by ·0 Comments

…ne oferă prilejul să rememorăm cu o reverență pioasă, rolul esențial al Bisericii Unite cu Roma, în întregirea la „scară mare” a țării și a neamului, prin împlinirea Marii Uniri.

Deopotrivă, ne oferă prilejul să realizăm, chiar dacă la „scară mică”, unirea noastră, a credincioșilor greco-catolici de azi, în rugăciune și acțiune. Să dezvăluim potențialul moștenit, latent, nemanifestat până acum, rămas camuflat de rămășițe ale opresiunii de odinioară. În amintirea părinților, moșilor și strămoșilor noștri, să onorăm Biserica, cu prezența noastră!

Reuniunea Mariană și-a desfășurat lucrările însoțite de rugăciuni, în zilele de 26, 27 și 28 mai 2025.

Delegațiile din Blaj, Lugoj, Cluj, Satu-Mare, Maramureș și București, au fost întâmpinate de Părintele capelan Cristian Dorin Ioanette. În cuvinte bine alese, Părintele a exprimat gânduri calde, pline de ospitalitate, zidite în jurul dominantelor:

 „Iată slujitoarea Domnului!”

„Când… răul dă năvală, nu-I totuna (Domnului) în preajma cui stăm!” pe care le-a întregit mai apoi cu cuvintele memorabile ale cardinalului Iuliu Hossu: „Credința noastră este viața noastră.”

Ziua de 27 mai a fost dedicată în principal, dezbaterilor în spațiile oferite de Mănăstirea Părinților Carmelitani desculți de la Snagov.

Programul de rugăciune și meditație a culminat în ziua de 28 mai, la mormântul Cardinalului Iuliu Hossu și mai apoi, cu reculegerea prin rugăciune, cântec sau tăcere, rând pe rând, la mormântul lui Corneliu Coposu, a Fericitului Ion Bălan și a Fericitului Vasile Aftenie din cimitirul Bellu Catolic. Poezii dedicate acestora au fost citite de Pr. Dăneț.

 Întâlnirea membrilor din Uniunea Mariană s-a încheiat în frumoasa noastră biserică ce a vorbit musafirilor, nu numai prin fresca cupolei cu o amprentă original românească, ci și, din nou, prin glasul de bun povestitor al Părintelui Constantin Oltean despre istoria bisericii, prin glasul de bun interpret de poezie al Părintelui-musafir Ioan Marcel Dăneț și prin glasul mult hotărât al Părintelui capelan Cristian Ioanette. Apoi, în Sala „Vasile Aftenie”, în sunetul imperativ al cântecului „Unde-i iubire, acolo e Dumnezeu!” ne-am unit într-un cerc promițător să fie fără fisuri, fără sincope; ne-am dezvăluit bucuria de a fi împreună, uniți prin aceeași credință.

În chip de concluzii, să ne însușim îndemnul Pr. Cristian Ioanette, rostit la mormântul Cardinalului Iuliu Hossu:

„Pe umerii strămoșilor noștri s-a clădit Biserica noastră, credința noastră; de aceea ne rămâne sarcina să fim, dacă nu apostoli, măcar mărturisitori de credință; este un lucru foarte important; în felul acesta, putem dovedi și apartenența noastră la istoria, patrimoniul, cultura și spiritualitatea poporului român. Altfel, totul se șterge, pentru că pentru generațiile care vin, dacă nu există cine să le spună: – Dragul meu sau draga mea, s-a întâmplat asta, asta, asta și asta – Adio! suntem șterși din istorie! Să nu uităm! Așadar, să nu ne fie frică, să avem curajul să-l mărturisim pe Isus Cristos prin Biserica noastră Greco-catolică!”

by ·0 Comments

(7 iunie 1910 – 21 februarie 1989)

Pașii de urmat în cazul unui eșec

Omagiul cel mai firesc și mai prețios pe care îl putem aduce părinților noștri, este să ne însușim învățăturile pe care ei ni le-au dat sau ni le dau prin exemplul lor, prin comportamentul lor sau, în mod explicit, prin cuvinte.


De la Tatăl meu, am învățat: în cazul unui eșec:

  • Să nu ne supăram pe ceilalți.
  • Pe noi înșine, să ne certăm cu moderație, ca să ne rămână suficientă sămânță de energie și voință, să reintrăm în luptă.
  • Să descifrăm și să analizăm singuri sau cu ajutor de la ceilalți, minusurile noastre care ne-au condus la eșec.
  • Să nu ne jenăm să cerem ajutor, că să ne limpezim cauza sau cauzele eșecului.
  • În funcție de context, să cercetăm, să învățăm sau/și să exersăm mai mult
  • Apoi, mai stăpâni pe noi, să intrăm cu mai mult curaj, în competiție.
  • Dacă e nevoie, s-o luăm de la început.

Un exemplu :

După ce am căzut la examenul practic de șofat, am urmat pașii enumerați. Și, la a doua încercare, am reușit în condiții foarte bune. „Colega” de examen a făcut totul pe dos: a acuzat examinatorul de nereușita ei, fără să o intereseze cauzele pentru care „a picat” testul; iar, la repetarea examenului, frâna de mână trasă, i-a ratat permisul pentru a doua oară.

Părinții mei, oameni simpli, de rând, au fost, pentru mine, cei mai iscusiți și valoroși înțelepți; bogăția lor a fost familia cu 4 copii, nu reperele materiale.

Mulțumim, părinți iubiți și mereu lângă noi, copiii !

by ·0 Comments

Biserica noastră greco-catolică din București, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” este îmbrățișată de o grădină în care, la vremea Sfintelor Paști, înflorește liliacul alb.
Unul mai viguros, și-a înălțat coroana într-atât, încât să poată revărsa peste noi sclipiri și parfum din minusculele petale. Celălalt, mai firav, la fiecare adiere de vânt bate cu cele câteva ramuri înflorite în fereastra îngustă și înaltă a stranei din stânga bisericii, culegând priviri furișe ale cântăreților grupați în strana din dreapta.

În timp, în fiecare lăcaș bisericesc se statornicesc obiceiuri în care comunitatea se implică și distribuie acțiuni (misiuni) de amploare mai mică sau mai mare, toate încărcate cu semnificație maximă, pentru cei care o descifrează. De împodobirea bisericii noastre cu flori pentru Sfintele Paști 2025, am văzut-o ocupându-se pe Simona Nicoară, colega noastră de la cor.

Mai întâi, nelipsitul buchet miniatural de trandafiri albi, ce par să se închine icoanei Adormirea Maicii Domnului, așezată în naosul bisericii.

Apoi, buchetul generos de crini albi imperiali așezați la picioarele Maicii Domnului cu Pruncul în brațe – pictura de pe catapeteasmă, în dreapta Ușii Împărătești. Cupele florilor par să-și fi împrumutat albul din virtuțile unice ale Fecioarei Maria, cuprinzând parcă toate rugăciunile pe care i le adresăm și cântecele pe care i le închinăm.

În stânga Ușii Împărătești, mulțimea bobocilor din buchetul de crini albi imperiali stau gata să înflorească și să răspândească – prin tăria parfumului lor – învățătura unică dar universală descinsă din cartea pe care ne-o arată Iisus Învățătorul, din icoana pictată pe catapeteasmă.

Privind cu afecțiune cele două buchete de crini albi, simbol al regalității, resimțim toți împreună o emoție profundă, dincolo de mesajele unice și distincte pe care fiecare le acceptă, după chemarea lui.

Prin mâna destoinică a Simonei, îndrumată de gustul său estetic și de sensibilitatea sa pentru frumos, au fost împodobite tot cu flori albe lumânările folosite la Înviere și în Săptămâna Luminată.

În noaptea Învierii, Părintele Cristian Ioanette ne-a chemat pe toți în jurul său și cu generozitate, ne-a ajutat pe fiecare să luăm lumină de la acest sfeșnic împodobit cu orhidee albă, una dintre cele mai frumoase și elegante flori din lume.

La rândul său, Părintele Constantin Oltean ne dă binecuvântare ori de câte ori slujește în Săptămâna Luminată, purtând aceeași lumină înfrumusețată de orhideea albă.

În albul liliacului, al trandafirilor, al crinilor imperiali, în albul orhideelor ce împodobesc biserica noastră, resimțim perfecțiunea spre care tindem fiecare prin efortul nostru, acea dorință de a răspândi în jur, stimă, prietenie și dragoste. Albul Florilor Învierii ne întipărește lumină și ne sădește sentimente de noblețe și puritate izvorâte din însăși esența regalității Fecioarei Maria și a Fiului său Iisus Hristos.

Albul nu este culoare!

Pictorul Constantin Dipșe ne spunea că albul nu este culoare, iar Sărbătoarea Sfintelor Paști din 2025, ne-a convins, o dată în plus, că pictorul are deplină dreptate. În tabloul Amintiri din copilărie, pictorul Constantin Dipșe folosește lumina strălucitoare a albului ca să zugrăvească chiar și truda zilnică a țăranului împovărat de griji și osteneală dar care îngenunchează în rugăciuni închinate Fecioarei Maria și Fiului său Răstignit și apoi, Înviat.

Albul este lumină!

by ·0 Comments

Ținută în întuneric și ferecată cu lacăte de regimul comunist, biserica greco-catolică din București „Adormirea Maicii Domnului” din strada Acvila/Sirenelor și-a redeschis porțile după 1990.
Rugăciunile preoților care au slujit, dimpreună cu enoriașii – cei mai mulți, ardeleni, refugiați sau locuitori aici prin voia Domnului, au încălzit acest lăcaș mult răbdător și așteptător.
Sfeșnicele și candelabrele s-au reaprins și lumina lor însoțește Liturghia de fiecare zi, precedată de rostirea Rozariului închinat Maicii Domnului, obicei statornicit prin râvna și stăruința părintelui Constantin Oltean.
Dar, de câteva zile, biserica noastră a primit o „mantie luminoasă” pentru timp de noapte – mai multe reflectoare exterioare stârnesc netezimea zidurilor albe ale lăcașului cu arhitectură simplă și totuși zveltă, invitând gândul să se înalțe către Cer.
Aici, la biserică, alergăm să scăpăm de griji și îngrijorări, aici, prin rugăciune, cerem harul de care avem nevoie.
Mulțumim, Părinte Cristian Ioanette -– recent păstor al nostru – pentru „veșmântul” nou , „mantia luminoasă” cu care se împodobește biserica noastră prin grija dumneavoastră, pregătindu-se de Sfintele Paști în anul 2025. 

Articol scris in trenul București – Războieni,

13 martie 2025

by ·0 Comments

Citadela este o scriere complexă nedefinitivată pentru publicare, a scriitorului francez Antoine de Saint-Exupéry (1900-1944).

Dosarul meu de susținere a tezei de doctorat (Tehnică și poezie în opera lui A. de Saint-Exupéry – 1983 – Universitatea din București), conține una dintre cele mai valoroase file ce caracterizează rezultatul studiului meu timp de 10 ani, pentru descoperirea unui scriitor despre care se scrisese totul: r e f e r a t u l redactat și semnat de Conf. univ. dr. Teodor Boșca.

Dragă Profesore, după centenarul nașterii voastre (2022), nici nu mai contează că mai trece câte un an, pentru că această statistică își pierde semnificația în fața faptelor, ideilor și realizărilor unei personalități de anvergura voastră.

Azi, 5 februarie 2025, cu glas și puteri înzecite, spun din nou, Mulțumesc Domnule Profesor!

Mi-ați cunoscut cel mai bine potențialul intelectual și m-ați îndrumat cu delicatețea care vă caracterizează – pentru o creștere neîntreruptă.

Referatul  trimis – este un text pe care îl citesc, îl recitesc, din care sorb ca să-mi refac forțele, dar mai ales încrederea în mine, atunci când le simt slăbite.

Referatul este textul care încurajează citirea Citadelei pe care Antoine de Saint-Exupéry a asimilat-o Sufletului  Omului.

Și, ca să nu întrec măsura cu dorința de a primi laude, decupez – din volumul Poezia trubadurilor  în traducerea lui Teodor Boșca – azi, o poezie despre lăcomie.

by ·0 Comments

Dragă Nicolae,


Oricât de multe cuvinte aș folosi, acestea nu pot cuprinde toate dimensiunile personalității tale ca scriitor și om de cultură. Pot însă, chiar într-un singur cuvânt – loialitate – să definesc  legătura de prietenie cu prețuire reciprocă pentru actul de creație, dintre tine și Costan – soțul meu, pictorul Constantin Dipșe.

La nunta noastră de la Palatul Mogoșoaia (1971) – vernisajul vieții noastre ca familie – ai cuvântat fără nici o umbră de îndoială asupra alegerii (soției) făcute de prietenul  tău, deși nu mă cunoșteai. La vernisajul expoziției din 1975 de la Simeza, (deja Costan devenise și tată), te-ai referit la înnoirile, schimbările din pictura artistului, subliniind forța și intensitatea cromatică ce exprimau dragostea de viață, dorința de a trăi cât mai mult, (ceea ce s-a și întâmplat, căci a lucrat până în ultima zi din cei 93 de ani și 2 luni). Și, când toate acestea erau bine statornicite în conștiința comună, tu, cu o minte larg cuprinzătoare și adânc sfredelitoare, ai vorbit la vernisajul expoziției „Esențe” din 2009  și mai apoi la dezvelirea Plăcii Memoriale de pe clădirea cu ateliere din strada Eforie din București – despre unicitatea – în arta românească – a tabloului Madona (Maramureșeană) prin care se face legătura cu Renașterea italiană.

Între timp am devenit și eu prietena soției tale, (acum regretata) Cristina.

După o ne-vedere de vreo 3 ani, dar auzire în mai multe rânduri, eu am fost dornică să te întâlnesc, să-mi povestești despre aniversarea ta de 90 de ani de anul trecut din 1 Februarie (2024); la rândul meu, să-ți vorbesc despre activitățile inițiate pentru Costan, de pildă, expoziții la Centenarul nașterii lui și mai apoi, expoziția prelungită câțiva ani în aer liber, la Grădina Botanică din București. Ai apreciat și omagiul adus de Ionuț, care a parcurs singur pe bicicletă drumul de la București în satul Șurdești, o simbolică întoarcere la casa părintească, după refugiul din 1940.

Publicarea pe prima pagină din Contemporanul – revista pe care o conduci – a picturii Madona Maramureșeană încadrată de un valoros articol, este rostirea prețuirii tale necondiționate față de opera lui Constantin Dipșe.

Când ne-am revăzut (anul acesta, pe 18 ianuarie), am constatat că ești același neostenit scriitor, că ești același entuziast vorbitor celor dornici să se instruiască despre universul presocraticilor, universul lui Nietzsche, Hegel și a altor filozofi ale căror idei tu nu le reproduci, ci le trăiești, făcându-i părtași și pe ascultători.

În sâmbăta aceea am stat aproape neclintită să ascult elogiul tău adus și filozofului Lucian Blaga, cu încântarea pe care cele două peisaje – tablouri ale lui Constantin Dipșe de pe pereții sufrageriei tale – ți-o declanșează deoarece ilustrează conceptul de Matrice stilistică românească. În casa ta – autor a 20 de romane, 15 cărți de memorialistică și a 2 volume de poezii, pictura este ocrotită și binecuvântată.

Dragă Nicolae, discursul tău amplu – asemenea scrisului  tău –, în volute, de câteva ore bune, m-a țintuit într-o emoție constantă de teama că bucla ideii inițiale nu se va închide. Dar asta nu se întâmplă nici în discursul tău și cu atât mai puțin, în scrisul tău.

Împreună cu Ionuț, îți mulțumim că apreciezi efortul nostru de a deschide un centru cultural în Casa natală a pictorului și că ne încurajezi să continuăm. Încrederea ta și bucuria ta că suntem harnici și că nu ținem seama de obstacole, ne dau puteri. Dragă Nicolae, ție, maestrul cuvântului, îți mulțumesc că ne consideri – pe mine și pe Ionuț – cu bucurie și apreciere, continuatorii prieteniei lui Costan pentru tine.

La mulți ani, azi de ziua ta, 1 februarie!

Măriuca

by ·0 Comments

Pe Movila din Grădina Cișmigiu găsești, dacă vrei, suficientă pace ca să nu te gândești la nimic.
Dar, dacă deodată din puținii trecători pe colină, tocmai când soarele a pornit spre apus, se oprește o doamnă în fața ta, te salută, zâmbește și te întreabă „– Ce faceți? Scrieți în jurnal?” – trebuie să răspunzi. Ceea am făcut și eu: „– Încerc să-mi golesc mintea de toate cele netrebuincioase, ca să fac loc pentru alte gânduri care să-mi fie de folos”.

Vizitatoarea, o doamnă de talie relativ scundă, cu părul șaten lins coborând până la umeri și încadrându-i zâmbetul, părea că are nevoie de un interlocutor căruia să-i destăinuie că domnul cu câinele care o însoțea era prietenul ei, că a trăit și în Israel și că are o fiică.

Recunosc că nu mă interesau aspectele din viața unei necunoscute, dar am rămas politicoasă, acordându-i atenția pe care o aștepta și de care probabil chiar avea nevoie. I-am răspuns mai ales cu încuviințări din cap, fără să comentez ori să contrazic ceva din spusele ei.

Zâmbetul neprefăcut de mulțumire și ușurința cu care și-a ignorat partenerul în timpul conversației noastre, mi-au dat impresia unei persoane deschise să primească o sugestie, prin replicile mele.
Cu experiența mea de zeci de ani de profesorat, n-am putut ignora postura ei cu picioarele încrucișate, pe care am încercat odinioară să o corectez și la studentele mele, cerându-le să-și controleze poziția – să stea cu coloana dreaptă, umerii ușor trași înapoi și picior lângă picior; picioarele poziționate încrucișat pot aduce un fel de delăsare în confort, când și umerii și coloana se curbează ușor.

„– Vă pot sugera ceva ?” am întrebat-o cu respect, pe interlocutoarea mea. „– Da!” a răspuns ea, dezinvoltă. „– Să nu mai stați cu picioarele încrucișate! Face o impresie neplăcută celui care vă privește. Aveți un corp bine construit chiar dacă sunteți puțin mai scundă, ori această poziție a picioarelor îi creează privitorului impresia că vă grăbiți la toaletă.”

Nu s-a supărat dar s-a grăbit să-și justifice postura: „– Știți, eu am picioarele strâmbe, zice ea, și stau așa ca să nu le observe cei din jur.”

„– Și de ce ar fi așa de grav dacă observă ?” i-am replicat eu, cât mai convingător. „– Aceasta sunteți dumneavoastră!  Părerea unui  trecător nu trebuie să conteze în viața dumneavoastră, iar cine vă stimează sau vă iubește, ignoră ceea ce dumneavoastră numiți defect! Dar, ca să se întâmple asta, înainte de toate, acceptați-vă așa cum sunteți! Contați pe calitățile dumneavoastră ca să fiți în fiecare zi, o variantă mai bună a propriei persoane, prin ceea ce faceți bine și bun pentru dumneavoastră în primul rând, pentru împlinirea unui scop frumos pe care vi-l fixați; oricât de nesemnificativă ar fi la prima vedere, o astfel de îmbunătățire face să vă crească stima pentru propria persoană, pe care nu trebuie s-o înjosiți ascunzându-vă de ceilalți; mintea vă va ajuta să depășiți această stinghereală care v-a produs suferință până acum. Fiica dumneavoastră știe de ce aveți mereu aceasta poziție? am continuat eu. „– Da” a răspuns ea.
„– În cazul acesta, pentru fiica dumneavoastră puteți fi un exemplu bun doar ajutând-o să știe că este unică în felul ei, iar schimbările le facem in pași mici, în noi și cu noi.”

Ne-am despărțit, ea – Valentina – cerându-mi dreptul la o îmbrățișare.

by ·0 Comments

– Amalia-Maria Popescu – 9 ani, clasa a III-a –

Îți mulțumesc pentru compunere!

Sunt impresionată de căldura poveștii despre viața pisicuței Marta care a trăit o experiență cam dură, din cauza neascultării sau a nerespectării regulilor casei în care trăia. Îmi place povestea ta deoarece Marta recunoaște că a greșit și că, din suferința ei – pe când se afla printre străini – a tras niște învățăminte. Apreciez, de asemenea, că Marta a înțeles că în momente grele, întotdeauna cineva ne vine în ajutor.

Cu toții am observat scrisul tău îngrijit și folosirea corectă a semnelor de punctuație dar și plăcerea ta de a împodobi numerele din josul paginilor.

Sunt sigură că și pictorul Constantin Dipșe (de acolo, departe, unde e plecat), apreciază ideea ta de a însoți textul poveștii cu desene în culori. Așadar, te felicităm și îți vom oferi ocazia să scrii și alte povești pornind de la tablouri ale pictorului.

Îți urez succese la școală și mulți prieteni cu care să te joci.

Maria Dipșe

by ·0 Comments

Ziua continua să fie însorită și eu am zăbovit pe aceeași Movilă, de la înălțimea căreia parcă te înfrățeai cu siluete zvelte de copaci gri-verzui, dezgoliți de frunze, cu întreaga lor arhitectură la vedere. Erau diferiți, precum oamenii dar, în același timp, asemănători în ceea ce este mai însemnat: aspirația către lumină, pe care fiecare dintre noi și-o dorește și o plăsmuiește cu mintea și sufletul, în felul său.

Tocmai a urcat pe colină, destul de în grabă, o familie cu 2 copii mărișori, cam de gimnaziu: tatăl conducea șirul, iar mama venea în urmă. I-am auzit pe copii întrebându-l pe tatăl lor: Ce trebuie să vedem? Nimic ! a răspuns tatăl, nu-i de văzut nimic! Și a grăbit pasul spre versantul coborâtor al colinei. Mama, care n-a scos nici o vorbă, s-a uitat roată, parcă năucă și apoi, părând că se teme să nu fie certată pentru că a zăbovit câteva secunde mai mult pe colină, i-a urmat.

Am analizat scena după ce au dispărut din peisaj:  dacă ar fi fost presați de program, nu ar fi accesat colina, ci ar fi mers spre destinația lor urgentă, pe un drum mai drept – mi-am spus eu;  dacă era o competiție la urcat, ar fi trebuit – după părerea mea – să facă un bilanț împănat cu sentimente de bucurie ori mâhnire; în cel mai simplu caz putea fi o escaladare a Movilei cu scopul de a privi de la înălțime peisajul din jur. Doar că nu a fost nimic din toate astea.

În sinea mea eram nemulțumită că acei părinți au ignorat varianta ultimă, cea mai simplă dar cu cel mai mare folos copiilor: să vadă priveliștea din jur, siluetele copacilor, structura lor perceptibilă doar acum, când frunzele copacilor lipsesc, când soarele învăluie nestingherit fiecare crenguță.

Replica tatălui: Nu e de nimic de văzut ! șterge tot ce există viu în jurul nostru sau ce putem învia prin imaginația noastră.

Ba da, stimate părinte grăbit ! Totul așteaptă să fie văzut! Prin alegerea noastră, le acceptăm sau le respingem.

Iar acum, când mintea fragedă și suplă a copiilor este dornică să absoarbă tot, exersată înțelept și fără grabă, în aceste plimbări, va găsi în orice loc, frumusețe și bucurie pentru copilăria lor.

by ·0 Comments

– azi, cu Filip Georgescu, 8 ani, clasa a II-a –

Dragă Filip,

Ai fost primul care mi-a trimis o poveste după ilustrata picturii Colindători din Maramureș a lui Constantin Dipșe. Îți mulțumesc că ai fost punctual, chiar dacă la asta te-a îndemnat și mama ta pe care o felicit pentru grijă.

Este firesc și mă bucură că la ai tăi 8 ani ai scris povestea pe file de caiet. Văd că te străduiești să scrii cât mai frumos și cât mai corect, așa că te rog să nu încetezi să faci progrese.

Este important că spui cu cuvintele tale cât de frumoasă este priveliștea din sat în Ajunul Crăciunului și cât de bucuroși sunt copiii care merg la colindat. Când vorbești de sufletul cald al colindătorilor din tablou, îmbrăcați în haine groase, mi-am imaginat că te văd și pe tine printre ei.

Este foarte bine că ai scris în povestea ta că sărbătoarea Crăciunului înseamnă sărbătoarea Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos. Sunt sigură că pentru Crăciunul care va veni, vei învăța multe alte colinde, pe lângă colindul Leru-i Ler.

Dacă vrei să mai scrii vreo poveste, îți voi mai da și alte ilustrate după picturile lui Constantin Dipșe.

Îți urez să ai succes la școală și mulți prieteni cu care să te joci. 

Maria Dipșe