„Dacă dintr-un Amfiteatru te ascultă un student, să fii mulţumită; dacă după ani, te recunoaşte şi te salută, să fii de-a dreptul fericită „

Teodor Boşca, profesor Univ.Cluj şi poet

Cu această frază-sfat în minte, mi-am început cariera de dascăl – asistent universitar de limba franceză – în 1968 la Institutul Pedagogic de 3 ani din Oradea unde am fost angajata la recomandarea – despre care am aflat mult mai tarziu – distinsului meu profesor, Vasile Fanache de la Universitatea din Cluj. Între 1968- 1971 am lucrat la acest Institut. În anul universitar 1971-1972 –  asistent tiular la Institutul Pedagogic din Piteşti. Din 1972 – la catedra de Limbi straine de la Academia de studii Economice din Bucureşti. În toamna anului 2009, am decis să mă retrag de la clasă, socotind că 41 de ani de experienţă mă îndestulează şi mă îndreptăţesc la o „retrospectivă”. Nicidecum la o auto-evaluare, pentru că ar fi o prea uşoară treabă, din moment ce notele sunt la îndemâna mea ca la orice dascăl şi/iar iubirea de „mine” nu m-ar lăsa să-mi acord decât notele din vârful scalei. Piatra de încercare rămâne asadar: „dacă după ani, te va recunoaşte un student şi-ţi va da bună ziua.” Aşa că acum, mă aflu într-o perioadă de … aşteptare….

« et puis attendre que l’oiseau se décide à chanter

Si l’oiseau ne chante pas

C’est mauvais signe

signe que le tableau est mauvais

mais s’il chante c’est bon signe

signe que vous pouvez signer

Alors vous arrachez tout doucement

une des plumes de l’oiseau

et vous écrivez votre nom dans un coin du tableau »

Jacques Prévert – Pour faire le portrait d’un oiseau

Primul pas, îl voi face EU. Ca fostă studentă la Universitatea din Cluj, cea dintâi REVERENŢĂ, o fac dascălilor mei     Teodor BOŞCA († 1987) şi Vasile FANACHE.