pentru Marea Unire și implicarea entuziastă a delegaților din toate provinciile istorice.

În această construcție sonoră, se simte parcă unisonul simbolic dintre Biserica Unită cu Roma și Biserica Ortodoxă. Glasul oboiului și al flautului – instrumente din lemn, cu timbru cald și liric – acompaniate delicat de coarde, par să transpună muzical îmbrățișarea istorică  a tuturor românilor, în semn de pecetluire a Unirii.

Refrenul destinului – cele trei chemări stridente ale alămurilor – revine, reamintindu-ne că istoria nu este lipsită de neliniști. Clarinetul, cu timbrul său blând, devine un oftat de ușurare, o respirație adâncă în pragul împlinirii idealului, iar viorile, în legato, amplifică acest moment de înălțare.

Dar din umbră, alămurile, din nou, avertizează: greutățile nu s-au sfârșit, iar fuga de ele echivalează cu o renunțare la sine. În acel moment istoric de grație, toate circumstanțele favorabile Unirii par să fi revelat însăși esența eului românesc, cu toată forța și noblețea sa.

Destinul se clădea sub ochii tuturor. Trebuia să ne salvăm pe noi înșine. O notă înaltă, suspendată, pare să întrebe: Ce va aduce viitorul? Iar un glas diafan, angelic, aduce o rază de speranță. Trompetele, flautul și harpa, într-un ritm alert, „vorbesc” despre ultimele pregătiri. Actul Unirii e iminent.

La Alba Iulia, unde flutură drapelele – imagine sonoră sugerată de combinația instrumentelor de suflat și coarde – totul trebuie să se împlinească. Linia melodică ne ajută să intuim triumful. Viorile, cu o tonalitate înălțătoare și o pulsație rapidă, par să pecetluiască Unirea. Trompetele, susținute de flautul luminos, par să transmită mesajul: Aveți încredere! Sperați!

Întreg ansamblul instrumental construiește o linie muzicală ascendentă, aproape triumfală. Apoi, o scurtă repliere a viorilor și a celorlalte coarde ne duce cu gândul la formalitățile legale ce trebuiau îndeplinite pentru a proclama oficial existența unei națiuni române unite. Intrarea graduală a instrumentelor generează o vibrație intensă, coerentă, ce devine o veritabilă explozie de energie sonoră.

Finalul uverturii este apoteotic – o celebrare sonoră a destinului împlinit. Fiecare instrument contribuie la conturarea acestei imagini sonore colective, ce reflectă simbolic „graficul” Unirii – o povară glorioasă așezată, la începutul secolului XX, pe umerii viguroși ai Bisericii Unite cu Roma, Greco-Catolică. O Biserică ce s-a identificat profund cu misiunea și destinul cardinalului Iuliu Hossu.