by ·0 Comments

Comemorarea Cardinalului Iuliu Hossu, personalitate emblematică a istoriei moderne a României, a fost inaugurată printr-o gală de excepție, organizată de Episcopia Greco-Catolică „Sfântul Vasile cel Mare” din București, sub coordonarea Preasfințitului Mihai Frățilă. Evenimentul s-a desfășurat în data de 26 mai, în somptuoasa sală a Ateneului Român, reunind credincioși din capitală și din întreaga țară, într-un gest colectiv de recunoaștere și reflecție spirituală.

Într-un cadru solemn și articulat estetic, participanții au fost introduși, printr-o construcție artistică elaborată, în semnificațiile profunde ale demersului istoric asumat de Cardinalul Iuliu Hossu și de Biserica Română Unită în contextul Marii Uniri de la 1918 — o contribuție marginalizată vreme îndelungată în discursul istoriografic oficial.

Prezentarea a fost încredințată jurnalistului cultural Marius Constantinescu, al cărui discurs, echilibrat între rigoarea istorică și sensibilitatea expresivă, a oferit o perspectivă nuanțată asupra dimensiunii istorico-ecleziastice a primei demnități cardinalice din România. Documentarul dedicat celor 55 de ani de la trecerea în eternitate a Cardinalului, a adâncit atmosfera de reculegere și reverență.

Excelența Sa, Nunțiul Apostolic în România, Arhiepiscopul Giampiero Gloder, a evidențiat semnificația profundă a comemorării atât pentru Biserica de la Roma, cât și pentru poporul român. Secretarul de Stat pentru Culte, domnul Ciprian Vasile Olinici, a oferit o perspectivă dinamică și clară asupra temei, iar Preasfințitul Mihai Frățilă a adus reflecții de adâncime teologică și spirituală.

Seara s-a încheiat cu un concert simfonic de o calitate excepțională, în care lucrările lui Enescu, Beethoven și Vivaldi – interpretate de Orchestra Filarmonicii „George Enescu” sub conducerea dirijorului Constantin Adrian Grigore – au transformat sala într-un spațiu al meditației asupra destinului național și spiritual. Astfel, s-a conturat limpede faptul că, în acel moment istoric decisiv din 1 decembrie 1918, existența Cardinalului Iuliu Hossu s-a identificat, în mod organic, cu idealul de unitate al națiunii române.

Simfonia a V-a de Beethoven – ecou muzical al destinului Fericitului Iuliu Hossu

În seara solemnă a Galei din 26 mai 2025, interpretarea Simfoniei a V-a de Ludwig van Beethoven a reverberat nu doar în sala de concert, ci și în adâncul memoriei colective, părând a deveni, într-un mod aproape transcendent, trupul și sufletul istoriei neamului nostru și al vieții Fericitului Iuliu Hossu.

Măreția destinului acestui cardinal – personalitate cu valoare arhetipală în conștiința națională – se revelează în desfășurarea amplă și dramatică a acestei compoziții. Orchestra, în toată complexitatea sa, clădește un imperiu sonor, care culminează apoteotic sub ritmurile precise ale percuției, în consonanță cu vibrația intensă a viorilor și cu suflul strălucitor al trompetelor. Este, simbolic, o dublă „semnătură”: victoria Unirii românilor și biruința lăuntrică a unei conștiințe martirice, fidelă până la capăt, idealurilor sale.

În suferințele detenției și ale domiciliului forțat, seara, când mintea sa se desprindea de realul imediat prin rugăciune, sufletul Fericitului Hossu atinge o stare de recunoștință profundă pentru abundența de până atunci din viața sa – o trăire care poate fi asociată cu fluviul sonor al viorilor. Din această stare se naște o iubire pură, necondiționată, inclusiv față de cei care l-au oprimat, redată în muzică prin alămurile care susțin teme prelungi și prin vocea eterică a flautului.

Acceptând cu o răbdare desăvârșită locurile de mizerie în care a fost închis, își păstrează echilibrul interior în mijlocul haosului exterior, cu nădejdea neclintită că Biserica sa va fi, în cele din urmă, salvată.

Ascultând cu atenție mișcările subtile ale orchestrei, percepem în duetul delicat al flautului și fagotului, traseul sufletesc al acestei acceptări luminate – o pace interioară ce aureolează chipul slăbit al martirului, în timp ce întregul ansamblu instrumental participă la zugrăvirea unei imagini aproape iconice de sfințenie.

Potrivit specialiștilor muzicii, tema de deschidere – alcătuită din patru note (scurt‑scurt‑scurt‑lung, celebrul ta-ta-ta-taaa) – este considerată cel mai cunoscut motiv din muzica clasică, numit adesea fate motif („soarta bate la ușă”). Este prezentată inițial de mânuitorii arcușului și suflătorii la instrumente din alamă, în unison cu timpanul, generând o senzație pregnantă de urgență și destin implacabil. Viorile I și II, violele, violoncelele și contrabașii – oferă o bază ritmică și tematică solidă, în timp ce suflătorii în instrumentele din lemn și alamă alternează replici ce conferă dinamism și contrast. Timpanii marchează decisiv momentele de maximă tensiune.

Acest motiv se reiterează obsesiv de-a lungul simfoniei, devenind elementul unificator al întregii construcții muzicale. Pe linia ascendentă a țesăturii armonice, ne putem imagina efortul istoric al românilor pentru unitate, precum și rolul esențial jucat de Biserica Greco-Catolică, reprezentată exemplar de Iuliu Hossu, în desăvârșirea Marii Uniri.

Pasajele lirice, așa cum remarcă muzicologii, sunt atribuite în special viorilor și violoncelelor, în timp ce alternanța dintre coarde și instrumentele de suflat – mai ales alamă – generează contraste dramatice. Variațiile tematice sunt introduse cu rafinament de oboi și fagot, iar trompetele și cornii adaugă accente de triumf. Tema misterioasă, enunțată de contrabași și violoncele, continuată de intervenția cornilor, contribuie la conturarea unei atmosfere de neliniște existențială.

Textura muzicală este în general omofonică, adică domină o singură linie melodică principală, în jurul căreia gravitează structuri armonice și răspunsuri instrumentale; pentru noi, aceasta evocă subtil chemarea și răspunsul unei comunități în comuniune spirituală.

Finalul, în do major, aduce o încheiere grandioasă, ilustrând satisfacția profundă pentru o misiune împlinită – imagine sonoră a victoriei și a luminii ce răzbat din întuneric. Explozia de energie pozitivă generată de trompete și corni, susținute de timpani și întregul ansamblu de coarde, creează o intensă emoție solemnă. Este vocea biruinței interioare, a spiritului care nu a fost înfrânt.

Comunicarea muzicală atinge aici un nivel de tensiune emoțională remarcabil. Audiția acestei simfonii, în contextul omagial dedicat Fericitului Iuliu Hossu, în prezența unei asistențe profund atașate de valorile Bisericii, a prilejuit o experiență interioară deosebită – o călătorie sonoră și sufletească, ce pornește din tonalitatea minoră a luptei și ajunge, în do major, la triumful binelui, al adevărului și al credinței. Dramatismul și forța expresivă a capodoperei beethoveniene au imprimat în memoria noastră afectivă un ideal uman demn de urmat – cel al unui om a cărui credință a învins istoria.

Forța Destinului – un ecou muzical al istoriei

Spre deosebire de celebra Simfonie a V-a de Ludwig van Beethoven, opera Forța destinului, a lui Giuseppe Verdi propune, prin libretul său, un subiect romantic, profund uman – o poveste despre dragoste, neînțelegeri și răzbunare, în care emoțiile se împletesc într-o furtună pasională, cu un deznodământ tragic.

În seara solemnă a Galei din 26 mai 2025, uvertura acestei opere, cu forța unei compoziții de sine stătătoare, a reușit să ne hrănească imaginația, conducându-ne spontan într-o stare de visare care a însoțit sugestiv firul istoric al anului 1918 – drumul poporului român către un destin implacabil, unit în ideal și voință.

Partida de alămuri – corni, trompete și trombon – introduce o temă solemnă prin repetarea de trei ori, fortissimo, a aceleiași note MI minor. Aceste accente sonore, parcă niște bătăi în ușa istoriei, pot fi interpretate ca o chemare ritualică a destinului românesc – un moment de cotitură, o invocație a devenirii naționale. Viorile, printr-o mișcare energică de arcuș, într-un crescendo allegro, exprimă durerea și tensiunea nașterii unei națiuni unite. Linia melodică revine obsesiv la nota MI minor, ca o ancoră tonală a destinului.

Instrumentele cu coarde se unesc într-un flux sonor comun, asemenea apelor repezi de munte, amplificate de strigătele trompetelor care revin cu insistență. Tema muzicală se dezvoltă în registrul superior, creând o senzație de avânt și speranță.

În secvențele următoare, toate aceste instrumente – de la violoncel la vioară – contribuie la o imagine sonoră care evocă febra pregătirilor pentru Marea Unire și implicarea entuziastă a delegaților din toate provinciile istorice.

În această construcție sonoră, se simte parcă unisonul simbolic dintre Biserica Unită cu Roma și Biserica Ortodoxă. Glasul oboiului și al flautului – instrumente din lemn, cu timbru cald și liric – acompaniate delicat de coarde, par să transpună muzical îmbrățișarea istorică  a tuturor românilor, în semn de pecetluire a Unirii.

Refrenul destinului – cele trei chemări stridente ale alămurilor – revine, reamintindu-ne că istoria nu este lipsită de neliniști. Clarinetul, cu timbrul său blând, devine un oftat de ușurare, o respirație adâncă în pragul împlinirii idealului, iar viorile, în legato, amplifică acest moment de înălțare.

Dar din umbră, alămurile, din nou, avertizează: greutățile nu s-au sfârșit, iar fuga de ele echivalează cu o renunțare la sine. În acel moment istoric de grație, toate circumstanțele favorabile Unirii par să fi revelat însăși esența eului românesc, cu toată forța și noblețea sa.

Destinul se clădea sub ochii tuturor. Trebuia să ne salvăm pe noi înșine. O notă înaltă, suspendată, pare să întrebe: Ce va aduce viitorul? Iar un glas diafan, angelic, aduce o rază de speranță. Trompetele, flautul și harpa, într-un ritm alert, „vorbesc” despre ultimele pregătiri. Actul Unirii e iminent.

La Alba Iulia, unde flutură drapelele – imagine sonoră sugerată de combinația instrumentelor de suflat și coarde – totul trebuie să se împlinească. Linia melodică ne ajută să intuim triumful. Viorile, cu o tonalitate înălțătoare și o pulsație rapidă, par să pecetluiască Unirea. Trompetele, susținute de flautul luminos, par să transmită mesajul: Aveți încredere! Sperați!

Întreg ansamblul instrumental construiește o linie muzicală ascendentă, aproape triumfală. Apoi, o scurtă repliere a viorilor și a celorlalte coarde ne duce cu gândul la formalitățile legale ce trebuiau îndeplinite pentru a proclama oficial existența unei națiuni române unite. Intrarea graduală a instrumentelor generează o vibrație intensă, coerentă, ce devine o veritabilă explozie de energie sonoră.

Finalul uverturii este apoteotic – o celebrare sonoră a destinului împlinit. Fiecare instrument contribuie la conturarea acestei imagini sonore colective, ce reflectă simbolic „graficul” Unirii – o povară glorioasă așezată, la începutul secolului XX, pe umerii viguroși ai Bisericii Unite cu Roma, Greco-Catolică. O Biserică ce s-a identificat profund cu misiunea și destinul cardinalului Iuliu Hossu.

by ·0 Comments

Sunt al patrulea copil al unor părinţi ce nu au moştenit nici o avere materială.

M-am născut la 11 august 1943 în Ocna-Mureş, Uioara – cum îi spuneam noi – într-o casă micuţă cu chirie, pe strada Crişan colţ cu Haşdeu (Şicatăr). Începuse războiul şi moaşă mi-a fost tatăl meu – Marcu Emil (fotograf). Curând el avea să plece pe front la Odessa, Mama trebuind să ne hrănească şi să ne ocrotească de toate primejdiile. Devotată trup şi suflet creşterii noastre în demnitate, luptătoare pentru unitatea familiei, Mama noastră – Ana Marcu – a fost şi a rămas primul model pentru viaţa mea.

Nu ştiu câţi conorăşeni ar aminti într-o autobiografie de Grădiniţa din Ocna-Mureş; eu însă nu mă feresc să-i acord un loc de cinste între instituţiile de învăţământ din acea vreme, loc pe care-l merită graţie activităţii neobositei Tanti Vivi (Elvira Filip), distinsă educatoare cu chipul mereu zâmbitor şi privirea luminoasă. Aceeaşi grădiniţă mi-a dat şi o prietenă pe viaţă, pe Ileana Bucurenciu, atunci părtaşă la multe năzbâtii, iar mai târziu, sursă de gânduri de înţelepciune.

Amintirea cea mai importantă din şcoala primară este legată de curajul  meu – taxat de alţii drept obrăznicie – de a fi spus cu glas tare că învăţătoarea protejează 2 colege: adică nu le pedepseşte – punându-le în genunchi, ca pe toate colegele – pentru că mamele lor îi făceau diferite servicii. Ţinând bine minte această împrejurare, peste timp, în profesia mea de dascăl, am păstrat faţă de studenţi o atitudine echidistantă şi le-am respectat dreptul de a spune deschis ceea ce gândesc.

În şcoala gimnazială cu clasele de la A la D, eu eram repartizată în „clasa C” adică în aceea cu elevi a căror condiţie materială şi poate socială era evaluată la acel moment, mai modestă. Această „împărţeală” nu m-a afectat nici o clipă deoarece aveam prieteni în toate celelalte clase şi în plus, ştiam de la tatăl meu că eu trebuie să fiu preocupată de evoluţia mea, că trebuie să mă compar în primul rând cu mine însămi.

Profesorul Benea, ne învăţa, dar mai ales ne pretindea să ştim scrie corect şi să ştim gramatica limbii române. Eram în clasa a VI-a şi, chiar în prima zi de şcoală, el ne-a dat tuturor elevilor nota 2 pentru greşeli de ortografie şi de gramatică. Atunci l-am considerat nemilos dar amintirea acestei pedepse a dat mai târziu roade în formarea mea profesională.

O particularitate a vieţii instructive din Ocna-Mureş erau lecţiile de limba franceză sub îndrumarea lui Monsieur Ghica. De la 9 ani, am făcut şi eu parte dintr-un grup de elevi. Din lipsă de bani, părinţii mei au plătit o bună perioadă de timp aceste lecţii, cu brânză de la caprele noastre. Având şansa de a învăţa franceza literară, mai târziu, m-am orientat către cariera de profesor de limba franceză.

La liceul cu profil real din Ocna-Mureş, am avut profesori devotaţi ce n-au lăsat să simţim – noi elevii – cât de prost erau plătiţi şi cât de ciuntită le era libertatea de gândire în regimul comunist. Numele lor înscrise sub pozele din Tabloul de absolvire, merită o profundă reverenţă: Dra. Elvira Lucaci, Dl. Gherman, Dra. Frieze, Dna. Moraru, Dna. Iacob, Dra. Lascăr, Dl. Dorin Almăşan, Dl. Poleacu, Dl Hagea.

Distinsul profesor Ioan Popa – de „calibru universitar” dar marginalizat în acest orăşel de provincie din temeiuri politice – ne-a făcut să simţim româneşte  prin mijlocirea literaturii române. Îmi amintesc cu emoţie excursia de la Mirăslău, cînd ne-a pus să citim texte literare despre Mihai Viteazu şi cea de la Cetatea Neamţ, cînd am citit despre Ştefan Cel Mare.

În această perioadă, familia noastră (Marcu) – pentru că era prosperă prin hărnicie şi unită prin credinţă – a fost şi ea ţintă a planului stalinist ce-şi propusese să distrugă naţia română prin interzicerea religiei greco-catolice şi destrămarea familiilor bine închegate. Părinţii mei au fost supuşi unui proces politic disimulat sub vălul unui proces civil înscenat cu martori mincinoşi, care a condus la condamnarea la închisoare a mamei, a tatălui şi a fratelui mai mare – Emil, student la vremea aceea.

Aşa ne-am pomenit – sora mai mare (Nuşi) de la Cluj, cu soţul dat afară din servici, iar eu şi fratele meu Nicuşor, mezinii – elevi la liceu – singuri, fără mijloace de trai, într-o casă din care lucrurile au fost luate prin sechestru. Şi asta n-a fost totul, căci directorul şcolii din acea vreme – tov. Suciu, profesor de socialism ştiinţific – ne-a impus şi o taxă.

Am supravieţuit unui regim care-şi promova doctrina măsluind adevărul, regim ce-şi închipuia că ştie totul despre fiecare. Am supravieţuit pentru că aveam de partea noastră încrederea în noi înşine, forţă primită prin educaţie de la părinţi ce ne spuneau mereu: „Atunci când obstacolul s-a ivit, nu te sperii, nu te văicăreşti, nu te plângi altora, ci te gândeşti cum să-l depăşeşti; iar Dumnezeu îţi scoate în cale şi oameni care să te ajute”. In aceste împrejurări am simţit căldura şi ajutorul multora: profesori, vecini şi a celor doi prieteni – Ileana Bucurenciu[1] care împărţea cu mine mâncarea de acasă şi Alexandru (Şurel) Dima[2] care m-a îndrumat în pregătirea pentru intrarea la facultate. Prietenii mei, şi ei cu un ataşament particular faţă de Ocna-Mureş, sunt recunoscuţi ca intelectuali rafinaţi, specialişti cu doctorat în literatura comparată şi spaniolă şi cu activitate la Universitatea din Bucureşti şi la Radio România. Prietenia noastră durează şi astăzi.

După bacalaureat, visam să devin studentă deşi purtam „povara” a trei membri din familie în închisoare. Universitatea Cluj mi-a respins dosarul; o secretară binevoitoare mi-a sugerat în şoaptă să încerc la Institutul Pedagogic de 3 ani, secţia Franceză-Română. Privind înapoi în timp, constat că acesta a fost momentul în care mi s-a hotărât parcursul profesional – pe cât de sinuos şi anevoios, pe atât de rodnic şi interesant. În acest Institut am găsit adevărate modele profesionale, oameni valoroşi, specialişti a căror amintire îmi este foarte preţioasă.

Dorind să-mi continui studiile, după cei trei ani, am cerut transferul la Universitatea Babeş-Bolyai, tot la cursurile de zi. Am acceptat exigenţa rectoratului de aici ca din cei trei ani efectuaţi, să-mi fie recunoscut doar anul I. Tot din cauza dosarului, nu aveam dreptul la bursă, aşa că, îmi câştigam pâinea dând meditaţii, lecţii de matematică (asta cerea piaţa, iar matematică ştiam de la şcoala din Ocna-Mureş) şi mai apoi lecţii de franceză; profesorii mei îmi găseau elevi şi mă recomandau pentru aceste lecţii de franceză a căror „plămădeală” fusese pregătită la Ocna-Mureş, de Monsieur Ghica.  S-au adunat în total 7 ani de studii universitare până la licenţa mea din 1968.

Repartizată în învăţământul superior, mi-am început activitatea la Institutul pedagogic de 3 ani din Oradea (1968 – 1971). Apoi, un an la Institutul Pedagogic din Piteşti, iar între 1972- 2009, la catedra de limba franceză de la Academia de Studii Economice din Bucureşti. În acest oraş mi-am întemeiat familia căsătorindu-mă cu pictorul Constantin Dipşe, bucurându-ne de fiul nostru Ionuţ.

Aşadar, am fost toată viaţa profesoară de limba franceză, contribuind – după puterea şi iscusinţa mea – la formarea şi instruirea a 41 de generaţii de studenţi. Am urcat toate „treptele” profesionale, de la asistent la profesor universitar, iar în 1983 am devenit Doctor în Filologie la Universitatea din Bucureşti. Acest moment – teza de doctorat – a împlinit traseul „umanist” al activităţii mele profesionale, de-a lungul căruia am predat limba, literatura, cultură si civilizaţie franceză, interpretare de text şi curs practic de limba franceză. Am publicat cărţi, studii, articole, traduceri, recenzii, culegeri de texte şi manuale. Dintre acestea, reţin aici: Tehnică şi Poezie în opera lui Antoine de Saint-Exupéry (teza de doctorat Editura Mayon, Bucureşti 1997), Primele Anotimpuri ale lui Antoine de Saint-Exupéry. Copilăria şi adolescenţa prin poeme şi scrisori, (Editura Mayon, Bucureşti 1998), L’Eau, mythe et réalité dans la littérature populaire roumaine (în vol. L’eau – Mythes et Réalités, Editions Universitaires de Dijon, Actes du colloques organisé à Dijon, du 18 au 21 novembre 1992-1993- pp.231-246), Aperçu des écrivains francophones d’origine roumaine (în colaborare, Editura Mayon, Bucureşti, 2007).

La Academia de Studii Economice din Bucureşti, am desfăşurat activitate didactică în domeniul lingvisticii, al limbajului economic, al francezei pentru afaceri. Am efectuat stagii de specializare în Franţa. După cel din 1967 la Universitatea din Poitiers (când am primit Diplôme d’Etudes Françaises) ca studentă, a urmat stagiul din 1975 la Universitatea Sorbona din Paris – o documentare pentru teza de doctorat; în 1992 – 1993 la Ecole Supérieure Universitaire de Gestion, Univ. II din Toulouse, pentru specializarea în comunicare în afaceri, în 2001 – la Universitatea din  Nantes, pentru specializare în lexicologie, terminologie şi elaborare de dicţionare.

Am predat cursuri de specialitate: personalului din BRD şi din Banca Română de Comerţ Exterior, la Ministerul de Finanţe, la Institutul franco-român pentru administrarea afacerilor, la Institutul Francez din Bucureşti pentru candidaţii la Diplomele eliberate de Camera de Comerţ din Paris, la Cabinetul de audit financiar-contabil Guérard-Viala.

În sprijinul activităţii de predare, am publicat mai multe ediţii din Formation à la communication en affaires: vol. I Grammaire française, vol. II – La lettre officielle • Le CV • Le projet d’affaires, vol. III L’Entreprise (însoţit de CD).

Apoi, cercetarea ştiinţifică s-a concretizat pe mai multe direcţii: lucrări didactice cu exploatare interactivă – baze de date, metodica predării limbii franceze, lingvistică (lexicologie, terminologie, neologie). Pe lângă comunicările de la sesiunile ştiinţifice, am publicat articole, studii, manuale şi recenzii, dintre care unele în colaborare.

Am elaborat în premieră (în România şi în Franţa) pentru domeniul economic:

  • Dictionnaire des affaires roumain-français / français-roumain (mercatique et terminologie connexe) Editura Mayon, Bucureşti (5 ediţii) lucrare pemiată la Paris, cu medalia Le Mot d’Or.
  • Dictionnaire de comptabilité et fiscalité français-roumain, Editura Mayon, Bucureşti (2 ediţii)
  • Dictionnaire de comptabilité et fiscalité roumain-français, Editura Mayon, Bucureşti (2 ediţii)
  • Dictionnaire de termes commerciaux français-roumain, Editura Mayon, Bucureşti (1 ediţie)
  • Dictionnaire de termes commerciaux roumain-français Editura Mayon, Bucureşti, (1 ediţie)

Urmare a realizarii acestor lucrări, am fost primită ca membru corespondent în Academie des Sciences Commerciales din Paris, am fost numită Delegat APFA Franţa (asociaţia Actions pour Promouvoir le Français des affaires) pentru România şi membru în Conseil d’Administration de l’APFA.

Semnez rubrica de terminologie de afaceri în limba română în:

  • 70 MOTS-CLEFS des Affaires en 20 Langues, Eds.Foucher, Paris, 1994
  • Mots – clés des affaires en 26 langues, Eds. Foucher, Paris, 2000
  • Mots – clés des affaires en 27 langues, Eds. Foucher, Paris, 2002
  • Mots – clés des affaires pour l’Europe des 27, APFA, France, 2007
  • Terminologie d’affaires en ligne pour toutes les langues de l’UE et autres 13 LANGUES  (49 langues), APFA France.

În calitate de Delegat APFA pentru România, începând din 1994, am organizat la nivelul ţării, 16 ediţii ale concursului internaţional Le Mot d’Or propus de Franţa. Trei erau obiectivele principale ale acestei competiţii: răspândirea neologismelor franceze din domeniul economic, antrenarea studenţilor în crearea de neologisme pentru limba română (care să elimine termenii străini) şi stimularea spiritului antreprenorial în rândul tinerilor îndrumaţi să redacteze proiecte de afaceri inspirate din realitatea românească.

Deşi locuiesc la Bucureşti, simt şi trăiesc cu valorile primite în oraşul natal, Ocna-Mureş sau Uioara cum îmi place mie să spun. Mă întorc mereu aici, înainte de toate, ca să pun o floare pe mormântul părinţilor mei; apoi, ca să frământ în palmă – fără mănuşi – bulgăraşi de pământ din grădina de la casa părintească; privesc spre Banţa unde noi, elevii, am plantat copaci, apoi spre pădurea din Ciunga – pentru a-mi aminti de stupii tatălui meu, iar noaptea privesc spre cer şi mulţumesc pentru toate câte le-am primit de aici. Sunt fericită la casa părintească pe care încerc să o ţin în viaţă.

Oraşul Ocna-Mureş a făcut multe pentru mine şi la rândul meu, voi face pentru el, ceea ce mă pricep mai bine să fac.

[1] Autoare a tezei de doctorat Grotescul în teatrul contemporan – Beckett, Ionescu, Arrabal şi M. Sorescu Univ. Bucureşti, 1982

[2] Autor al tezei de doctorat Ipostazele exisenţei la Miguel de Unamuno, Univ. Bucureşti, 1984

/p